Pe lângă aceşti călugări isihaşti, mai amintim de câţiva sihaştri din secolul al XIX-lea, care au avut un mare rol în viaţa monahismului ortodox, chiar dincolo de hotarele ţării noastre.
Printre ei, amintim de Irinarh Roset (1771–1859), ucenicul schimonahului Iosif din preajma mănăstirii Văratec. După moartea părintelui său duhovnicesc, Irinarh s-a făcut sihastru în pădurile din jurul schitului Nechit, aproape de mănăstirea Neamţ, unde a fost vreme de 12 ani mare practicant al Rugăciunii lui Iisus. Mai târziu întemeiază mănăstirea Horaiţa, apoi pleacă la Muntele Tabor, unde trăieşte 16 ani în desăvârşită sihăstrie, iar la anul 1859 începe să zidească marea biserică ortodoxă de pe acel munte, care există şi acum, singura biserică ortodoxă. Era căutat şi acolo de multă lume, pentru rugăciunile sale care aduceau vindecări de boli grele. Toată viaţa a practicat Rugăciunea lui Iisus, dar se ferea să afle cineva de aceasta. În privinţa aceasta, ucenicul său Nectarie istoriseşte că întrebându-l odată: „Cinstite Părinte, mi-a spus bătrânul Gherasim, sihastrul de la Dălhăuţi, că Sfinţia ta ai Rugăciunea minţii”, acela i-a răspuns: „Fiule, cu adevărat am avut-o puţină vreme, dar am lăsat-o. Căci pe când şedeam în pustia aceea 12 ani, mă rugam lui Dumnezeu şi Prea Curatei Sale Maici, ca să-mi dăruiască şi mie acest sfânt dar. Şezând eu la rugăciune într-o noapte, la miezul nopţii, de năprasnă s-a luminat chilia mea unde şedeam şi m-a împresurat împrejur o văpaie de foc, dar nu mă ardea; şi a început inima mea să spună tare: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, iar eu m-am înspăimântat şi m-am temut ca nu cumva să fie o înşelăciune drăcească. A doua zi m-am dus la duhovnicul meu, părintele Iosif (e vorba de schimonahul Iosif, duhovnicul mănăstirii Văratec), care avea Rugăciunea minţii şi a făcut şi minuni, şi m-am mărturisit. Iar el mi-a dat canon ca să nu dorm culcat în pat, ci şezând în scaun şi numai un ceas în 24 de ceasuri. Întorcându-mă în chilia mea, m-am ispitit ca să urmez după porunca duhovnicului meu, dar n-am putut. Atunci, văzând eu că nu pot, m-am lăsat de rugăciune”.
Din această istorisire, se vede caracteristica deosebită a spiritualităţii ortodoxe româneşti care, pe de o parte, afirmă necesitatea unei aspre nevoinţe de pregătire prin curăţirea de patimi în vederea Rugăciunii lui Iisus, pe de altă parte, recomandă o mare discreţie, pentru ca nu cumva lucrătorul acestei rugăciuni să fie luat în stăpânire de slava deşartă care e o patimă ce întinează grav sufletul omului.
Alt mare sihastru român din secolul al XIX-lea a fost protopsaltul Nectarie. El a trăit viaţă pustnicească începând din 1845, vreme de 16 ani, într-o colibă la Vigla, din apropierea locului unde s-a clădit schitul românesc Prodromul din Sfântul Munte Athos. Acolo a dus o viaţă de post, de priveghere şi de lucrare tainică a Rugăciunii lui Iisus. La anul 1862, după sfinţirea bisericii schitului Prodromul, Cuviosul Nectarie s-a aşezat în schit, unde a murit în 1903. A fost, în vremea sa, cel mai vestit psalt din Sfântul Munte. Cu el s-a pustnicit şi a trăit apoi la Prodromul şi fratele său Atanasie.
Alt mare practicant al Rugăciunii lui Iisus a fost ieroschimonahul Iustin, care a plecat în anul 1810 din mănăstirea Neamţ la Sfântul Munte, cu ucenicii săi Patapie şi Grigorie. Acolo a cumpărat de la mănăstirea Marea Lavră locul numit „Vigla Ianicopolei” şi a zidit 40 de chilii în jurul unei bisericuţe ce exista de mai înainte, adunând în ele pe călugării români ce se nevoiau prin peşteri şi prin alte mănăstiri. După 1820, Cuviosul Iustin s-a retras într-o peşteră, petrecând în post, priveghere şi în Rugăciunea lui Iisus vreme de 20 de ani, până la sfârşitul vieţii sale, în 1845.
Modul de vieţuire călugărească în mici schituri, potrivite unei practicări a Rugăciunii lui Iisus într-un cadru de linişte, era, până în secolul al XVIII-lea, extinsă şi în Transilvania, mai ales în sudul ei şi în părţile Bistriţei, la poalele Carpaţilor, de unde se făcea uşor comunicarea cu schiturile din sudul şi răsăritul Carpaţilor. Între Braşov şi Sibiu existau în secolul al XVIII-lea vreo 120 de astfel de mici schituri. Aceste schituri şi legăturile sihaştrilor din ele cu sihaştrii din schiturile sudului şi răsăritului Carpaţilor a fost cea mai mare piedică în calea lăţirii uniatismului în Transilvania după anul 1700. Documentele austriece nu încetau să se plângă de aceşti călugări care treceau graniţa de la sudul şi răsăritul Carpaţilor la nordul lor. De aceea, la ordinul Curţii imperiale din Viena, generalul Bucov dărâmă cu tunurile schiturile din sudul şi răsăritul Transilvaniei. Existenţa neîntreruptă a miilor de sihaştri şi a sutelor de schituleţe cu viaţă sihăstrească din codrii ţărilor române, deci şi din munţii Buzăului, explică de ce călugărul ucrainean Vasile vine la începutul secolului al XVIII-lea în acest ţinut şi se aşează în unul dintre schituri, ca apoi să întemeieze unul propriu, la care devine stareţ. El descoperă aici o viaţă monahală mult mai intensă decât în ţara sa, care, după ce trecuse teologic printr-o accentuată influenţă catolică, se afla acum sub influenţa protestantă, fapt care adusese şi o răcire a vieţii monahale. Chiar despre Paisie care vine în aceeaşi regiune, după Vasile de la Poiana Mărului, J. Hidarin spune: „Stareţul Paisie a fost înnoitorul vieţii monahale ruseşti şi îndrumătorul şi educatorul ei în lecturile ascetice… Căci, în acea vreme, Rusia nu avea asemenea scrieri”.
Vasile, după 20 de ani petrecuţi la Dălhăuţi, unde exista o puternică viaţă sihăstrească, în care el s-a putut introduce, cum am văzut din viaţa lui Irinarh Roset, se aşează la anul 1733 tocmai în regiunea atât de bogată în mici schituri din munţii Buzăului, lângă schiturile Trăisteni şi Cârnu, întemeind schitul de la Poiana Mărului, la 40 km la apus de Râmnicul Sărat. Era, de altfel, o tradiţie mai veche ca monahi ruşi să vină în mănăstirile din Moldova, unde puteau găsi mulţumirea unei vieţi călugăreşti de mai mare adâncime duhovnicească.
Vasile de la Poiana Mărului a fost inspirat de practica sihăstrească sau isihastă a călugărilor din aceste schituri când a alcătuit acele „Cuvinte înainte” la Filotei Sinaitul, Isichie Sinaitul, Grigorie Sinaitul şi Nil Sorschi. Probabil, el a scris aceste cuvinte în slavoneşte, dar având în obşte călugări români pentru care le scria, ele vor fi fost traduse imediat în româneşte, sau probabil că le-a scris el însuşi paralel în ambele limbi. Căci trăind zeci de ani între români, a putut învăţa româneşte destul de bine ca să le scrie în româneşte sau atât în slavoneşte cât şi în româneşte. Eventualitatea aceasta pare a fi întemeiată şi pe faptul că limba românească a acestor traduceri e foarte greoaie.
Tot în această regiunea monahală, vine la anul 1742 călugărul ucrainean Platan, viitorul Paisie; el se hotărâse să vină în Moldova sub influenţa mitropolitul moldovean Antonie, refugiat în Rusia în timpul războiului ruso-turc (1735–1739), de la care află multe despre Moldova şi mănăstirile sale. El a trecut prin Dălhăuţi, care se afla sub autoritatea duhovnicească a lui Vasile, compatriotul său.
Istoricul rus Cetfericov, care a scris viaţa lui Paisie, scrie despre starea monahismului românesc la sosirea lui Platon, viitorul Paisie: „Platon intră pe pământul Moldovei cu simţământul celei mai mari bucurii şi cu dragoste sinceră pentru el. El ştia că aici înfloreşte monahismul, că aici vin din Rusia mulţi asceţi, care caută un adăpost paşnic şi favorabil pentru viaţa singuratică şi tăcută şi el dorea din tot sufletul să se lipească de sihaştrii de .ici, să vieţuiască împreună cu ei în singurătate şi astfel să-şi realizeze visul său statornic din copilărie şi tinereţe. În vremea aceea, Moldova se prezenta ca unul dintre cele mai înfloritoare locuri ale lumii ortodoxe.
Despre Dălhăuţi, unde Platon se opri prima dată, Cetfericov spune: „Egumen al schitului era un ucenic al stareţului Vasile. Aici erau mulţi asceţi însemnaţi. Aşa era, bunăoară, părintele Rafail, care se îndeletnicea cu transcrierea cărţilor sfinte”. Cu mare probabilitate se transcriau şi în româneşte, căci călugării români nu le-ar fi putut folosi altfel pentru viaţa lor duhovnicească.
Un alt nevoitor era monahul Dosoftei, care locuia departe de schit, şi schimonahul Timoftei care era iscusit în convorbiri duhovniceşti şi în tâlcuirea cărţilor sfinte, care trebuia să le tâlcuiască în româneşte, ca să înţeleagă călugării români. Aceşti doi monahi trăiau retraşi într-o vale adâncă. Ei au făcut asupra lui Paisie o profundă impresie. Aici descoperea Paisie vieţuirea isihastă. Trecând apoi la Trăisteni, aici Platon aude pentru prima dată despre pravila şi rugăciunile după rânduiala Sântului Munte Athos, săvârşite cu mare evlavie şi cu frica lui Dumnezeu. În schit, erau aproximativ 20 monahi, care duceau o viaţă de obşte, şi vreo 15 pustnici care trăiau prin apropierea schitului, procurându-şi hrana şi îmbrăcămintea cu mâinile lor. Aici, Platon a întâlnit mulţi sihaştri însemnaţi. Pe unul dintre ei, se aşezau păsările pe umăr şi-l însoţeau oriunde se ducea, până ce întră în biserică. Venind la Trăisteni vestitul sihastru Onufrie de la schitul Cârnu, Platon se duse cu el la Cârnu, care se afla pe valea Buzăului, sus în munţi. Părintele Paul Mihail spune, folosind autobiografia Cuviosului Paisie: „Acolo, într-o chilie sihăstrească, Platon a înţeles tainele adevăratului monahism şi ascetism, a înţeles şi a simţit mai profund efectul binefăcător al rugăciunii”. „Paisie cunoscu aici alţi sihaştri de mare putere duhovnicească. Cunoscu pe ieromonahul Alexe, care le citea din scrierile Sfinţilor Părinţi, tâlcuind sensul celor spuse. Cunoscu mai bine pe marele sihastru Onufrie, care vieţuise înainte multă vreme în pustie, apoi în Ungrovlahia prin munţii cei mari, iar acum trăia nu departe de numitul schit, într-o chilie singuratică”. L-a vizitat împreună cu alţi călugări la chilia sa. „Drumul spre ea, trecea prin păduri minunate, iar chilia lui se afla pe sprinceana unui munte, de unde se deschidea o privelişte fermecătoare asupra văilor, munţilor şi vâlcelelor înconjurătoare, acoperite de păduri nestrăbătute… Bătrânul Onufrie îşi petrecea vremea în rugăciune, în citire, cântări de psalmi şi lucru de mână, făcând linguri, talere de lemn de tei cu mare iscusinţă. El era cu mare dar în a da sfaturi”. „Cu părintele Alexe vorbea mult despre patimile trupeşti şi sufleteşti şi despre lupta cu gândurile, cu dracii, despre ispitele lor neînchipuite, despre meşteşugurile lor”. „Ascultând aceste cuvinte ale bătrânului Onufrie, Platon se aprindea din ce în ce mai mult de dragostea de viaţă pustnicească”. Iată unde şi-a făcut Paisie ucenicia în viaţa isihastă. Despre Paisie s-a scris foarte mult şi în ruseşte şi în româneşte, dar credem că o latură, asupra căreia ar trebui să se insiste mai mult, ar fi încadrarea lucrării duhovniceşti şi organizatorice a lui în ambianţa românească în care a trăit, arătându-se, pe lângă ceea ce a lat el monahismului românesc, şi ceea ce a primit el, cu mult mai mult, de la acesta. Ceea ce ni se pare că a adus el în monahismul românesc, este preocuparea de Rugăciunea lui Iisus, o introducere a acestei Rugăciuni în viaţa de obşte şi prin aceasta o înviorare a spiritualităţii isihaste în ea şi prin ea o înviorare a vieţii de obşte. Paisie a venit din Sfântul Munte, cu o obşte română şi rusă, preocupată de această Rugăciune, şi la aceasta s-au adăugat şi unii călugări din Moldova. Dar încă Vasile de la Poiana Mărului afirma cu insistenţa ca Rugăciunea inimii nu e numai „pentru sihaştri, ci şi pentru cei din viaţa de obşte.
Al doilea lucru adus de Paisie a fost stimulentul dat celor din jurul său pentru o traducere a scrierilor filocalice din limba greacă, traduceri dintre care cele mai multe erau mai curând o revizuire a unor traduceri mai vechi în lumina textelor greceşti, revizuire făcută adesea, când era vorba de vechile traduceri slavone, nu numai după texte greceşti, ci şi după traduceri româneşti. Paisie însuşi a luat parte la această muncă de traducere. Propriu-zis, contribuţia sa a fost nu atât una de înnoire sau de adâncire a vieţii duhovniceşti, ci mai mult una de ordin cultural, de multiplicare, de revizuire şi de difuzare a scrierilor duhovniceşti. În orice caz, din întâlnirea între tradiţia românească sihăstrească de mare adâncime şi introducerea ei în cadrul obştii mari prin Paisie, a răsărit echilibrata viaţă duhovnicească din mănăstirile Cernica şi Căldăruşani. Restauratorul Cernicăi şi iniţiatorul marelui elan de viaţă duhovnicească imprimată acesteia, a fost transilvăneanul Gheorghe, care a însoţit pe Paisie 24 de ani în Muntele Athos şi în Moldova şi se declară ucenicul lui (Va urma).
