Artist al semnului, al liniei în plan şi în realitatea înconjurătoare, al mesajului de atâtea ori ludic-esenţial-cuvântul, participând şi el la această odisee a exprimării grafice menite să stârnească: plânsul sau râsul, sau glasul-spunerea de toate…involuntare, acţiune a subconştientului.
Pictura, dar mai ales desenul ei este o acţiune mai degrabă de atitudine, decât una estetică, linia curgând sau dăruindu-se mesajului-singura şi singurul care poate să curgă la deal şi la vale-conform comenzii-venită din stradă sau din înalt-conform conştientului în contra sens cu subconştientul; şi, evidenţiindu-se de spaţiul infantilului-ludicului-copilăriilor apuse, dar, revigorate ca atitudine onirică în prezent.
Referitor la profilul artistic şi filosofic-de ce nu şi politic-al subiectului nostru, desenul lui Alexandru Trifu, amintim şi articolul „Arta şi decadenţa ei.Preapocalipsa secolului XX” apărut în cotidianul „Info Puls”, Râmnicu Vâlcea, 2005, şi tipărit în volumul „Interferenţa Artelor. Critice. Arta Plastică”, Ed. Intol Press, 2011, Râmnicu Vâlcea şi în PDF pe „Cultura Ars Mundi” on line…Iată, de când îl cunoaştem pe Alexandru Trufu, pictor român plecat din ţară în 1980 şi stabilit în Geneva, unde, practic s-a naturalizat.
Interesul nostru pentru acest artist plastic a crescut când am primit această carte, cu titlul de mai sus, şi în care am văzut, că în 2007 Alexandru Trifu a fost prezent la Siberfest 2007 (Sibiu, capitală culturală europeană), ca autor de imagine în filmul „Homo ludens” pe muzica lui Horaţiu Rădulescu…Filmul s-a derulat pe ecranul imensei săli mobile care a tronat în centrul Sibiului, şi partea muzicală (Horaţiu Rădulescu) a fost interpretată de Formaţia „Hyperion” condusă de Iancu Dumitrescu şi Ana Maria Avram…Am fost în sală la acel concert! Nu întâmplător povestim aceste lucruri, dar, oamenii de cultură vâlceni şi nu numai-prea anacronici-trebuie să vadă că în lume, nu înseamnă „risipire”, preocupările oamenilor de talent în mai multe direcţii artistice şi ştiinţifice, muzica spectrală a lui Horaţiu Rădulescu, ca şi a celor doi compozitori şi dirijori ai Hyperionului-care sunt şi matematicieni, şi ciberneticieni, făcând o bună propagandă acestor noi realităţi, interferenţa dintre ştiinţă şi artă! Imaginea şi muzica, sensul ei socratic-dodecafonic, s-au întâlnit în mod fericit la Sibiu, în 2007, în timp ce noii şi vechii propagandişti culturali şi politici, da-chiar aşa, se agită în a influenţa publicul şi a îngenunchia, a decapita, prin dezinformare, aceste noi formule artistice (să citească domniile lor „Informatica mirabilis”, Ed Dacia, 1982, Cluj Napoca, sau „Carmine”, Petre Cichirdan, Ed. Intol Press, 2008-în PDF pe „Cultura Ars Mundi” on line-mai ales partea de „Explicaţii” cu realizări din 1977…).
Cartea, album de artă a domnului Trifu, „Pleurer-Rire-Dire” apărută la Geneva în 2009, în limbile franceză şi engleză, în serie limitată şi semnată, o sută de exemplare-din care noi am primit cadou, din partea autorului, exemplarul cu numărul nouăzeci şi şapte!…pentru care îi mulţumim, a primit sprijin financiar de la Fundaţia Hans Wilsdorf (Rolex) a Museului de Artă şi de Istorie din Geneva, Elveţia, Fondul obiecte preţioase. A fost tipărită (spunem noi în condiţii de lux) la Geneva în sistem „flash copy Dorsaz” în concepţia lui Alexandru Trifu şi Monique Bernaz. Fotografiile sunt executate de Monique Bernaz (www.bernaz.net). Traducerea: Raluca Droahna.
Cartea este o selecţie de desene executate de Alexandru Trifu în 2005 şi 2008, pe hârtie, în cerneală, şi, în cerneală şi acuarelă, în total şaptezeci de desene. Autorul dedică această carte memoriei mamei sale, Rhea Silvia Trifu.
„Munca mea reprezintă metamorfozele în imagini, din memorie, a părinţilor mei, a strămoşilor, a unui popor. Este rezultatul, de asemenea, a contribuţiei prietenilor, duşmanilor, răufăcătorilor, cretinilor, inteligenţilor, anonimilor, celor care m-au iubit, celor care m-au dispreţuit. În sfârşit, sunt un produs al memoriei şi trebuie să am grijă fiindcă memoria este un lucru fragil, adesea un lucru destul de primejdios. Cu tot acest bagaj acumulat am încercat să-mi îndrept privirea şi spiritul către divinitate, către natură, mamă a tuturor lucrurilor, pentru a trece prin această lume, pentru a-mi găsi sensul vieţii, adevărul. După părerea mea aceasta este adevărata frumuseţe: arta, munca permanentă în descoperirea misterului, Creaţiei. Această stare îmi dă libertate, libertatea spiritului debarasat de materialism, de egoism, de individualism, de comunitarism şi de mesianismul abject. Această libertate care netezeşte drumul către civilizaţie, către supravieţuire. Este alegerea mea”. (Op.cit. „Il faut croire…”-în loc de prefaţă)
„Desenul cunoaşte o adevărată renaştere, se manifestă ca parte integrantă în orice manifestare a artei contemporane (linia este din nou la modă-că doar ea a fost la începutul lumii şi nu cuvântul n.n) în Elveţia şi aiurea, caracteristica, nemaifind una tradiţională a trăsăturii (în cazul portretului n.n), a conturului (în permanenţă transfigurat n.n), …a suportului de hârtie (se poate desena pe orice şi cu orice n.n). El trebuie să ofere încredere, confruntare cu certitudinea; desenul este mărturisire, rămânând un gest artistic esenţial. (…) Rămâne o scriere mereu modernă. Desenul este (probitatea – în limba franceză) baza artei (a spus Ingres) (…). Alexandru Trifu desenează de mai bine de treizeci de ani, munca sa grafică stabilind un permanent dialog între spirit, mână, tehnici şi diversele suporturi. Artistul afirmă că este curios dacă unealta de lucru (pensulă, peniţă n.n) urmăreşe gândul său, construind forme aproape inconştient, pline de mister. Astfel desenul, se ştie de multă vreme, este o operaţie eminamente mentală şi psihică, mai mult decât vizuală. Pare, de asemenea, că originea desenului, din care artiştii preistorici au făcut o poveste exemplară, a fost un act al nevizibilităţii (întunericului n.n)…O tânără corintiană, fiica olarului Dibutade din Sicyone, înainte de a fi despărţită de iubitul său, a observat pe un perete umbra tânărului om desenată de lumina unei lămpi. A avut ideea trasării conturului şi i-a făcut portretul ( Arta lumii vechi, Istoria naturală-Cartea XXXV)….Istoria miturilor, ca şi filosofia, teologia, se regăseşte în literatura care de regulă prezintă acest paradox al viziunii în care invizibilul, întunericul, precede iluminarea!…fapt care relevă adevărata viziune. Actul desenării, pentru cei mai mulţi artişti, presupune renunţarea la imaginea optică, cum şi ochiul se detaşează de corp pentru a migra spre regiuni mai intime şi secrete. Desenul are, deci, privilegiul de-a lumina zonele obscure ale conştiinţei şi memoriei…Spunea Baudelaire, şi avea dreptate, corect-adevărat este desenul a cărui imagine se află în minte şi nu cel executat după natură! …De la astfel de puncte de vedere începe desenul lui Alexandru Trifu, să se manifeste, opera sa grafică articulându-se pe trei mari cicluri tematice, formând o trilogie: primul, convingerile ancestrale, aducând un omagiu filosofului şi romancierului român, Mircea Eliade; al doilea-Elogiu nebuniei-o revizuire a noţiunii de toleranţă atât de dragă umanistului Erasmus din Rotterdam-autorul Elogiu nebuniei; al treilea, în sfârşit, evocă pe Johan Huizinga, care, în opera sa Homo ludens studiază jocul în cultura europeană, esenţializând omul în dimensiunile sale: conştiinţă, religie şi muncă! (…) Alexandru Trifu ne pune în faţa ochilor personaje, animale, obiecte incluzând tonalitatea unei culori. Ne descrie gesturi umane apărute de nicăieri, atemporale, şi care frizează ironia, cruzimea, sarcasmul, tandreţea, amorul şi umorul… (Op. cit. pag. 1, „Dessin de Alexandru Trifu”, de Francoise-Helen Brou)
Revenind la albumul de desene a lui Alexandru Trifu, mai adăugăm şi noi, că, privind desenele, dar şi înspre titlul cărţii constatăm legătura dintre conţinut şi formă!…Plângem (Pleurer)!…uneori ne vine să plângem observând condiţia precară a omului cu visurile sale puerile, visat cu ochii deschişi, concurate de imaginile onirice ale nopţii care dispar odată cu apariţia zorilor! doar visurile din timpul zilei ne provoacă lacrimile, ele, sfârşindu-se către miezul nopţii şi producând himere…Dar iarăşi zi, şi râdem (Rire), nu că după plâns vine râs, ci fiindcă ilarul este afişat peste tot, forţat, şi râsul aduce sănătate-dacă nu este prea mult! Oricum, râdem fiindcă râsul e-n noi, ne cutremurăm de râs, râdem până ne dau lacrimile, numindu-le…lacrimi de fericire! Râdem, din păcate, de tot ce e de râs în noi, râdem de defectele altora! …dar au avut o soartă mai vitregă ca a noastră. Şi ce facem când nici nu râdem , nici nu plângem?…atunci vorbim, comunicăm, aşa cum fac şi desenele lui Alexandru Trifu, care ne dau mesaje, şi de râs, şi de plâns, linii frânte şi curbe discontinue şi cu continuitate, fără centre de greutate, nici de gravitaţie, reuşind să spună ceva…şi mai mult, să vorbească!
Alexandru Trifu s-a născut în 22 iulie 1942 la Bucureşti. Este absolvent al Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, 1966. Cercetător la Institutul de Etnografie şi Folclor din Bucureşti. Profesor de desen în mai multe şcoli din Bucureşti. Este cuprins în dicţionarul Artişti Români Contemporani, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1976, scris de Octavian Barbosa. Actualmente trăieşte la Geneva, între 1998 şi 2006 funcţionând ca restaurator de pictură murală la Geneva şi Lausane. Are naţionalitatea română şi elveţiană. Din 1982 şi până în prezent a avut numeroase expoziţii personale şi de grup la Geneva, Paris, Chambery-Franţa, Zurich, Quebec-Canada, Villeurbanne-Franţa, Lyon…Preşedinte al Societăţii Pictorilor şi Sculptorilor şi Arhitecţilor Elveţieni din Cantonul Geneva – VISARTE-1998-1999.
pcickirdan
10 mai 2014
