Numele bune ale oamenilor frumoși trăiesc mult după ce mumele își cer înapoi materia trupurilor, împrumutată vremelnic. Dar viețuirea, una cu folos, își lasă dovada misiunii îndeplinite în făptuirile materiale, dar și în duhul supraviețuitor, plutind deasupra celor perisabile, dar rezonant numai acelorași lungimi de undă, vibrând aceleași acorduri subtile care au contopit cândva modalitățile viețuirii unei realități atât de diversă. În ele, în NUME, se anticipează toate faptele bune, ca o ursire care tâlcuiește voința Moirei (Soarta) , să fie de dar urmașilor, întru nutrirea propriilor trăiri cu un duh ales. Numele ajuns la centenar al lui Aurel Constantin Zorlescu își primise, preț de-o viață, îngerul păzitor în 4 Mai, 1922. În Lăpușata Olteniei de sub munte, a Vâlcii, s-a ivit cel așteptat să înnobileze neamul ZORLESCU. I-au zis Aurel – constatat continuitate mai târziu, în Aura, nepoata primită în dar de la fiica Cezarina! Constantin, împărățind cu autoritate Florarul, s-a adăugat în obișnuința potrivirii calendarului cu data nașterii! Ce an al încoronării, 1922! , amintind de marea încoronare regală a românilor, de la Alba Iulia. Fericită întreire, ca o prielnică lucrare a ursitorilor: Zorlescu?, să fie desfășurătoare a arborelui neamului cu rădăcini și împrospătări de ramuri verzi; Aurel? O promisiune a înnobilării prin artă, strălucitor prin rațiune, dar și prin inspirația îndumnezeirii iraționale! Un bijutier în cele migăloase, un meșter de-o tenacitate rară în mânuirea celor dure, o voce strunită de sferele înalte, un gânditor în cheie analogică și pionier modei cu cele digitale; Constantin? Îngerul păzitor, cel ce i-a fost ales însoțitor și trecut în certificatul de la botez, ca într-un monitor oficial să nu se abată de la cale omul dăruit cu har.
Ne-a lăsat o operă care-l are duh întrupat. Ne-a lăsat, în memoria celor ce încă nu l-am uitat, amintiri, dar unora dintre noi, din dragoste și ca dovadă de prietenie, ne-a făcut daruri prețioase. Daruri alese a făcut culturii române prin instituțile publice ale comunității din vecinătate, despre care prin ceața anomiei și pustiirea unui deșert, nu am mai primit ecouri, nici atunci când am strigat. Iată de ce, acum la Centenarul nașterii sale, ne punem niște întrebări, dintr-o datorie ca un angajament asumat cândva. Cum să-l sărbătorim pe un prieten, rămas doar în realitatea informală și aici cu o nemeritată surdină, dar în zgomotul asurzitor al notorietății cu mult zgomot, dar fără aura personalității, a atâtor zgomotoși cocoțați pentru… nimic? Știam demult că în între stările stabile, interminabila noastră tranziție este încă o stare a căutării, în care se confruntă taberele potrivnice! Ce ne facem însă când exponenții noii stări sunt cameleonii care au schimbat macazul, fără spovedania necesară? Nu cumva voința emancipării autentice și întronarea altor valori angajate, este doar o promisiune, fără vreo perspectivă de aplicare cândva? Atâtea lucruri începute și abandonate, ori îngropate, sistate vremelnic, arată o anemiere a voinței și a apetitului pentru făptuirea cu știință și pricepere. Cultura… vorbăriei, care excludea apriori fapta (acel nefericit și involuntar poate, motto : „Fă-te că lucrezi!”), cultura tehnică, va fi omorât școlile profesionale și va fi promovat fabricile de diplome fără acoperire, numitele universități ale toamnei, cu cadrele poleite instantaneu, să poată fi acreditată non-valoarea! În cultura nouă, perpetuând realismul anacronic, cerberii ca niște păzători ai fostului Infern, populează în mentalul transmis ereditar noua gardă pretoriană! Am observat aceste lucruri în Vâlcea (care nu face excepție situației naționale!), cum intențiile înnoirii, au fost rapid deturnate de … „priceperea” celor dresați și cu mare experiență, în cultura… propagării celor necesare puterii, de la cârma cu bugete.
Spunem aici aceste gânduri dintr-o obligație asumată, față de un prieten special. L-am câștigat descoperindu-l prin intermediari. În tranziția pe care o traversam ca printr-un tunel, puțini erau cei care se dumiriseră cu ceea ce se întâmplă. Prins în mrejele Consiliului Județean, cu responsabilități în domeniul cultural, cu ieșiri la evenimente internaționale și cu specializare în domeniul managementului organizațional, am căutat oamenii cu o anumită viziune integratoare și cu recomandare publică, probată și de o operă. Nu vor fi fost mulți, pentru o acțiune de o mare importanță… în transformarea mentală. Va trebui să dau câteva nume cu care am pus bazele înnoite ale Societății Culturale „Anton Pann”, ale Forumului Cultural al Râmnicului, și Cercului informal: România „Grădina Maicii Domnului”: Nicolae Sporiș (fratele, fost diplomat, care mă va fi acompaniat în editarea celor patru volume de „Spiritul Civic-stare de fapt și deziderat”), prof. Costea Marinoiu (omul… librăriilor, pe „ogorul cărții”!), general (r) Nicolae Mazilu (ctitor al Transfăgărășanului!), Marian Creangă și Petre Petria (bibliotecarii model!), prof. Titu Georgescu (universitar cu viziune!), prof. Gheorghe Dumitrașcu (o erudiție specială în ale haretismului și un cercetător al istoriei avizat!), Ion Măldărescu (o atitudine fermă!), Marin Bulugea și Valentin Smedescu (atitudini credibile, din presa scrisă locală!), prof Dumitru Lazăr ( un Meșerul Manole al Bibliotecii, sacrificat pe altarul politic… când Biblioteca era în picioare!), apoi câteva personalități cu responsabilizări publice, în instituții de profil influente, care, însă, s-au dat la o parte, când anume partizanate le-au dat alte direcții: Ioan St. Lazăr, Ion Soare, Gh. Deaconu, Nicolae State-Burluși, Alexandru Popescu Mihăești, Doru Moțoc etc. Prin venirea la nou înfințata Societate Culturală „Anton Pann”, și cu sarcina preluării revistei „Povestea Vorbei”- care fusese deturnată de binevoitorii altei direcții (Ion Soare și I. Șt. Lazăr) și după deturnarea Forumului… spre politică (vezi Gh. Deaconu … la Ateneul Român, la comanda lui Ion Iliescu!), venirea, de bun augur, a lui Simion Petre Cichirdan, care a preluat vremelnic și Cenaclul Artelor și Artiștilor (până la puciul de la Societatea Culturală „Anton Pann”, al „academicianului olimpic” Nicolae Dinescu, întâmplat după decesul lui Costea Marinoiu!), om cu viziune și cu mare influență câștigată în timp, curentul înnoitor și cu abordare proactivă și-a primit energii proaspete. În cercul lui Petre Cichirdan (personalitate plurivalentă cultural!) erau deja Constantin Poenaru, George Achim, Felix Sima, Consantin Zărnescu și Aurel Constantin Zorlescu, cu care voi fi intrat într-o legătură și le voi fi cunoscut acoperirea culturală, care mă interesa în mod special. Intermedierea prietenului venea însă după ce cunoscusem, apriori, de la evenimentele publice, oamenii aceștia alături de mulți alții, cu nedumeriri și partizanate firești.
După prima descindere în atelierul lui Aurel Constantin Zorlescu ne-am făcut un program al întâlnirilor, care ne-a împrietenit repede. L-am iubit ca pe un frate mai mare (frate mai mic mă va fi considerat și Nicolae Mazilu!). Fiecare nouă întâlnire îmi descoperea altă perspectivă a Omului de-o cultură specială. Aveam și multe lucruri în comun. Eram ingineri care veneau din „câmpul muncii”, lucraseră în natură și între oameni; eram jucători de șah, cu teoria deschiderilor bine însușită; iubeam muzica clasică și ne mai dedam la dezbateri privind filosofia, atâta vreme ocultată și surclasată la ordin de materialismul dialectic și istoric. Ne ispiteam asupra intenției creatoare, fiecare acolo unde își încercase deja priceperea. Era un critic atent la toate ieșirile mele publice la evenimente, ori în emisiunile de Conotații Spirituale, pe care le susțineam cu Alexandru Cosmescu la televiziunea locală. Capacitat de atitudinea noastră, privind amendarea unor pagini cu tratarea… alternativă a istoriei, cu ocultarea unei bătălii însemnate (vezi Posada 1330!), ni s-a asociat cu ideea unui monument special (vezi macheta de la Serviciul Județean al Arhivelor Statului, Vâlcea!). În legătură cu mișcarea dacistă locală, în plină dezbatere sub patronajul lui Dumitru Bălașa, mă va fi numit și cu aceste vorbe mă întâmpina: „Fie bine venit dacul din Loviște!”. Îl antrenam la evenimentele cu expunere publică, observând că instituțile bugetate cu promovarea, sufereau de-o paralizie cronică. Îmi amintesc de organizarea unei expoziții speciale în holul hotelului Alutus (azi Ramada!), ca un duplex Eminescu-Tagore, urmată de-un eveniment la Muzeul de Artă al Râmnicului, unde ambasadorul Indiei la București și indianistul, vâlceanul nostru George Anca, alături de basorelieful creat special de inginerul, pictor, sculptor, tenor au dat greutate. Bugetarea unor albume, de certă utilitate publică, era înlocuită de cărțile, dedicate foștilor propagandiști cu munca lor indispensabilă dresării mentalității omului nou. Vom fi sesizat împreună direcția greșită și vom fi pus de o colaborare pentru editarea, din surse proprii, a albumului „Zorlescu” (vezi Ed. ALMAROM, Rm. Vâlcea, 2005)
La ceasul acestei rememorări, ocazionată de centenarul nașterii, trebuie spus că ne asumasem un angajament, în momentul despărțirii de cel comemorat și că îl făcusem și în numele mai multora, aflați într-o asociere, să fim mai puternici și într-o misiune a înnoirii. Societatea Culturală „Anton Pann” își primise atributul de asociere… „culturală”, în 1999 – în locul mai vechiului…„literară” (din vremea creării ei din ordin politic, în 1983!). Sugestia unui sfătuitor competent: Aurel Constantin Zorlescu, a fost imediat îmbrățișată! Apoi Cenaclul Artelor și Artiștilor (să arate dimensiunea de dincolo de literatură, dar incluzând-o!), se va fi instituit firesc, tot din viziunea unei polivalențe culturale: Petre Simion Cichirdan, cel care va adăuga spațiului editorial și comunicării on line, alți vectori de nutrire culturală, necesari trăirii cotidiene și înnoirii timpului! Spuneam în 4 februarie, 2009, cu ocazia despărțirii de cel ce se dase veșniciei: „Se potrivește, în mod fericit, ca prietenul meu mai vârstnic și cu firească autoritate asupră-mi, să mă fi investit cândva să-i port destăinuirea din urmă”. Da! Atunci, înainte de scoborârea în mormânt, îi voi fi rostit, în nume personal, dar și al celor menționate anterior (care erau încă în misiunea asumată, fără deraiere, ori desfințare/vezi Cenaclul…artelor!), angajamentul : „te încredințează, prietene!, că atunci când ni se va face dor de tine, te vom căuta în tot ce ne-ai lăsat, lucruri făptuite de mâinile tale, inspirate de duhul tău și, închizându-ne o clipă ochii, te vom readuce din amintirile, nu puține, să fii prezență vie, ca un icon virtual din permanenta expoziție a dumnezeirii”. Mi-am amintit, prin 2011, de angajament și am reluat o declarație de dragoste față de prietenul meu, alăturându-l altor prieteni. ( vezi. „Printre oameni și cărți”, ed. Petrescu, Rm. Vâlcea, 2011, p.206-209). Am deplâns – cu ocazia unui eveniment cultural, organizat pe la Costești/Vâlcea (vezi articolul dedicat evenimentului și publicat în „Brâncuși XXI, Atitudini, Reportaje, Semnificații” ed. INTOL PRESS, Rm. Vâlcea, 2022, p.42!)!-, lipsa preocupării unor instituții bugetate… pentru realizarea unui album recuperator pentru arta plastică vâlceană (și cu virtutea valorificării, conservării și încurajarea actului creator!), pentru creatorii angajați și cei neangajați (vezi încadrarea artizanilor, rapsozilor, într-un amatorism , vezi Doamne!, de mâna a doua!). Să nu fie cuprinse în liste, ca lucruri dăruite unui patrimoniu, cele care nu sunt recomandate de cei acreditați formal, cu expertiză? Adică de nu ai patalamaua apartenenței, la nu știu ce uniune de creație, acreditată public, nu poți conta! Dar, vai!, cum se atribuie azi autoritatea, inclusiv managementul instituțiilor diriguitoare, doar prin culoarea puterii înscăunate și falsitatea unor studii de tot felul, măsluite, atestate de hârtii fără acoperire în cunoaștere și exercițiu practic! Să privim CV-ul celui comemorat la centenarul numelui, să-i observăm opera, să-i redescoperim atitudinea de om implicat și imensa putere de-a descifra lumea, și de-a ne sfătui! Spunem acestea pentru cei ce mai pot vedea în Aurel Constantin Zorlescu și modelul, unul de ispravă! Să-l fi uitat oare, lumea? pe pedagogul implicat îndrumării ucenicilor pe la Liceul din Băbeni, ori pe la Școala de artă? Ori studenții săi, de la Râmnicu Vâlcea, ai Facultății de Industrializarea lemnului a Universității brașovene, pe lectorul universitar, care slujea și teoretic pentru formarea personalului chemat să valorifice resursele forestiere vâlcene? Am avut șansa să îmi fac prieten pe poetul George Țărnea, tocmai prin intermedierea prietenului meu, în atelierul său, când ne-am sincronizat vizita, și să aflu de la George, cât îi datorează profesorului-mentor, ca inspirator pentru devenirea în creație. Îmi amintesc că ne-a încurajat (pe mine și pe Petre Cichirdan!) să-i susținem realizarea albumului „Zorlescu”, ed, ALMAROM, Rm. Vâlcea, 2005. În legătură cu acest album va trebui să constatăm că l-am realizat la momentul potrivit, fiindcă între timp multor lucrări li s-ar fi putut pierde urma și nu ar fi posibilă valorificarea lor într-un context mai prielnic.
Sunt obligat să remarc aici, că dacă el ne-a inspirat numele … societății culturale, ne-a și atenționat să nu intrăm în siajul vreunui curent media (aflase că ne desprinsesem de televiziunea locală… Etalon!), ci să ne păstrăm libertatea de exprimare, fără aserviri de vreun fel! S-a bucurat când împreună cu prof Dumitru Lazăr (directorul Bibliotecii Județene), Marin Bulugea și Valentin Smedescu am fondat revista „Casa Cărții”, pentru că vedea în bibliotecă locul public în care se poate manifesta în întregul ei diversitatea culturală. Tot la sfatul său am stabilit locul întâlnirilor lunare pentru Cercul de la Râmnic: „România- Grădina Maicii Domnului”, la Bibliotecă. Rețin că la aflarea scopului declarat pentru grupul informal mi-a dăruit două lucrări cu mesajul adăugat explicit: „Tablele legii… să-ți călăuzească pașii în tot ceea ce întreprindeți… voi, în cercul vostru!”; „îți dăruiesc această lucrare să-ți spună permanent, ziua și noaptea, cum să-ți potrivești vederea asupra luminii și mai ales asupra celor ascunse!”. Le-am privit adesea și imediat m-au străfulgerat cuvintele acelui moment.
Din respectul special pentru Bibliotecă, pe care o vedea ca pe un spațiu predestinat multiculturalității, a făcut Bibliotecii Județene o importantă donație, despre care lumea știe foarte puține, deoarece promovarea celor obligați să o facă…, au neglijat-o, din motive neștiute de noi. (să nu intuiască importanța și valoarea artei primite în dar?) De-ar fi apucat și noua dimensiune, foarte vie, a bibliotecii on line, cu mii de accesări azi pe internet…, ce fericit ar fi fost! Să nu uităm aici că prietenul meu mai mare a fost într-un anume fel pionier, cu răspunderi asumate, privind înfințarea centrului de calcul local, ba va fi și dedicat lucrări fundamentului digital, rezumat doar la 0 (zero) și 1 (unu) și va fi intuit, chiar exprimând în denumirea „Noua forță”, continua lărgire a orizontului cunoașterii omenești prin cercetarea atomului și informatizare.
Am constatat iubirea prietenului meu, dar și complicitatea Doamnei Mimi, soția lui, care mă considerau de-al casei prin găzduirea lor ocazională. Eram mereu grăbit, fiind cu timpul programat între serviciul în ture, evenimentele publice diverse, dar aici îmi găseam o oază de relaxare confortabilă, cu discuții pline de miez și atâtea sfaturi, venind dinspre o experiență de viață colosală. Povestea scării vieții sale, cu ascensiunea în sfera înaltă a culturii și artei rămâne una specială. Școala întreruptă de război. Războiul cu agresiunea-i directă asupra mâinilor celui ce trebuia să le facă plăsmuitoare. Reluarea uceniciilor de jos, a școlirilor înalte, asumarea pedagogiei în serviciul celor din preajmă, apoi cucerirea gândului liber al artei, vorbind doar inițiaților, au fost ascensiuni hărăzite numai unei voințe puternice, dăruită cu harul și știința acumulată tenace. Îl voi fi dat exemplu, profitând de descinderea cu vâlcenii de la Asociația „Cultul Eroilor- Filiala Vâlcea”, cu ocazia unei comemorări cu ceremonie națională, la Oarda de Mureș. Îl aminteam pe cel rănit la asaltul forțării Tisei, în teribilul război mondial, pentru a ilustra expresia patriotismului angajat, prin artă, de cei ce-au probat în prima linie superba bărbăție. Păstrez în vecinătatea imediată… crizantemele dăruite într-un tablou, dar și portretul liceeanului, care am fost, primite daruri surpriză la bornele urcușului prin vârstă. Le privesc și îmi vine imediat, din adâncuri…, zâmbetul special și bucuria, din momentul în care mi le-a dăruit.
Făceam schimburi de cărți, ori ne făceam surprize cu apariții editoriale… incitante. După o vreme ne împărtășeam impresiile despre aceleași lecturi. La câte o partidă de șah, uitam să mai mutăm, pierduți în vreo reflecție pe tărâmurile filosofiei. Iubea filosofia clasică, dar știa totul despre fenomenologia lui Husser, existențialismul lui Heidegger și protesta pentru nemeritata ocultare a lui Lucian Blaga, ca mare filosof, și apoi ca poet marginalizat o vreme. Discuția despre muzică îl prindea întotdeauna în apele lui, el fiind un tenor care va fi cochetat cândva, cu ariile din operete, în special. Nu am avut ocazia să-l ascult, dar povesteam despre repertorii la care am avut șansa să avem acces. A fost bucuros că la Râmnic, s-a constituit Filarmonica, văzând în decizia Consiliului Județean un gest, care constata o emancipare culturală specială. I-am povestit că am dat și eu o mână de ajutor, nu doar un vot, ci și convingând pe cei ce agreau alte genuri mai… populare, să respirăm și altceva.
Multe s-ar putea spune despre OMUL, iubitor de oameni, căruia îi strigăm la Centenarul ivirii, că ne este dor de el, dar cele mărturisite de el, prin 1981 (puse ca un reper existențial, asumat, pe coperta IV a albumului „Zorlescu”) sunt lămuritoare: „Sculptez și pictez din dorința de-a crea frumosul uman și pentru a rămâne cât mai mult printre voi”.
Dragă prietene!, în casa mea ești o prezență permanentă, spirit iconic, iar din „baza mea de date, cunoștințe, informații” tezaurizată inefabil la petrecerea de-a împreună, gândul se nutrește permanent (personant, ar fi spus Lucian Blaga!). Vreau ca la acest centenar al ivirii tale, ieșire din ascundere i-ar fi spus Heidegger cu care erai… prieten, cei mulți, inclusiv spațiul public, să te scoată din ascundere și să-ți mulțumească pentru dăruirea ta… încă neevaluată just, ba chiar deturnată, ca… fata babei din poveste, în căutarea de merite!
Fie-ți somnul lin! iar nouă – celor încă treji-, opera ta aproape!, garanție că te afli cu duhul printre noi!
Mihai Sporiș/12 Aprilie, 2022
