31 martie- dimineaţă ora 7-spre Cernăuţi.
Ziua începe prost. Plecăm fără profesorul prieten al D-lui Cichirdan din partea televiziunii VTV Vâlcea, care a descoperit că nu avea paşaportul vizat. Plecăm şi fără Dl. Cătălin Sâiulescu directorul Clubului Cpiilor Vâlcea pe care îl vom recupera ulterior de undeva din Moldova. Deci, ”cei patru evanghelişti au rămas doar trei, Luca şi Matei”. Plecăm doar doi.
Rău augur. Sper să fie doar atât fiindcă îmi doresc din tot sufletul să ajung la Fântâna Albă, să pot onora chemarea lui Iura, prietenul meu din Cernăuţi. Se cere smerenia celor liberi din ţară în faţa mormintelor celor care au pierit mitraliaţi la doi kilometri de graniţă, fugind către libertate. Către libertea românească.
Români ei, români noi. Între noi, moartea. Între noi şi ei şi moarte o graniţă care nu era înainte. Şi mai mult, nu era o apă sau un deal sau un munte sau ceva ce să poţi ţine minte, aşa cum se obişnuia în vechi. Era doar o închipuire dintr-o minte de beţiv ( după cum povesteşte Iura). Era ceva, undeva, intr-o pădure.
Drum de vis printre munţi, dealuri, ape şi culori primăvăratice. Maşina se strecoară agilă pe serpentine. Motor bun, şofer bun, e bine! Încep să uit starea neplăcută de la plecare.
Scurtă oprire pentru dezmorţire pe la amiază. Când deschid portiera mă înveleşte repede, cald,blând, un aer parfumat, ozonat, dens. Mă scald ca o vrabie în acest văzduh, fericită.Îmi miroase a munte, a Acasă. Mă întreb de când n-am mai fost atăt de fericită, de când n-am mai fost acasă. În soare se zbenguie gâze ameţite de iubire, plutind buimace pe-un picior de zefir.
E atâta linişte şi pace că mă cutremur înfiorată.
Şi eu care încerc să intru într-o stare neagră, într-un rol, pregătindu-mă sufleteşte pentru istoria macabră către care ne îndreptăm, către istorii de moarte, către durere.
Şi, iată, nu pot! Pentru prima dată mi se întâmplă asta. Nu pot, nu-mi pot îmagina acea zi albă la Fântâna Albă unde a muşcat moartea neagră într-o noapte neagră,
Facând-o Fântână neagră.
Şi atunci era tot 1 aprilie, tot primăvară, tot flori, tot parfum de muguri, tot gâze bete. Şi atunci CUM? CUM a fost posibil?
Maşina linge kilometru după kilometru alergând să ne ducă la întâlnirea cu moartea ACEEA. Citisem mult despre „Fântâna Albă”, eufemistic zis „mult”, deoarece la noi în ţară s-a scris foarte puţin spre deloc. În esenţă informaţia este că la doi km de graniţa cu România, de 76 de ani moartea dormea în gropile comune a 3000 de români bucovineni care nimeriseră dincolo de creionul lui Stalin în Rusia şi care au ales libertatea, fugind spre graniţă ca să treacă în ţară, în ziua de 1 aprilie 1941. Ce zi de păcăleală!
La câteva luni după aplicarea pactului Ribbentrop-Molotov, românii prinşi în Bucovina de nord cedată Rusiei de regele Carol al II-lea încercau mereu să fugă în ţară. În punctul numit « Fântâna Albă » ruşii i-au aşteptat se pare cu gropile comune deja săpate şi cu mitraliere. Se povesteşte că erau 3000 de oameni. Erau 3000, nu erau 3000, nu mai contează. Contează că erau tot atâţia bărbaţi, femei şi copii vii din care după câteva ore au rămas doar patru stive de cadavre în tot atâtea gropi comune.
Poveşti, sau adunate din povestiri, se zice despre :
pământul pus peste cadravele îngropate, care a mai mişcat câteva zile. Dedesupt, printre morţi fuseseră şi răniţi încă vii, îngropaţi de vii.
Despre o femeie tânără cu prunc în braţe care a căzut secerată de glonţ. Pruncul se agaţă de ea în cădere şi găseşte ţâţa. Nu de foame, suge lacom de spaimă. Dumnezeu îi pune lacăt astfel plânsului care l-ar fi desconspirat şi l-ar fi dat morţii. Cineva îl vede şi îl scapă pe furiş, printre copaci,pe coate, târâş. Se spune că astăzi se ştie şi cum îl chema şi unde a trăit.
Despre bărbaţi tineri care se aruncă peste neveste în calea gloanţelor, încercând să ocrotească cu trupurile lor firavele femei.
Maşina gonea spre Moldova. În timpul ăsta eu bucovineancă născută lângă aceeaşi graniţă, aproape la aceaşi distanţă dar de parte cealaltă, mă scăldam în lumină şi iubire şi nu puteam înţelege, nu puteam acum percepe moartea, ACEA MOARTE, de atunci, nu moartea abişnuită, de zi cu zi, pe care ştii c-o vei întâlni, şi cumva te împaci cu moartea această cotidiană. Faţă de explozia violentă a acelei morţi, asta cotidiană pare chiar prietenoasă,chiar omenoasă.
Azi lumină, bucurie, viaţă, iubire. Atunci lumină, speranţă, iubire, moarte- CUM? CUM? Nu puteam accepta-simţi că a fost aşa…Şi totuşi…
Îl recuperăm pe Sâiulescu la Suceava. Mai întâi eu reuşesc să confund Fălticeniul!- cu Suceava. Ha, ha!. Veseli ca nişte cintezoi o întindem spre graniţă. Am ajuns pe lumină la Siret, am trecut de vama românească încă pe lumină şi am ieşit din vama ucrainiană pe întuneric bine. Întuneric-întuneric, căci pe şosea nu era niciun bec. Gropi în schimb erau din belşug. Ceva ne amintea de vremurile apuse la noi. Oare apuse? Oare istoria poate încremeni ca la Cernăuţi sau şi mai îngrozitor, s-ar putea întoarce?
Doamne, acum şaptezeci optzeci de ani drumul acesta spre Cernăuţi era unul din cele mai moderne din Europa, iar Cernăuţiul era cea mai mare vatra de cultură europenă din Est. Şi azi?…
După o noapte la hotel, dimineaţa plecăm spre centrul Cernăuţiului şi apoi spre Fântâna Albă încropind o caravană de maşini împreună cu ceilalţi. Ni se dă un ghid, uşor saşiu, puţin confuz şi bâlbâit, altfel simpatic foc. După aproape o oră de aventuri pe drumuri prăfuite şi desfundate ajungem la Fântâna Albă, unde comemorarea deja începuse.
Nu ştiu cum va fi fost în alţi ani, dar acum, ierte-mă Dumnezeu, de cum am intrat în poiana unde” se petrecea” comemorarea şi am aruncat o privire de ansamblu peste lumea adunată mi s-a iscodit ideea bolnavă să mă uit după grătarele de mici pe care le bănuiam pe undeva în mulţime. O empatie idioata cu care m-a binecuvântat Cel de sus blestemându-mă să simt durerea din lumea vie, mă târa prin mulţime către codru, mă împingea dincolo de lumea adunată, spre pădure. Am rezistat impulsului şi m-am amestecat printre oameni.
Panoramă: în spatele poienii , drum de ţară, colbuit care cotea peste câţiva metri drept în arături. Stânga dreapta-zeci de maşini mici, microbuze, autobuze. În faţă câteva sute de oameni. La monument copii, elevi răsăriti în adolescenţă, cu steaguri românesti şi ucraniene şi prapuri. Din poianâ până la ei aleee deschisă. Sobor de preoţi sobru, aliniaţi şi îngrămădiţi în dreapta cărării. Înalte feţe bisericeşti şi de la ei şi de la noi. În stânga, un ciorchine puţin mai colorat, de politicieni. Chiar dacă s-ar fi deghizat, pe mulţi dintre ei îi puteai osebi dintre ceilalţi muritori, după costumele negre impecabile şi , mai ales, după cefe şi guşi. Le vedeai din spate late, groase şi transpirate. Erau şi doamnele lor cu ei, care mai de care mai frumoase, mai preţioase.
Zeci de reporteri de toate culorile. De la toate posturile şi publicaţiil posibile. Zeci de microfoane, care mai de care mai cool, sute de aparate foto, bliţuri care clipoceau neîntrerupt, foială browniană, scanare cu ochi lacomi, fulgerător, după un unghi mai bun, după un loc mai generos de ansamblu, după un personaj mai pitoresc, după vreo personalitate mai importantă, după vreo găselniţă de inspiraţie momentană de geniu. Îi simţeai că nu făceau parte din lumea în care eram noi, că nu erau pentru ce eram noi. Ei erau în lumea mass-media la primul etaj de căutare, de informare, de capturare. Uneori, aproape izbindu-se unii de alţii, se recunosteau. Atunci înviau, se salutau reverenţios apoi plonjau iar în căutările lor. Acţiunile se desfăşurau clar pe două fronturi: unul politic, fiecare personaj ţinând un discurs ce urma imediat tradus din română în ucrainiană şi invers şi, al doilea front cel al reporterilor care îi vânau pe primii.
Personaj de masă-mulţimea, neutră, venită sau adusă, aproape mută în ascultare şi aşteptare, statică.
Ici colo, câte un reporter ochea un personaj vădit dornic de a relata ceva. Îl vedeai cum atacă imediat secondat de cameraman. Un moş bărbos de vreo şaptezeci optzeci de ani m-a oprit şi m-a întrebat el pe mine, văzându-mă că fac poze, dacă ştiu româneşte şi dacă nu vreau să-mi povestească ceva. Microbul vechi al microfonului mi se trezeşte şi încep a-l trage de limbă. Brusc realizez că m-am integrat perfect în fosta activitate de reporter şi mă îngheaţă o întrebare prelinsă din lipsa personajului colectiv pentru care eram toţi aici:
-Şi morţii? Întreb.
-Care morţi? Îmi răspunde.
-Ăia, din pădure! Zic.
-Păi, ăia împuşcaţi aici, sunt în pădure, cum aţi spus.
-Aha! Mă dumiresc. Îmi venea să continui cu întrebările: -Tot morţi, tot morţi?
N-am întrebat.
Cătălin e prin mulţime. El este istoric şi probabil ia pulsul evenimentului. Domnul Cichirdan filmează. Domnia sa este „pressa”. Eu, nu sunt nimic, deci nimeni şi, beneficiind de anonimat îmi deschid ca un cărăbuş antenele şi încep să simt, să absorb sentimente, idei. Prietenul, dragul meu prieten Iura Levcic aduce coroanele cumpărate de cu seară. Una noi, cei din Vâlcea, una la fel pentru delegaţia de la Constanţa şi alta mai mare, a lor, a Centrului Cultural al Bucovinenilor Români din Cernăuţi. Coroanele sunt urâte, din flori de hârtie cu culori violente. Mi-aş fi dorit să fie din flori naturale. Dar, în pădure? Va fi linişte 365 de zile după asta. La ce bun să fie flori naturale? Cine să le admire, viii nu vor mai veni un an, iar morţilor oricum nu le pasă. După un an va fi iar vânzoleală şi circ. Aşa-i la noi. Fiecare se agaţă de eveniment şi se bagă în seamă. Circ! Lumea care nu are ceva de spus, de simţit, de plâns se poate uita şi printre gard la circ.
-Şi morţii?
-Care morţi?
Nu mai sunt în piesa asta. Poate au fost eroi atunci, în 1990 sau în 2000 cănd s-au descoperit gropile comune. Atunci chiar i-a plâns lumea. Acum, după expresia unui cunoscut al cărui tată a fost mare securist, acum, evenimentul este deja confiscat de politic.
La fel cu moşul meu, la câţiva metri, un alt „moş” povestea ‘’ ce şi cum’’ unei domnişoare cu microfon. Reportofonul lângă nasul moşului, reporteriţa în extaz. Printre întrebări către moş, cu colţul gurii, îi zice cameramanului : o să iasă un material maxim ! Acesta, mult mai în vârstă se agită dansând pe lângă « subiect » luându-l din toate unghiurile. Un ţânc ce căsca gura în timp ce moşul relata cu un dubios lux de amănunte ce fusese acolo acum şaptezecişi şase de ani, unde erau românii unde ruşii, întrebă naiv :
-Şi morţii, nene, unde erau morţii ?
Moment de suspans şi nedumerire. Venită din gura copilului, întrebarea izbeşte în timpane. Reportera îşi revine rapid. Meserie ! Răspunde repede :
-Morţii, băiatule, sunt tot acolo!
Unul după altul politicienii iau cuvântul la microfon. În spate, oamenii veniţi, lumea amorfă vorbeşte în şoaptă. În ucrainiană. Ştiu toţi româneşte, dar obişnuinţa, a doua natură a omului… Sau poate nu! Se cheamă de fapt GLOTOPOLITICĂ de cucerire. Cucerire prin limba de ocupaţie, fără arme, fără victime.
Iar gândesc cu inima! Cum, Doamne, asta? Aici au murit 3000 de români care fugeau la MAMA ŢARĂ ROMÂNIA, ca să scape de urgia rusă. Morţii erau toţi români. Au murit strigând româneşte:
-Doamne, ajută-mă!
-Trăiască România!
-Mamă!
N-a avut cine să-i apere nici atunci, nici acum. Gândesc iar cu inima: oare mai sunt şi alte popoare la care patria să se numească « mamă »? La ruşi, patria se numeşte „mama Rusia” adică „mati Rasia. Alte ‘’Mame’’ ca să-şi apere fii oare n-or mai fi?
Mă apropii de monument. În spatele său, pe nişte trepte stă schimbul de elevi la steaguri şi prapuri. Mănâncă şi râd gălăgios de ceva, sporovăind copilăreşte. Viaţa merge mai departe! merge de 76 de ani.
Mă doare sufletul din ce în ce mai tare. De ce? Nu ştiu, dar mă doare. Viaţa nu se poate opri nici pentru trei mii de oameni nici pentru trei sute de milioane de oameni, pentru nimic şi nimeni. Dar pe mine începe să mă doară sufletul pentru această neoprire, nepetrecută în timp.
Viaţa merge mai departe!
Eu merg în pădure să pun o lumânare la morţi. Nu m-am mai putut opri deşi ştiam câtă durere voi găsi acolo. Dintr-o dată, zgomotul gălăgios al mulţimii mi se estompează în creier şi devine înăbuşit ca un zgomot de fond. Deja am impresia că încep să aud ţipete de oameni şi lătrături de mitraliere. Simt până la durere că nu mai am aer ca şi când aş fi alergat până la epuizare. Mă arde în piept şi nu mai pot respira. Simt frica peste tot, prin aer, pe pământ.
Am citit că după aceea au plantat sau au însămânţat arbori peste gropi, peste tot. Realizez că acei copaci s-au hrănit în toţi acesti ani cu sângele, cu carnea răzvrătiţilor ucişi, aşa că mi se pare absolut normal ca acei copaci să-şi fi însuşit şi sufletele lor, adoptându-le, pentru a le feri de buimaceala căutării în duh, pentru a le găzdui rătăcitele suflete, aşa cum legea Bucovinei, nescrisă lege dar eternă. Cere găzduirea şi ocrotirea de spaime a musafirlor ratăciţi, aflaţi lângă ocolul lor.
Ascult copacii, pun urechea pe trunchi şi aud ţipăt. De ce nu? Când eram mici puneam urechea pe stâlpii de telegraf şi auzeam sunete. Din ele compuneam ipotetice convorbiri. Aici nu-i nevoie de imaginaţie interpretativă. Doar pui urechea şi asculţi trunchiul care se vaită, ţipă. De ce n-ar vorbi copacii? Măcar ei să vorbească despre morţi. Despre morţii lor: despre Gheorghe, despre Ion, despre Ana, despre Maria, nu despre morţi în general, aşa cum vorbesc cei de la microfoane. De fapt, acum, morţii chiar sunt morţii lor. Încetul cu încetul, zi după zi, lună de lună, an de an, i-au fost luat în braţele rădăcinilor şi i-au tot fost legănat cântându-le de dor de ţară. Copacii vedeau dincolo de graniţă. Le povesteau ocrotiţilor lor toate câte vedeau, îi alinau şi frica se urca din morţi prin tulpini, prin ramuri în frunze. În fiecare toamnă viscolul şi vântul împrăştia frunzele, alungându-le frica iar primăvara alte frunze purtau fricile oamenilor, vântul cânta iar cu păsările cântecele de dor şi timpul trecea în pădurea care plânge. Realizez că nu aud o închipuire. Bate vântul tare, stegurile se desfăşoară ca pentu onor, pădurea se apleacă legănându-se sub vânt, se freacă ramurile şi scârţâie prelung a ţipăt. Pădurea plânge. Eu aprind lumânări găsite pe jos de la alţii. Pădurea îşi plânge morţii, numai ea îi plânge. Restul, facem poze, punem coroane, ne reculegem pioşi un minut. Ne retragem cu condescendenţă, cu eleganţă şi demnitate. In ucraineana apoi tradus în română, cineva vorbeste în continuare, iar şi iar, despre ‘’Morţii noştri’’ Acum se vede că i-au adoptat toţi. Adopţie universală şi total unanimă. Toţi ne lamentăm căinându-i.
Mă întorc în mulţime. Grupul „Basarabia şi Bucovina” se îndreaptă către pădure să pună lumânări. Cred că sunt trei sau patru persoane. Mă întreb câţi din cei prezenţi s-au dus în pădure să pună lumânări la morţi? Ulterior, revoltat, cineva comenta: nu ne-a chemat nimeni! Iar gândesc cu inima: chiar trebuia să ne cheme cineva? Trebuia!
Plecăm repede toţi trei cu maşina, înainte ca celelalte maşini să se mobilizeze în coloană de plecare. Fugim de praf. Praful de pe drumul de aici e atât de fin încât nu se mai desprinde de pe unde se aşează. Se aşează pe poiană, pe copaci, pe frunze, pe monumentele morţilor.
-Care morţi?
– Îi povestesc domnului Cichirdan despre viziunea mea . Mă potoleşte cu eleganţă:
-Hai, lasă, nu mai exagera!
Las. Azi sunt dispusă să las. Azi sunt dispusă să las şi să iert. Azi, acolo, toată lumea s-a rugat: Dumnezeu să-i ierte!
Dumnezeu să ierte! Nu numai fapta ci şi gândul. Nu am avut gânduri rele niciodată, dar mă descopăr cerând iertare lui Dumnezeu pentru mine, pentru prieteni, pentru morţi, pentru cei ce n-au auzit azi pădurea plângând fiindcă aveau alte treburi, dar eu, Ligia Eugenia Zapraţan, bucovineanca, depun mărturie în faţa Celui de sus că azi 1 aprilie 2017 la Fântâna Albă am auzit pădurea plângându-şi morţii în vânt.
01.04.2017 Cernăuţi
Ligia Eugenia Zapraţan Nicolescu
