În viziunea lui Basarab I şi a celor din jurul său, retragerea oştirii maghiare, care invadase ţara, trebuia să fie ocazia confruntării. Voievozii români din secolul al XIV-lea ştiau că oştile invadatoare nu aveau decât un singur drum de întoarcere, cel pe care veniseră. În consecinţă, Basarab I a pregătit capcana, aplicând tactica tradiţională, folosită de toţi marii voievozi în câştigarea strălucitelor victorii: a chemat la oaste pe toţi locuitorii ţării, numită „oastea cea mare”; a pustiit totul în calea năvălitorilor, pentru a-i lipsi de posibilitatea aprovizionării; a evitat lupta în câmp deschis, pregătindu-se pentru înfruntare într-un loc strâmt, unde duşmanul să nu-şi poată desfăşura forţele.
Folosirea cu pricepere a particularităţilor terenului şi fortificarea lui cu lucrări genistice constituie un alt factor care a asigurat victoria oştirii lui Basarab I.
Istoricul Constantin Rezachevici, un bun cunoscător al realităţilor istorice, afirmă că invadatorul se „înapoia numai pe drumul obişnuit de legătură cu ţara sa. În cazul de faţă, acest drum era prin banatul de Severin. Acest mod de retragere, impus de necunoaşterea ţării de către inamic, explică pe de altă parte, siguranţa cu care domnii români, şi Basarab I nu a făcut excepţie, alegeau şi pregăteau din vreme locul bătăliei hotărâtoare”. Deci, pregătirea capcanei a fost pe drumul care lega Curtea de Argeş de Turnu Severin, de unde venise invadatorii, nu pe altele, presupuse de unii istorici, precum: „posada” de la Gherghiţa (1574), Curtea de Argeş (1879), Poenari (1898), Podu Dâmboviţei (1904), Căpăţineni-Arefu (1930), Stoeneşti (1932), Ţara Loviştei (1934), Perişani-Pripoare (1934), Valea Oltului (1937), Câinenii Mari (1970), Valea Prahovei (1971), Dăngeşti-Surdoiu (1976), Turnu Roşu (2009), Defileul Topologului (2012), Masivul Cozia (2015) şi Copăcelu (2016).
Pregătirea din timp a capcanei rezultă şi din mesajul de pace trimis de Basarab I regelui Carol Robert, după ocuparea Severinului. Referindu-se la cuvintele solului voievodal, Cronica Pictată precizează că a spus limpede: „Numai să vă întoarceţi îndărăt cu pace şi să înconjuraţi primejdia persoanelor voastre, pentru că dacă veniţi şi mai mult înlăuntrul ţării, nu veţi putea nicidecum să înconjuraţi primejdia”. Deci, negocierile de pace angajate de domnul român au fost însoţite de avertismentul unui pericol. Cu tot efortul depus de magistrul Donch, comite de Zwolen şi Liptow, adeptul unei reglementări paşnice a situaţiei, regele a respins propunerile domnului român, printr-un răspuns orgolios, zicând: „Să spuneţi aşa lui Bazarad, că el e păstorul oilor mele, şi eu, din ascunzişurile sale, de barbă îl voi scoate!”. De asemenea, modul în care a fost executată ambuscada întăreşte convingerea că totul a fost premeditat şi foarte bine organizat. Imagini sugestive sunt înfăţişate de Cronica pictata şi de izvoarele istorice care relatează că între 9–12 noiembrie 1330, oastea maghiară, prinsă la Posada „ca pruncii în leagăn” sau „ca peştii într-o plasă”, a suferit pierderi considerabile. Toată floarea nobilimii maghiare şi o parte din clericii participanţi la expediţie şi-au pierdut vieţile în ambuscada organizată şi executată cu multă măiestrie de Basarab I şi oastea sa.
Iată ce relatează Cronica pictată: „Regele a ajuns pe o cale oarecare cu toată oastea sa, dar calea aceasta era cotită şi închisă de amândouă părţile de râpe foarte înalte de jur împrejur şi pe unde această cale era mai largă acolo valahii în mai multe locuri o întăriseră cu prisăci. Din pricina urcuşului prăpăstios din acea cale nu se putea sui contra valahilor pe nici una din râpele de pe amândouă laturile drumului, nici nu putea merge înainte, nici nu aveau loc de fugă, fiind făcute acolo prisăci, ci erau cu totul prinşi ostaşii regelui ca nişte „peşti în vârşe ori în mreajă”. Cine doreşte să vadă asemenea peisaje, să viziteze Defileul Bistriţei, cele mai înguste chei în calcar din ţara noastră, fiind mărginite de versanţi drepţi şi abrupţi. Odată intrată în Defileul Bistriţei, pe un drum îngust, mărginit de râpe greu de escaladat, armata invadatoare s-a trezit blocată şi din faţă şi din spate de luptătorii români. Oastea vrăjmaşă a fost astfel prinsă ca într-o „vârşă”, din care i-a fost imposibil să se elibereze. Cronica pictată scrie în acest sens: „Din pricina urcuşului prăpăstios din acea cale, nu se putea sui contra valahilor pe nici una din râpele de pe amândouă laturile drumului, nici nu putea merge înainte, nici nu aveau loc de fugă, fiind făcute acolo prisăci, ci erau cu totul prinşi ostaşii regelui ca nişte peşti în vârşe ori în mreajă”.
Ideea referitoare la localizarea bătăliei în Defileul Bistriţei este acceptă de Alexandru Ardelean, în schimb combate localizarea Posadei Loviştene. Iată ce comentariu face la articolul scris de Arhim. Veniamin Micle, Posada 1330. Localizarea bătăliei pe temeiul documentelor medievale: „Da, Cheile Bistriţei sunt locaţia care pare cea mai potrivită descrierilor (se afla pe calea de întoarcere şi corespunde ca descriere – defileu de tip canion). Din păcate, discipolii ,,Posadei loviştene” s-au cam grăbit să oficializeze locaţia la Pripoare, pe considerentul unor artefacte găsite acolo (arbalete, etc.). Prezenţa armelor folosite şi de armata angevină nu reprezintă un argument solid pentru a conchide că locul bătăliei a fost în Loviştea. Sunt şi alte argumente insurmontabile care fac imposibilă desfăşurarea luptei din noiembrie 1330 în Ţara Loviştei (poziţia saşilor sibieni alături de Basarab, neimplicarea secuilor în virtutea atribuţiilor lor militare faţă de coroană, configuraţia terenului care nu corespunde descrierilor, etc.).
Ca argumente documentare, se aduc Diplomele regale care arată că bătălia s-a dat: ,,La ieşirea noastră de acolo” (2 şi 22 noiembrie 1332), adică la ieşirea din Ţara Românească, şi în ,,nişte ţinuturi de margine ale regatului nostru”. Atât Cronica pictată cât şi documentele Cancelariei ungare vorbesc despre un defileu de tip canion: „loc strâmt şi întunecos” (2 ianuarie 1333), „locuri strâmte şi păduroase” (19 mai 1335), „o cale blestemată în veci de Dumnezeu, închisă de ambele părţi cu râpe ameţitoare” (13 decembrie 1335). Apoi, lăţimea cheilor Argeşului este de 200 – 500 m şi permite unor trupe aflate în dispozitiv să se ferească de atacurile venite ,,de sus”, cu bolovani şi trunchiuri de copaci prăvălite asupra lor. De asemenea, constituţia geomorfologică a Cheilor Argeşului din rocă cristalină nu permite fragmentarea în ,,bolovani” necesari atacului de pe versanţi. Mai mult, mecanismul descris în Cronica teutonă de Petru de Duisburg, constând în tăierea copacilor şi prăvălirea lor în vederea blocării căilor de acces, nu este eficient în defileuri largi, ci doar în locuri înguste până la câţiva zeci de metri. Toate acestea corespund Defileului Bistriţei.
Potrivit diplomelor regale, oastea se găsea „într-un loc oarecare acoperit şi păduros”, „într-un oarecare loc strâmt şi întunecos”, „în oarecari locuri de defileu de munte şi împădurite”. Sursele concordă în redarea unui peisaj cu pădurea deasă şi întunecoasă a unui defileu montan. De altfel, mecanismul ambuscadei descrise de Analele prusiene nu ar fi putut funcţiona decât în condiţiile unei trecători abrupte, evident împădurite.
În anul 1922, Nicolae Iorga a evidenţiat o Diplomă angevină, emisă în mai 1335, care face referinţă la două bătălii, „semel et secundo”, între oştirile beligerante. Această noutate i-a determinat pe unii istorici să accepte că au fost două lupte: una, în data de 9 noiembrie, iar alta finală, la 12 noiembrie. După ce armata maghiară a pătruns în Defileul Bistriţei, locul pregătit pentru ambuscadă, românii au blocat intrarea şi ieşirea cu copacii răsturnaţi în vale. Concomitent, ostaşii amplasaţi deasupra râpelor au lansat un atac cu săgeţi. Inamicul n-a reuşit să contraatace, deoarece râpele erau mult prea abrupte pentru a fi urcate. Observaţia istoricului Doru Căpătaru este justă; el remarcă faptul că atacul pornit în locurile „strâmte şi păduroase, împrejmuite de întărituri puternice”, presupune un alt loc de desfăşurare a luptei decât cel de la Posada lovişteană.
Regele Carol, la rândul său, relatează dezastrul de la Posada astfel: „Şi pe când ne întorceam înapoi cu oamenii noştri, pe o cale, blestemată în veci de Dumnezeu, închisă pe ambele părţi cu râpe ameţitoare, iar înainte, unde se lărgea era întărită, în mai multe locuri de puternice prisăci şi ocupate de o mulţime de oameni înarmaţi, de ai numitului Basarab, ne pomenim deodată din toate părţile cu un atac năprasnic, năvălind asupra noastră şi a armatei noastre cu furie în diferite chipuri şi lovindu-ne câineşte cu bolovani, cu aruncători de praştii şi cu alte izbituri ameţitoare de loviri sălbatice. Cu săbiile lor lovesc escadroanele noastre înmuindu-şi în sângele celor ucişi săgeţile şi lăncile lor. Din toate părţile, suntem izbiţi de o ploaie de aruncături fiind strânşi ca de un zid mişcător. Şi nu era chip să scăpăm nici fugind înapoi, nici mergând înainte”. Forţele maghiare, care s-au întors din zona „Între Râuri” a Defileului Bistriţa, într-o poiană, au reuşit să străpungă încercuirea românilor, năvălind spre dreapta. Acolo este drumul care merge spre Romanii de Sus şi Horezu, apoi către Timişoara. Pe acest drum, a fugit regele Carol Robert „prin latura dreaptă a zidului de duşmani”. În Diploma din 13 decembrie 1335, regele precizează că, în cele din urmă, „cu ajutorul lui Dumnezeu se potoli ardoarea duşmanilor şi se putu sparge latura dreaptă a zidului de duşmani şi luând-o la picior prin spărtura făcută, din bătălia venită fără de veste … siliţi la fugă de duşmani şi urmăriţi din acel loc, aflarăm prilejul mântuirii şi luarăm drumul spre casă”. În acest sens, istoricul Constantin Rezachevici face o constatare pertinentă, scriind că: „Dacă bătălia ar fi avut loc în Ţara Loviştei, regele ar fi trebuit să fugă spre stânga, sau spre nord-vest, spre Sibiu, nu spre dreapta, adică spre est unde se afla – către Curtea de Argeş – oastea lui Basarab!”.
Istoria mileniilor precizează, de asemenea, că la Posada a fost o capcană, nu o ambuscadă! Dacă admitem că regele Carol Robert a fost atras într-o capcană, putem trage concluzia că această capcană, nu putea fi organizată şi executată în bune condiţii de către oastea lui Basarab vodă, fără cunoaşterea prealabilă şi certă a intenţiei inamicului de a se retrage în Transilvania, şi fără o temeinică dezinformare a lui, coroborată cu abile acţiuni de atragere în cursă. Tot aşa, Peter Mario Kreuter-Regensburg scrie că: „Ambuscada pare să fi fost pregătită cu mult efort, din timp”.
Carol Robert însuşi menţionează cele două atacuri succesive, extrem de puternice ale românilor, la respingerea cărora a participat personal. În timpul acestora, magistrul Toma i-a oferit calul său „ori de câte ori vedea că se poticneşte sau că se oboseşte calul pe care-l călăream… nedându-se înapoi de a rămâne pe jos pentru noi, în primejdia unei morţi neîndoioase”. Cu prilejul acestui atac, regele a fost azvârlit de pe cal, viaţa sa fiind în cea mai mare primejdie, căci: „Copleşit de o prea mare oboseală din pricina loviturilor duşmanilor ce năvăleau asupra lui a căzut de pe calul său şi n-ar fi putut cu uşurinţă să se urce pe calul său”, dacă nu l-ar fi ajutat un aprod al curţii, scăpându-l „de rândul acela, prin grija acestuia, de primejdiile morţii”.
