Brâncuși ne-a fost dat să-l trăim, împărtășindu-ne din el și să-l dăruim, la rându-ne, celor ce-l caută, îl descoperă, ca pe ceva din noi înșine! Suntem aici, în locul ivirii pe lume acum 141 de ani, și într-un an premergător celui al centenarului de la Marea Unire a românilor. Dezbinarea noastră este la o cotă alarmantă și la ea contribuim cu toții, fiecare într-o redută, luați de valul orgoliului nostru atot și atoate cunoscător, legitimat, desigur, de presupusa înțelegere la care am ajuns, cea a adevărului ultim. Trăim blestemul constituirii în tabere să ne putem lua la harță din orice. Ne vom referi la un moment dat cum ne-am polarizat, din mai multe pricini și în ceea ce privește „reduta” Constantin Brâncuși, poate ne-om vindeca de pro și contra, într-un armistițiu vremelnic, cât anul centenar al marii sărbători a Unirii- cea Mare! – a românilor, anul 2018.
În calendar, între momentele ivirii, din Făurar (19 Februarie 1876) și cel al plecării, din Mărțișor (16 Martie 1957), ale lui Constantin Brâncuși, sunt câteva zile și puntea unei vieți terestre. În ceea ce privește depărtarea dintre locul nașterii – din Hobița Peștișanilor, a Gorjului!- și locul săvârșirii, din Montparnasse-ul parizian să observăm un arc între două lumi ale oamenilor încă incomplet integrați …, după spusa unui barbarism din vocabularul… geopolitic actual. Locurile vorbesc, din perspectivă istorică, despre aprinderea și stingerea unei vieți. Dar tot ele, locurile, ascund în substraturi de uitare, ori rătăciri de gânduri, duhul maternității și cel hărăzit să ducă-n marea trecere un fapt de împlinit, să lase semnele momentelor unei persoane, mai altfel, remarcate de mulți, mai rar de cei din preajmă – unde cercul orbirii poate fi țara cea largă! Semnele își cresc vizibilitatea după puterea celor care le descifrează și le strigă numele. Vedem ceea ce a fost semănat, doar după rodirea necesară, uneori după ridicarea ceții, ori a privirii libere să-și caute reperele.
La aniversări, fiind la locul nașterilor unor oameni mari, se cade să ne amintim ivirea în lume și darul ursitoarelor. Să restituim locului dreptul: recunoașterea faptului că un pumn din țărâna lui, devenit om întreg, va fi cucerit întreg pământul și o va fi făcut, convertindu-l cu iubire și simplitatea naturalității. Apoi recunoașterea, cu un strop de iubire adăugată, să devină recunoștiință. Să spunem tuturor că întoarcerea din depărtări este un lucru greu. Că niciun cerc nu se poate închide în punctul de plecare pentru că timpul curge și chiar marile centre își schimbă poziția în spațiu. Rămâne întotdeauna o gură de rai între timpul de aici și netimpul de dincolo. Omul care a îmbrățișat pământul a lăsat între brațele sale priveliștea locului de naștere și însemnul către cerul cuprinzător al duhului său ales. Ne-a trebuit mult să-l înțelegem pe Brâncuși că s-a ridicat dintre noi să ne arate lumii fire aleasă a unui neam statornic. Să-și strige adevărul, despre ai săi, lumii întregi. El ne-a ridicat la conștiința umanității că suntem parte a unui univers omenesc, comun, și că în spațiul cultural-spiritual al lumii avem ceva al nostru care poate vorbi limba tuturor, ca și când turnul Babel încă nu s-a prăbușit. Acum 60 de ani, când țara nu era acasă, plecarea unui om spre Montparnasse a fost pentru mulți o intrare-n anonimat. S-a produs atunci ceva ca o fractură, ca deriva unui ghețar plecat în plutire, mai departe, mai departe… Astăzi acest ghețar, topit în bună măsură, a fost readus la țărmul, totuși depărtat. Topirea, încălzirea globală, și din căldura adăugată de iubirile cele noi, revenirea țării din pribegii, l-au adus pe Constantin Brâncuși … mai acasă. În ceea ce-l privește, pe nemuritorul Brâncuși, rămas cu duhul deasupra lumii întregi și cu trupul în țara de adopție, îl simțim în polarizările noastre partizane, încă departe. Nu din vina lui, cât mai ales a derivelor noastre, dezinformate, ori prea interesate de piața lumii cu orice. El este la Paris, acolo unde este și George Enescu, Emil Cioran, Eugen Ionesco și câte alte lumini, prinosuri unui oraș al luminilor și cu ceara de aur a românilor. El este și în cerul tuturor drepților și nu ne orește nimeni să-i ridicăm altare de rugăciune, oriunde este iubit și îi este slujită memoria lui, cu respect și recunoștiință. Noi ne-am îndepărtat de el, noi am pus distanțele în a fi înțeles acasă, prin ceea ce a creat… departe. Noi nu știm, nu putem, nu vrem – în anumite condiții! – să spunem depărtării cum și de ce a pus monumente și în locul ivirii, pe la Târgu Jiu și mai ales cum să prețuim, în mersul vremii… tocmai Cumințenia Pământului. Noi am greșit, și doar asumându-ne greșelile, multe și grele, îl putem aduce mai acasă pe Brâncuși… eternul. O fi, oare, posibil? Suntem , cumva, din nou într-o indusă zodie a racului, cu reculul loviturilor pe care le dăm într-o orbire, poate iluzorie, promisă strălucire, tocmai unei redute câștigate în veacuri de suferințe? Nu cumva ademenirea Infernului, cu drumul pavat intenționat cu promisiunile vieții din Rai, nu mai observă ceea ce este scris pe fruntea porții de intrare, adevăr ultim? („Voi cei care intrați…” înlocuibil, postmodern, cu : nicio speranță pentru drogații și manipulații lumii! , cum fără nicio speranță a fost și pentru cei duși, cu alte forțe, în lagărele de extincție!)
Pasul către mai aproape, în cunoștiință de cauză, ne cere privirea înapoi să vedem multele cărări care au risipit calea în atâtea dihonii. În cei 60 de ani, de la plecarea dintre noi, au fost multe momentele în care ne-am pus contra unii altora, trăgând de Brâncuși – de nume și operă!- într-o războire ciudată cu tot felul de mize. Să amintim, în trecere, câteva adversități pentru, trupul persoanei, opera artistului (gândire, credință, obiect de patrimoniu, icoană, valoare de piață, monument istoric etc.), viața lui și mai ales asupra acțiunilor pe care le-am întreprins noi, din prea dragoste (uneori habotnicie!), prea paradă (să ne băgăm singuri în seamă…!), prea interes, într-o nesfârșire a excesului, și câte altele bune și rele.
1 . A căzut cortina de fier și țara toată prizonieră. Lumea a fost pusă, toată, în tabere. Brâncuși, devenit cu acte în regulă cetățean planetar, nu era compatibil cu noua doctrină. Nu contribuia la construcția socialismului. Chiar purtătorii de cuvânt ai vremii, academicieni de soi, cu opere de referință în cultura română, vor fi cântat la … balalaică, în lumina soarelui de la Răsărit. Brâncuși mai pâlpâia la Apus (vor fi spus!), când el strălucea din ce în ce mai tare în arta modernă a Lumii. George Enescu, recunoscut mare artist și acasă, mărturisit explicit de opera sa: român universal (Rapsodiile române, Poema română, Suita Săteasca, Oedip), dincolo de cortină, la Paris fiind, în clipa plecării spre eternitate, va fi iscat o luptă homerică pentru trupul său, considerat „bun de patrimoniu național”, deși sistemul ateu, sigur nu mai venera moaștele sfinte. Cortina de fier… era prea puternică și peste ea, ca peste prăpăstii adânci, greu se putea trece. Pentru trupul lui Brâncuși ne vom fi războit ceva mai încoace. Pe cel al lui Dimitrie Cantemir îl vom fi adus după secole… acasă. Pe al lui Nicolae Bălcescu, din criptele siciliene: l-am dorit, l-am căutat, ni l-am promis dar… nu-l găsim.
2. Ne-am explicat, ne-am justificat și atunci când părerile se despărțeau apăreau curentele, taberele adverse. Așa a fost golită opera de ingredientul sacralității – incompatibilă cu programul de secularizare atee. Iată-ne și azi unii adepții artei pure, cu estetică savantă, alții în eseistica cu accente de afectivitate, tradiție și inevitabila credință a locului.
3.O generație superbă a intelectualității, cea care nu a vrut să-și abjure firea, dispăruse prin temnițe, la canal. O alta, era cerută acum pentru otăvirea nouă a celei cosite, într-o țară prizonieră. Atunci s-a născut ideea omului fără de școală, care poate atinge naiv, marile culmi ale artei. Așa s-a născut minciuna, dusă-n legendă, despre Brâncuși cioplitorul de la țară, plecat de capul lui, la Paris… la pricoseală. Nu! Intelectualul nu conta într-o structură cu clasele sociale puse-n conflict, decât ca o pătură socială, și asta condusă de elanul muncitorimii planetare (Ca la intrarea în lagărul nazist, cu deviza : Munca vă va face liberi!, că eram și noi în lagărul socialist.). Parte din generația interbelică, înainte de robirea roșie, rămăsese în exilul luptător ca o tabără adversă celei ce făcuse pactul (protejată, cumva, de tranșeele cortinei de fier!), și nutrea spiritul tuturor rezistențelor de acasă, să țină puntea de pai peste prăpastie. Așa ni s-a inoculat în timp ideea pășunistă a talentului copilului împlinit, fără o școlire înaltă, rămas un țăran necioplit, toată viața. Grea lupta pentru restabilirea unui adevăr, privind îmbinarea talentului, har primit, cu munca de rob pentru iluminarea cu învățătura… înțeleasă. Și aici, încă, suntem împărțiți în tabere.
4. Apoi socialiștii autohtoni – câți vor fi fost în coloana a 5-a, ori în diviziile, botezate fraudulos cu nume de eroi ai neamului!- și-au adus aminte, anacronic, de anarhistul P. J. Proudhon, adeptul ștergerilor urmelor trecutului, precum talibanii de azi cu artefactele umanității, și au dat porunca: să se șteargă inscripțiile de pe monumente, să se distrugă fresca Ateneului Român și să se doboare Coloana! S-a reușit acest lucru, pentru o vreme. Paradoxal, Coloana era să-și vadă sfârșitul, de curând doar, și tot sub auspicii atee, liber cugetătoare, la o nouă zvâcnire roșie, mânjită de mineriade. Nu a rezistat ceea ce devenise apriori, un morman de fiare vechi. Din nou taberele s-au pus față-n față, arătându-ne conflictul deschis între stânga și dreapta. Ambele, prea slabe pentru un organism politic puternic, jucând cu puterea smintită, dată de plebea neinformată și credulă, cu circ jalnic de marionete, pus pe căpătuială.
Și lupta noastră pentru Coloană există încă : unii îi vrem aurirea, să se vadă flacăra ei de pretutindeni, cu funcțiile multiple : cea a pomenirii eroilor cu lumânarea aprinsă, ca o dovadă a permanenței crezului creștin; apoi să fie far lumii largi, să se știe unde este izvorul duhului omului Brâncuși și să vină aici în pelerinaj, să simtă pulsul pământului acesta, rezonant în opera marelui român de pe meridianele pământului. Ceilalți, sincronizați fenomenului globalist , intrați în marketingul lumii ca o piață de bunuri, deplâng cheltuiala și văd în atare fapt o vanitate, un orgoliu etichetat strâmb ca naționalist. Trebuie să ținem porțile hemoragiei larg deschise, fără gardieni (nici anticorpii nu sunt permiși!), acceptând lumea, numita societate deschisă, fără condiționări de nici un fel? Ce intimitate, ce obiceiuri și mituri întemeietoare? (Vai! Ce hulită este Balada Miorița și ce manipulări ale mesajului nu cunoaște această nestemată a culturii noastre!) Nu trebuie să-ți permiți portul, limba, cu atât mai puțin o istorie anume! De aici presupoziția că n-ai avea dreptul la însemnul sărbătoresc, ca o boierie a nuntirii, uitând de marile cupole aurite ale lumii largi și forța de magnet a lor, în potențarea respectului și pentru aproapele care a fost în stare de așa lucru măreț. Apoi se uită prea ușor că aur, ca materie brută, țara are cu îndestulare. Că știe, chiar în vremuri ostile, să facă mari palate. Că tocmai în vremuri potrivnice, dovadă de rezistență și voință, poate ridica mari catedrale, cetăți de apărare ale credinței. Vedem acum, în plină facere ce opoziție întâpină Catedrala Mântuirii Neamului. Cum noi iubim aproapele nostru, pentru minunile pe care ni le face dar privirilor, aducând un omagiu creativității omenești și imn lui Dumnezeu, să dăm și noi dovezi la lume, că suntem demni de-a fi aproapele lor, de aici, din casa noastră.
5. Există un Brâncuși oficial, canonic, deservit instituțional cu minister al culturii, institut cultural, ambasadori UNESCO, centre speciale, în obediența ierarhiei cu bugete. Acest Brâncuși se schimbă și el odată cu ciclul electoral și uneori se întoarce din drum. O palidă consolare avem aici cu instituția locală, care și-l revendică și reușește (atât cât îi permite… „centrul”cu puterea supremă să se manifeste în autonomie!) să mobilizeze și alte energii, nu neapărat bugetate, cum este mândria locală. Există, din fericire și un Brâncuși informal, asumat ca datorie, recunoscut – suflet din sufletul neamului și iubit necondiționat, neinteresat , manifestat amplu, deși blamat prin tăcerea suspectă de potrivnici, alteori cârtit, ca necanonic. Între cei doi, cu firava punte a iubirii locale, opoziția este evidentă. Exemplificăm aici cu câteva evenimente: Congresul de Dacologie, de la Târgu Jiu, dedicat lui Constantin Brâncuși, sub titlul „Pietrele vorbesc”, prin 2012, Congresul de la Buzău, al Fundației „Origini Carpatice” (2016, unde am susținut cauza… „Cumințeniei Pământului” și am lansat apelul public de susținere, al mai multor asociații culturale non-guvernamentale !), susținute de autoritățile puterii locale, dar nebăgate în seamă de… ministerul culturii. Apoi, la alt nivel ,o „prestigioasă editură” (prezentă cu… târg de carte, pe la manifestările dedicate lui Constantin Brâncuși !) nu a vrut să editeze cărte, despre Brâncuși, doar pentru faptul că era dedicată lansării la astfel de evenimente… repudiate oficial – Ideea dacistă respinsă, iniferent de natura dezbaterilor, ca un index, ori o cenzură autorizată! Acești trăitori în Brâncuși i-au dedicat nenumărate parastase de pomenire pe la Mănăstirile de sub munte, au organizat simpozioane, mese rotunde, colocvii, excursii de documentare, au scris cărți, au tipărit reviste și l-au făcut cunoscut pe Brâncuși în țară. Toate le-au făcut cu dragoste, cu resurse proprii și fără a aștepta recunoașterea unor merite. Amintesc aici lucrul acesta, făcându-ne datoria față de membrii Cercului de la Râmnic : „România: Grădina Maicii Domnului”, care și-au asumat acest fel de-a fi al atitudinii și luptei pentru chipul frumos al țării, al neamului românesc, cu toate marile lui personalități, între care multe nedreptățite, ținute departe de sufletul nostru comun, de potrivnicii, sperăm efemere.
6. Este „Calea eroilor” un ansamblu monumental? Are el o poveste coerentă? Are un ritual precis, să vorbească despre funcția ansamblului? Cât este un ansamblu pur decorativ, pentru frumusețea nevorbită a târgului-erou (cu acte-n regulă din 1933!), devenit prin modernizare municipiu și centru de putere locală, și cât reprezintă o capitală seculară, cu marcă de identitate a eroismului românesc? Să ne amintim aici de : Tudor Vladimirescu, Gheorghe Magheru, Ecaterina Teodoroiu și întreg orașul-erou! Acestora le adăugăm și eroismul, într-o altă conotare a acestuia, a lui Constantin Brâncuși, partizan cu arta sa prin vremea atee și pe cel al gorjanului George Uscătescu- din exilul Spaniei și cu eternitatea tot pe acolo. Este plin orașul cu nume de luptători la vedere, unele ascunse încă, altele în marele anonim.
Pe linia despărțitoare de aici, precum calea ferată care taie continuitatea căii de unire între monumentele, definind unitatea ansamblului, observăm în manifestarea noastră vie marea confuzie. Care este semnificația evenimentelor organizate la anumite date din calendar? Procesiune?- cu pioasă trăire, solemnă, cu respect impus de un ritual consacrat de cutumele locului? Credem că încă nu putem da un răspuns, lucrurile fiind nedefinite, pentru că povestea care să pună în consens diversitatea, încă nu s-a convenit: numitor comun. Defilare?- ca o preumblare pestriță, organizată mecanic sub presiunea calendarului, a vreunei agende publice, bifabilă formal?
Par vorbe de clacă întrebările, exprimate de noi ca atitudine (am făcut în vreme propuneri în spațiul public reprezentativ și apoi le-am reluat în multe articole, de asemenea publice) însă răspunsurile sunt importante și de neamânat. Noi credem că Ansamblu monumental „Calea Eroilor” este conceput și realizat să fie ANSAMBLU, însă comportamentul nostru ne arată în necunoștiință de cauză și aici ne referim strict la formalismul ultim(ului)(ei) marș/defilare/procesiune/preumblare de-a împreună! Am urmărit cu emoție manifestarea publică din toamna 2016 (27 Oct. 2016, ora 12.00), cea de la împlinirea centenarului – cu trimitere la evenimentul eroic de la podul de fier de peste Jiu, care l-a inspirat (Aceasta a fost finalitatea, dobândită, pas cu pas, a unui adevărat ansamblu, cu funcție precisă pentru cinstirea eroismului! Apoi funcția principală a fost absorbită de discursul despre arta angajată și ascunsă de incomoda sacralitate, deturnată de apariția în peisaj a… fostului – regim monarhic!) pe Constantin Brâncuși să dea curs unei cerințe publice. Nici planul de urbanism, în pas cu modernizarea inevitabilă, nu se grăbește să dea continuitatea…Căii Eroilor. Trebuie să aștepte și acesta la barieră trecerea trenului și a timpului cu dobândă, al lucidității? Am fost pe o cale a eroilor și triumfului, pe Champs Elisee, și am asistat la o defilare – tot centenară, prin 2014/14 Iulie, ora12.00! Pe marginile căii tricolore lumea în sărbătoare, ieșită cu miile, participa cu sobrietate, cu o vădită bucurie, într-un spirit al civismului impecabil. La noi, la Târgul Jiu, de ziua centenarului nostru, era zi de strâns gunoiul, cu tomberoanele în fața porților (păstrăm spre adeverire arhivele foto de la cele două evenimente!). Un tractor cu remorcă bloca harnic prestația salubrității publice. Făcea apoi slalom printre mașinile parcate pe stăduța și așa destul de îngustă. Preumblarea avea de toate: discursuri, marș, teatru de stradă, parastas, interviuri importante, cuvântări și larma celor ce își povesteau de-a valma, peste discursurile oficialilor, câte și mai câte. Costume populare, odăjdii preoțești, uniforme ale poliției comunitare și împestrițarea noastră, cu ce aveam, inclusiv umbrelele din recuzită. Toate vorbeau… concluzia despre conținutul și percepția evenimentului. Cerul ploua și el confuzia noastră jalnică, asupra unui eveniment născut dintr-o idee bună, dar gestionat nepriceput, cu efecte inverse. Cum să ne recunoască UNESCO Ansamblul, când noi înșine nu-l mai intuim și mai ales nu-l putem trăi coerent? De aici credem că nu se grăbește lumea cu decizia să punem și ANSAMBLUL nostru, în panou de onoare la vedere, unde să nu fie cu nimic mai prejos decât cele ce și-au găsit deja locul pe râvnita listă UNESCO! Să ne imaginăm că intră mâine în patrimoniul umanității și vin turiștii lumii să-l vadă! Cu ce poveste pleacă?
7. Cumințenia Pământului, luată aici ca ultim argument, cel mai recent ne arată statistic, măsurabil, aderența noastră la taberele din jurul redutei Brâncuși. Unii au mers, cu bună credință, dând… un leu pentru ateneu, alții au descoperit, mai comod, scenariul împotrivirii. Proiectul, așa cum a fost promovat instituțional, ca o punte și cu lumea altfel iubitoare de Brâncuși, a eșuat. Cei care au fost cu proiectul – Statul Român de ieri, cei care sunt Statul Român de azi sunt, pe față, în vădit conflict… Neunitatea a atins dimensiuni de prăpastie.
Să ne amintim că ora, cu anii atâtor confruntări, se consumă anul acesta. Că un cerc cu jumătățile, spate în spate, se poate închide prin anularea tensiunilor disipării, fără a adânci tranșeele într-o prăpastie iremediabilă. Gândul la anul care ne amintește peste veac Mare Unire a românilor să ne readune sub semnul simbolului brâncușian al sărutului, față către față, într-o îmbrățișare firească. Apoi, la masa rotundă, cu relele tăcute-armistițiu, să prăznuim împăcarea și să ne unim energiile pentru un nou proiect de țară, mai unită, întru un nou asalt secular, pentru nesfârșirea vieții, în firea lumii noastre neostoite, venind de departe.
Mihai Sporiș/ Cercul de la Râmnic: „România: Grădina Maicii Domnului”
