În galeria stareţilor Mănăstirii Bistriţa, un loc de frunte ocupă şi egumenul Ieronim arhimandritul (1857–1864).
Urmaş al vrednicului egumen Gavriil Petrovici (1829–1857), arhimandritul Ieronim a venit în această funcţie de la Bucureşti unde, în anul 1854, era „servitor în Sfânta Mitropolie”. Documentar este menţionat la 19 august 1857, când „Cuviosul arhimandrit Ieronim egumenul Mănăstirii Bistriţa” a fost invitat în capitală pentru „alegerea deputaţilor din partea clerului”.
Cărturar distins, cum îl denotă scrisul său elegant şi fin, la 11 octombrie 1858 Ministerul Cultelor îl informează că Alexandru Pelimon i-a expediat un pachet cu „un număr de exemplare din scrierile sale”, potrivit înţelegerilor anterioare; ele vor fi primite la 25 februarie anul următor.
La 29 ianuarie 1859, conducerea Mitropoliei comunică egumenului Ieronim că, prinţul Alexandru Ioan I, domnul Moldovei, a fost ales şi în Ţara Românească, de aceea, „la orice slujbă bisericească, după orânduiala din vechime urmată în această ţară, să se pomenească”.
Apreciat de mitropolitul Nifon al Ungrovlahiei (1850–1875), egumenul Ieronim este invitat să-l însoţească într-o călătorie în Austria, potrivit unui raport al locţiitorului său, înaintat Ministerului în luna iulie 1860; de fapt, era o personalitate distinsă, cum îl caracterizează în acelaşi an şi călătorul francez August Lancelot: „Egumenul Bistriţei ne primi foarte prieteneşte, pozând mai mult în boier de viţă decât a slujitor bisericesc”.
Remarcabile sunt sentimentele creştineşti şi umanitare ale egumenului Ieronim, care manifestă grijă deosebită atât faţă de monahi cât şi de mireni. Astfel, la 9 martie 1863, solicită Episcopiei Râmnicului să aprobe stabilirea în Mănăstirea Bistriţa a ieromonahului Nichifor, propune ca ierodiaconul Metodie să fie hirotonit ieromonah, dar episcopul Calinic nu aprobă, recomandând să se „cerceteze într-un timp mai îndelungat viaţa pomenitului ierodiacon”; încearcă să recupereze pentru mănăstire pe Marin Dumitru Macarin, condamnat de Tribunalul Dolj să stea aici sub pază, pe termen de un an. Egumenul raportează că: „În timpul şederii, a dat dovadă de bune purtări”, din această cauză, cere să fie eliberat şi, după cererea lui, „să rămână în serviciul acestei mănăstiri”.
Despre mulţimea credincioşilor participanţi şi frumuseţea slujbelor oficiate la mănăstire, relatează scriitorul Alexandru Pelimon (1822–1881). Acesta, la 15 august 1858, de hramul bisericii mănăstirii, profund impresionat, consemnează că: „Îndată ce ajunserăm la mănăstire, intrarăm în sfânta biserică şi asistarăm cu toată religiozitatea, când Sfinţia Sa părintele arhimandrit Ieronim şi alţi preoţi săvârşiră, cu solemnitatea cuvenită, sfântul oficiu, dinaintea numeroasei mulţimi. Biserica se afla plină, încât nu mai avea loc; curtea, partea din afara până la porţi şi afară de ele, totul era cuprins de oameni; pretutindeni se vedea lume de tot felul. Sfânta Liturghie fu săvârşită, însoţită de dumnezeieştile cântări, în mijlocul atâtor candele scumpe şi făclii aprinse; toată Mănăstirea şi biserica se aflau într-o strălucită solemnitate, în sunetul clopotelor, în laude şi binecuvântări”.
În timpul egumeniei sale, Mănăstirea Bistriţa este vizitată de o serie de personalităţi. Astfel, ales pe tronul Tării Româneşti, domnul Alexandru Ioan Cuza (1859–1866) face o vizită la mănăstire, eveniment comunicat egumenului Ieronim la 11 iunie 1859 de sub administraţia din Horezu. Tot în acest an trece pe aici şi Theodore Margot.
În anul 1860, mănăstirea este cercetată de Alexandru Odobescu, având misiunea să inventarieze obiectele din tezaurul cultic şi patrimoniul cultural, unde se aflau comori inestimabile ale culturii şi spiritualităţii româneşti. În patrimoniul Mănăstirii Bistriţa, istoricul semnalează existenţa unui număr de 150 manuscrise, dintre care 80 slavone, 40 româneşti şi 30 greceşti; opt româneşti şi patru slavone le-a dus la Bucureşti, recunoscând că fondul bistriţean adăposteşte cele mai vechi mărturii culturale, dintre mănăstirile cercetate în judeţele Vâlcea şi Argeş.
Alexandru Odobescu era însoţit de graficianul elveţian Heinrich Trenk (1820–1888) care pictează douăzeci de ilustraţii legate de Mănăstirea Bistriţa. Tot în 1860, aşezământul este cercetat de peisagistul francez August Lancelot, care publică în 1868 unele impresii, lăsând şi câteva imagini din zona bistriţeană.
Înzestrat cu un dezvoltat simţ realist, constată de la începutul venirii sale aici lipsurile din mănăstirea în fruntea căreia a fost numit. Astfel, la 30 octombrie 1857 raportează Ministerului Cultelor că mai în toate încăperile mănăstirii „se află tencuiala dărâmată”, amintind totodată de „raportul fostului egumen şi al lui Schlatter, obştescul arhitect”, prin care se cerea angajarea unui meşter care să „repare stricăciunile care se vor ivi”. De asemenea, la 4 februarie 1858 raporta Mitropoliei din Bucureşti că „toate veşmintele preoţeşti şi diaconeşti, fiind cu totul stricate… nu se mai pot întrebuinţa în folosul bisericii”, şi solicită „a se libera bani pentru facerea a şase rânduri de veşminte preoţeşti şi două diaconeşti”; iar la 3 martie cere ca, din vechea argintărie, să aprobe confecţionarea „unui policandru, candele pe la toate sfintele icoane şi sfeşnicele cele mari, că cele puse acum în faţă sunt toate stricate”; mai mult, cere aprobare să cumpere un Sfânt Epitaf, că „cel în fiinţă a devenit în cea mai proastă stare”; iar Ministerului Cultelor raportează că, învelitoarea clădirilor „de jur împrejur este stricată, din care cauză şi tavanele prin mai multe camere au căzut”. La 19 martie, intervine la acelaşi Minister să aprobe donarea pentru credincioşii din Băbeni a unei tâmple cerute de ei, „ce se află în păstrare la sfânta mănăstire”. Din nefericire, la 16 aprilie 1861, egumenul comunică Ministerului că, din anul trecut, a raportat despre „stricăciunile ce se fac din picăturile apei prin toată învelitoarea acestei colosale clădiri”, dar aprobarea de reparaţii întârzie să vină.
La 23 februarie 1859, încheie un contract cu tinichigiul Ioan Frain din Râmnicu Vâlcea pentru repararea întregului acoperiş al clădirilor mănăstireşti, contra sumei de 960 galbeni; achită banii cuveniţi meşterului Anghel Hristoviu, şi primeşte ordin de la Mitropolie ca, toate lucrările efectuate „pe seama bisericii mănăstirii… să se treacă în catagrafie”; de asemenea, înaintează Ministerului Cultelor un raport prin care cere aprobare pentru construirea unei pive la Vaideei.
Pe de altă parte, este devastată pădurea; de aceea, dispune ca membrii Sfatului comunei Mănăileşti să comunice silvicultorului respectiv, ca cei vinovaţi „să se supuie la plata stricăciunii după lege”; la 18 iunie 1862, rânduieşte „păzitor de hotare” pe Ion Cucu din Dranovăţ, la acea proprietate; pe Nicolae Marcu Frumuşelu îl numeşte „păzitor de hotare la moşia Costeşti”, iar pe Stan Puica, „pădurar la pădurea ce se află pe această moşie Costeşti”.
O mare atenţie acordă egumenul Ieronim moşiilor mănăstirii. Pentru mai buna gospodărire a lor, arendează o serie de moşii. Astfel, menţionăm: Foleştii de Sus (23 aprilie 1858) şi Stroeşti (12 februarie 1859) din judeţul Vâlcea, precum şi Cacoţi şi Stâlpniţa din judeţul Mehedinţi, Pârâu şi Vultureşti din judeţul Argeş, toate propuse pentru arendare în anul 1859.
În anul următor, arendează moşia Baia din judeţul Gorj (5 februarie 1860), iar Ministerul Cultelor confirmă că a primit suma corespunzătoare „arenzii moşiei Metocului Albeşti, proprietatea Mănăstirii Bistriţa (21 ianuarie 1860).
De asemenea, face reparaţii la Moara de la Secui din judeţul Dolj (21 septembrie 1858), şi la unele biserici, precum cea de la moşia Basnea (23 mai 1859) şi Izvoru din judeţul Vâlcea (1859), iar un ordin al Ministerului Cultelor, din 15 martie 1859, comunică egumenului „petiţia locuitorilor satului Studina”, unde s-a surpat biserica, şi vor să o refacă. Tot în acest an, moşia este propusă pentru arendare. Un ordin al Ministerului Cultelor, din 9 octombrie 1859, comunică aprobarea „a două sute care lemne foc, pentru arsul cărămizii necesare la construirea bisericii din satul Ianca”, solicitate de egumenul bistriţean, iar la 25 decembrie 1859, acelaşi Minister comunică egumenului – care înaintase un raport privitor la înfiinţarea unei pive „în proprietatea Vaideei” – că „a se mai da embatichiuri în moşii, legiunea nu permite”; dar, dacă va fi construită cu cheltuiala lor, „se poate acorda un drept de folosinţă pentru un termen de şase sau şapte ani, iar după acest termen să rămână Mănăstirii”.
Mănăstirea Arnota, ctitorită între anii 1633–1635 de domnitorul Matei Basarab „pe moşia Tărâia a Mănăstirii Bistriţa”, în anul 1863, Ministerul Cultelor o trece sub jurisdicţia Bistriţei, precizând că: „De la 1 aprilie anul curent, Mănăstirea Arnota rămâne dependentă de Mănăstirea Bistriţa”.
Legea pentru secularizarea averilor mănăstireşti, promulgată la 13 decembrie 1863, prevedea că, „toate averile mănăstireşti din România sunt şi rămân averi ale statului; veniturile acestor averi se înscriu în veniturile statului”. La fel ca celelalte mănăstiri, Bistriţa pierde toate proprietăţile şi privilegiile sale. Evenimentul este comunicat printr-o Circulară către curatorii civili ai mănăstirilor secularizate, care preciza că: „Statul va îngriji de prosperitate cu toţi monahii ce se locuiesc şi aşezămintele lor democratice”. Prin Legea rurală din anul 1864, s-a rezervat mănăstirii un teren de aproximativ 11 ha, ca „vatră” împrejur, pentru culturi şi fâneţe, fapt ce l-a nemulţumit profund pe egumenul bistriţean.
Anul 1864 este deosebit de greu pentru egumenul Ieronim; la 14 februarie, Ministerul Cultelor emite un ordin de destituire, pentru motivul că egumenul s-a „plâns asupra dispoziţiunilor bugetare ale anului curent”, către mitropolitul ţării, „în calitate de preşedinte al Adunării Legiuitoare”. Ca urmare, „prin domneasca ordonanţă”, s-a „încuviinţat destituirea egumenului”; însă, la 29 februarie, se revine asupra hotărârii domneşti, iar prefectul judeţului Vâlcea primeşte ordin să „restatornicească” pe arhimandritul Ieronim în postul său de egumen al mănăstirii; la 15 iunie, este convocat la Curtea de Apel într-un proces cu „Niţă Voicescu şi alţii”, referitor la „nişte producte”, iar la 11 iulie, Ministerul Cultelor îi comunică Hotărârea guvernamentală ca mănăstirile Bistriţa şi Hurezi să „se transforme în mănăstiri de maici”. Monahiile de la mănăstirile Mamu, Surpatele, Sărăcineşti, Dintr-un Lemn, Ostrov, Slătioarele, Frăsinetu, Văleni şi Ciolanu, care acum „sunt rămase biserici de mir”, vor trece la mănăstirile respective, iar „Prea Cuvioşia Voastră încetaţi de a mai fi egumen”, se spune în ordin. Dar şi acum se revine asupra înaltelor dispoziţiuni. Episcopul Calinic al Râmnicului anunţă pe arhimandritul Ieronim că, Ministerul Cultelor a hotărât ca, până la a „sa deslegare, s-a suspendat ordinul pentru strămutarea monahiilor de la o mănăstire la alta”.
Totuşi, la 11 septembrie 1864, arhimandritul Ieronim a fost numit „curator provizoriu” al Mănăstirii Bistriţa; atunci s-a întocmit o nouă „catagrafie pentru toată zestrea”, dată temporar ieromonahului Ilarion Muntenescu, eclesiarhul mănăstirii, luându-se din „primirea cuviosului arhimandrit Ieronim, fostul egumen al acestei sfinte mănăstiri”, în baza ordinului dat de ministrul Justiţiei, Cultelor şi Instrucţiunii Publice şi a prefectului judeţului Vâlcea.
