Roald Engelbregt Gravning Amundsen a fost un explorator norvegian al zonelor polare. Era al patrulea copil al armatorului de nave Jens Amundsen și al soției sale, Hanna Gustava Sahlquist.
Roald s-a născut în anul 1872, la 16 iulie, iar numele lui de botez însemna „gloriosul”, în dialectul nordic vechi. Deja din copilărie, Roald era interesat de expedițiile polare din acea perioadă, fiind atras mai ales de povestirile de călătorie ale cercetătorului polar britanic John Franklin (1786 – 1847) Aceste preocupări îl fac să neglijeze oarecum studiile gimnaziale, ba chiar şi pe cele liceale, încât primește în anul 1890 numai nota 4 la examenul de bacalaureat. În anul 1886, a murit tatăl său, iar mama lui preia toate sarcinile de întreținere a familiei. Roald, rămâne la ideea de a deveni explorator şi începe să se antreneze în scopul unei astfel de expediții, dar mama lui privea cu neîncredere această vocaţie. Devine student la „Universitatea Regală Frederic” din Christiania, dar în visele lui se vedea explorator ca Fridtjof Nansen. La 9 septembrie 1893 mama sa moare, iar Roald părăsește băncile facultății, angajându-se ca marinar. După doi ani de practică, în 1895 primește brevetul de timonier.
Roald Amundsen a fost unul dintre cei mai renumiți exploratori ai ținuturilor polare. Participă la Expediția antarctică belgiană, pe nava Belgica, între anii 1897-1899. Ea a fost organizată de „Societatea de geografie belgiană”, şi avea un caracter internațional, la ea participând, pe lângă belgieni, medicul american Frederick Cook, naturalistul român Emil Racoviță, meteorologul polonez Antoine Dobrowolski, geologul polonez Henryk Arctowski și alții. Roald Amundsen a participat în calitate de ofițer secund al navei „Belgica”. După aproape un an de captivitate între ghețuri, nava a putut fi degajată pe 15 februarie 1899, iar membrii expediției au reuşit să revină în Belgia, la 5 noiembrie 1899.
După ce a obținut brevetul de căpitan în Marina civilă, Roald Amundsen a început să-și pregătească prima sa expediție personală. În decembrie 1900 l-a vizitat pe Fridtjof Nansen, care a salutat proiectul de a străbate pasajul nord-vest între Oceanul Atlantic şi Pacific, în nordul Americii. Porneşte la drum în 1903, cu şase oameni, după ce face greu rost de bani. După două ierni petrecute printre ghețuri, Amundsen reușește să ajungă în Marea Beaufort, apoi la strâmtoarea Bering, devenind astfel primul navigator care a străbătut Pasajul de Nord-Vest.
După acest succes, Amunsen visează să atingă polul Nord. Cum o suită de exploratori anunţau că ei au reuşit deja să ajungă în acest punct, schimbă destinaţia şi se îndreaptă spre Polul Sud. La data de 3 iunie 1910 expediția condusă de Roald Amundsen a plecat din portul Oslo, iar la 14 ianuarie 1911, Amundsen și-a instalat tabăra de bază din Antarctica, pe care a numit-o Framheim. („Casa Fram”) Aveau patru sănii și 52 de câini. Urmând o rută încă neexplorată până atunci, pe ghețarul Axel Heiberg, au ajuns pe platoul polar la 21 noiembrie, iar la 14 decembrie 1911 au atins Polul Sud. Pe 25 ianuarie 1912, echipa de exploratori a revenit cu bine la Framheim. Mai aveau doar 11 câini, dar călătoria lor acoperise 2824 km şi fusese efectuată în 94 de zile.
Succesul expediției lui Amundsen a fost anunțat public la 7 martie 1912, când nava Fram a ajuns la Hobart, în Australia. Această izbândă s-a datorat îndeosebi minuțioasei pregătiri a călătoriei, precum și voinței impresionante a membrilor acestei expediții.
Apoi a urmat un alt succes, în 1918. Renunţând la nava Fram fiind învechită, Amundsen a echipat o nouă navă: Maud şi la bordul acesteia, el a traversat Pasajul de nord-est – trecerea între Oceanul Atlantic și Oceanul Pacific prin nordul Eurasiei.
Aviaţia îl atrage pe Amunsen, la fel de mult, şi în 1918 obţine brevetul de pilot. În 1923 planifică un zbor deasupra Polului Nord, dar avionul său se prăbușeşte cu câteva zile înainte de plecare. Milionarul american Lincoln Ellsworth i-a oferit finanţarea unui alt avion În luna mai 1925, Amundsen, Lincoln Ellsworth, pilotul Hjalmar Riis-Larsen și alți trei membri ai echipajului, au decolat din Insula Spitsbergen la bordul a două hidroavioane: N-24 și N-25. Ei au zburat până în apropierea Polului Nord, mai exact până la latitudinea 87°44′-Nord, unde au fost nevoiți să aterizeze forțat.. După ce au lucrat trei săptămâni pentru a amenaja o pistă de gheață pentru decolare, au reuşit să ajungă în siguranță în Norvegia. Li s-a făcut o primire triumfală, publicul crezând, că cei șase membri ai expediției se pierduseră pentru totdeauna
În anul următor, 1926, Roald Amundsen, împreună cu camarazii săi din expediția precedentă Lincoln Ellsworth și Hjalmar Riis-Larsen au planificat o nouă expediție la Polul Nord pe calea aerului. De data aceasta, ei au hotărât să folosească un dirijabil, care avea avantajul unei autonomii mult mai mari față de avioanele epocii. Au obținut de la statul italian dreptul de a utiliza dirijabilul N-1, cu condiția ca inginerul Umberto Nobile, proiectantul aparatului, să ia parte la această expediție. Dirijabilul botezat Norge avea 16 membri de diferite naționalități: 9 norvegieni, 6 italieni și un american, Lincoln Ellsworth. Ei au decolat la 11 mai 1926 şi au survolat Polul Nord geografic pe 12 mai 1926, la ora 01.25. Au sosit la Teller, în Alaska, două zile mai târziu. La Polul Nord, au fost lansate pe gheața banchizei trei drapele: al Norvegiei, al Italiei și al SUA.
Amundsen și-a anunțat retragerea după succesul expediției Norge, având o faimă enormă, mai ales în țara sa natală, Norvegia. Dar la 23 mai 1928, dirijabilul Norge, rebotezat Italia, a pornit într-o nouă expediție polară, cu un echipaj compus numai din italieni, sub comanda lui Umberto Nobile. Din nefericire, dirijabilul s-a prăbușit pe banchiza polară. Nouă din cei zece membri ai echipajului au supraviețuit, dar au rămas complet izolați și în pericol de moarte, neavând posibilitatea de a se înapoia pe continent.
Imediat după aflarea acestei tragedii a început un amplu efort internațional de salvare a supraviețuitorilor. La aflarea veștii, Roald Amundsen a acceptat imediat să ia parte la o misiune de salvare a membrilor expediției italiene, deşi avusese diferende cu Umberto Nobile, datorită modului în care acesta își asumase meritele expediției Norge.
La 18 iunie 1928, împreună cu un un mic echipaj, Amunsen a pornit la bordul unui hidroavion francez Latham 47 în căutarea membrilor expediției Italia. A fost ultima dată când au mai fost văzuți în viață, hidroavionul dispărând undeva în Marea Barents. Corpul lui Amundsen nu a fost niciodată găsit, deși autoritățile norvegiene au continuat căutările până în luna septembrie a acelui an.
Afirmaţia sa: „Victoria îl aşteaptă pe cel care-şi pune lucrurile în ordine şi o numim noroc. Înfrângerea este rezervată, în mod clar, celui care neglijează să-şi ia precauţiile necesare şi o numim ghinion”, o putem lega doar de succesele sale. Sfârşitul său tragic ne lasă cu un amarnic regret… Dar…
„Povestea spune că un om învăţat alege să îşi petreacă câteva zile de odihnă într-un sat de pescari, pe malul mării. Într-o zi, pe când se plimba cu barca unui bătrân pescar, îl întreabă:
– Meseria asta mi se pare periculoasă. Tatăl, bunicul dumitale, cum au murit?
– Pe mare, bineînţeles.
– Şi dumneata nu te temi, să ieşi în fiecare zi pe mare?
– Dar, tatăl, bunicul dumneavoastră, cum au murit?
– În pat, bineînţeles.
-Şi nu vă temeţi în fiecare seară, să vă culcaţi în pat?”
