Vara anului 1922 a cunoscut nu numai dăruirea lui Brâncuşi pentru lucrări tematice cu totul noi în creaţia sa, ci şi dăruirea pentru „prietena care a stăruit cel mai mult timp în viaţa lui, Eileen Lane…, şi ea o bună ţărancă irlandeză, muziciană. Era o femeiuşcă blajină şi bălană, bălană şi de fir şi de piele, sfielnică şi ruşinoasă, dar nu mironosiţă, ci de nepotrivită îndreptăţire de merite şi de drepturi dintre om şi femeie, insistând a fi ceea ce era. Se distrau ori călătoreau întotdeauna în tovărăşie şi cheltuială pe din două şi fiecare la locul lui: el la al lui şi ea la al ei, nici o dimineaţă nu le-au înroşit obrajii zorile de a nu-i fi găsit pe fiecare la locul lui, într-atât făţiş respect de ce s-ar putea spune că nimeni nu le mai înţelegea nici gândul şi nici intenţiile bine păzite de a nu părea ceea ce nu erau: soţ şi soaţă, ci adevăraţi prieteni ai împreunării unei ciudăţenii care nu se mai poartă”(l).
Cu această inimoasă femeie, sculptorul a venit în România ca într-o călătorie de nuntă, în perioada de toamnă, între 11 septembrie şi 7 octombrie 1922 (2).
Până la Bucureşti au călătorit cu trenul. Eileen Lane şi-a amintit momentul sosirii în Capitala română: „Ne-am oprit mai întâi la Bucureşti, unde avea un prieten, fost prieten la Biserica Românească din Paris (probabil Vartolomeu, n.n.). Acesta ne-a dat o masă îmbelşugată şi a început să-şi depene amintirile de pe vremea când locuise la Paris; îi plăcea să mănânce, să bea şi să trăiască bine şi mi-a făcut impresia că nu avea nimic din asceza unui cleric”(3).
De la Bucureşti, călătoria a continuat imediat la Sinaia unde cei doi prieteni au rămas câteva zile. De la Sinaia în 12 septembrie 1922, Brâncuşi i-a trimis o scrisoare prietenului şi colecţionarului John Quinn (4).
Etapa următoare a călătoriei a fost un popas la o mănăstire, probabil la Cozia sau Bistriţa, aproape de Râmnicu Vâlcea, păstorită de acelaşi ierodiacon al Capelei Române din Paris, episcopul Vartolomeu al Râmnicului şi Noului Severin. Invitaţia a venit însă din partea unui militar. Eileen Lane a precizat acest moment al venirii lor în România: „Un ofiţer, prieten al lui Brâncuşi, ne-a invitat la o mănăstire de maici, unde mama lui era stareţă. La intrare ne-a întâmpinat o călugăriţă tânără şi frumoasă…” (3, p.34). I-a însoţit şi ofiţerul. Momentul următor al vizitei a fost călătoria de la Olt la Jiu. „De la Râmnicu-Vâlcea până la Târgu-Jiu – spunea Lane – am mers cu trăsura pe drumuri de o nespusă frumuseţe. Ofiţerul, prietenul lui Brâncuşi, ne-a ajuns din urmă călare şi ne-a însoţit astfel până la capătul drumului”…(5)
Au ajuns la Hobiţa, satul care a fost pentru Brâncuşi «o rezervă de bucurie pentru toată viaţa». Au petrecut zile de neuitat.
Eileen Lane s-a integrat în lumea satului românesc pentru întreaga perioadă cât a rămas la Hobiţa; îşi amintea cu nostalgie de acele clipe de neuitat: „Când am ajuns la Hobiţa, în satul lui Brâncuşi, mi s-a părut că toţi ţăranii alcătuiau o mare familie. Am fost primită cu o căldură pe care n-am mai întâlnit-o în nici o altă parte a lumii.Ţărăncile mi-au adus straie populare, mi-au arătat cum să le îmbrac şi apoi am pornit, toate împreună, în alai pe uliţa mare a satului. Ni se dăduse o casă unde urmau să locuiască doi tineri care trebuiau să se căsătorească în scurtă vreme. Preotul satului vorbea franţuzeşte, dar eu mă înţelegeam cu femeile din sat şi fară ajutorul lui, prin gesturi şi mai ales prin râsete. Râdeam cu fetele din sat şi, cât am stat la Hobiţa, a fost tot timpul sărbătoare”. Eileen a precizat numeroase elemente pentru reconstituirea biografiei sculptorului. Ea i-a spus lui Ionel Jianu că „Brâncuşi avea foarte multe rude (la Hobiţa) şi se simţea în largul lui printre ţărani. Toţi îl cunoşteau, de la bătrâni până la copii, şi mai ales cu copiii se înţelegea foarte bine. Se amuza uneori, cioplindu-le bucăţi de lemn”.
Se ştie că, în timpul vizitei din 1922, Brâncuşi a locuit la Hobiţa în casa fratelui său Dumitru, iar Eileen Lane în casa prietenului din Peştişani, Mihail Tabacu, contabil la parohie. Când un prieten din copilărie rămas în sat, Vasile Blendea-Trifu, l-a întrebat dacă are de gând să se căsătorească, cu irlandeza, Brâncuşi ar fi răspuns: «Am luat-o pe domnişoara numai ca să o priumblu, să vadă cum e la noi». Către acelaşi prieten, când a fost întrebat de ce nu se însoară, a răspuns: «Dacă nu m-am însurat la tinereţe, pentru că eram sărac, acum nu, pentru că sunt bătrân şi n-aş apuca să văd fericirea copiilor mei»
Brâncuşi a discutat atunci cu prietenii din copilărie, dar mai ales cu preotul Vasile Brâncuşi, nepot de văr al sculptorului. Au pus la cale ridicarea unui monument la Peştişani sau Hobiţa. Brâncuşi i-a promis: «Fac! Să-mi aduceţi două vagoane de piatră de Albeşti; mă gândesc la o poartă» Un oarecare Diaconescu de la Primăria Peştişani i-a promis aducerea pietrei pentru anul viitor. Cât au stat la Hobiţa, Brâncuşi şi Lane au participat la o nuntă. Au făcut vizite la Tismana şi la Romaneşti, lângă Târgu-Jiu, la prietenul Smântânescu, cel care l-a ajutat în 1903 în pregătirea plecării la Paris. Înainte de despărţire, a chemat toate neamurile la o petrecere în dealul Hobiţei, la Cioaca, între castani, unde a adus şi lăutari, totul, organizându-se pe cheltuiala sa.
Când au plecat din sat spre Paris, Brâncuşi a rugat-o pe Măria Ilie Nicolcioiu, nepoata sa, să-i găsească pe cea mai bună lucrătoare din sat pentru cel mai frumos costum gorjenesc care să-l îmbrace Eileen Lane şi i-a mai spus: «Îţi voi trimite bani pentru construcţia bisericii. Îţi voi trimite bani să-ţi ridici o casă nouă şi, te rog, să îngrijeşti o odaie care să fie numai a mea. Am să mă reîntorc şi am să-mi fac şi eu o casă aici, colo pe creasta dealului, pe Cioacă, de unde se vede lunca Bistriţei şi se văd şi munţii». S-a ţinut de promisiune, a trimis nepoatei banii pentru casă, iar Măria i-a trimis costumul făcut de Cireşoanea, care l-a ţesut şi cusut cu mare grijă. Lane luase de la soţia fratelui lui, Dumitru, nişte pânză de in topit şi altele. Pentru biserica satului, unde era înmormântată mama sculptorului, a donat şi ea o sumă de bani. Avea să trimită apoi „salutări la toţi”, fară să uite nepoatele lui Brâncuşi, Măria Nicolcioiu şi Elena Dăneţ, care se îngrijiseră îndeaproape de ea. După plecarea din Hobiţa, sculptorul însoţit de Eileen s-a oprit în treacăt şi la Craiova, pentru a-1 saluta pe Ion Georgescu-Gorjan, care-i fusese ca un frate cu mulţi ani în urmă, apoi s-a dus la Bucureşti.
La vreo trei săptămâni după plecarea din ţară, Brâncuşi a trimis din Paris, fratelui Dumitru de la Hobiţa, un cec cu banii promişi pentru biserică şi de ajutor pentru familia acestuia, cât şi o scrisoare din care reiese promisiunea lui pentru monumentul eroilor. Cităm din scrisoarea datată 27 octombrie 1922: «… Frate Dumitru, n-am putut să trimit bani de la Bucureşti cum făgăduisem pentru biserică. Primeşte cecul de cinci mii lei ce-ţi alătur, din care să dai trei mii pentru biserică, ca să completeze suma de şase mii cu cele trei mii ce ai primit de la d-ra Lane şi te rog fa aşa ca să nu se mai işte vreo nemulţumire. Restul de două mii ţine-i pentru tine. fa cumnatei un cadou frumos, că i-am luat pânza şi brăcirile… Domnişoara e încântată, vă trimite multe salutări la toţi şi sărută nepoatele cu multă dragoste.
PS. Pentru moment, voi trimite în curând toate desluşirile»
Deşi la Hobiţa s-au comportat ca doi prieteni, este sigur că irlandeza Eileen Lane, foarte tânără, a fost …îndrăgostită de sculptorul în vârstă de 46 de ani, cu care a acceptat să vină în weekend prelungit în Gorj (7)
A început să-i ajute pe toţi românii care îl solicitau. Eileen Lane îşi amintea că „Brâncuşi era foarte generos: îşi risipea banii, ajutorând pe toţi cei care îi cereau sprijinul”. Într-o zi i-a atras atenţia „că se abuza de bunătatea lui, că ar trebui să fie mai prevăzător şi să-şi pună bani deoparte pentru zile negre”, iar Brâncuşi i-a răspuns: „Nu-mi pasă de ziua de mâine căci ştiu că întotdeauna voi fi în stare să-mi câştig pâinea de toate zilele. Am facut-o încă de pe vremea când eram copil. Dacă n-aş mai putea sculpta, aş porni să cutreier lumea cântând. Şi m-aş descurca”. Avea încă de pe atunci… rezerve pecuniare apreciabile.
Încet-încet, Eileen Lane avea să nu-1 mai viziteze pe Brâncuşi în atelierul lui. Miliţa Petraşcu aprecia că „după întoarcerea lor la Paris din această călătorie (la Hobiţa), nu s-a mai văzut cu ea. Era prea fantastic de frumoasă ca să statornicească atmosfera obişnuinţei” (8)
Şi totuşi, au rămas buni prieteni pentru toată viaţa.
Portretul „Eileen” s-a decantat greu în sufletul sculptorului, abia în anul 1923, când l-a cioplit mai întâi în piatră albă. L-a păstrat toată viaţa în atelier, amintindu-i de fericire şi durere, de dragoste şi uitare. Sculptorul a lucrat abia în 1927 portretul „Eileen” în onix negru, operă ce se va păstra după 1930 în colecţia inspiratoarei de neuitat Eileen Lane. Iubirea frumuseţii pure.
1. Paleolog, V. G.: „Un mare sculptor al omenirii-Brâncuşi”, „Înainte”, Craiova, XXIII, 21 februarie 1967, p.3.
2. Geist, Sidney: „Brâncuşi, un studiu asupra sculpturii”, Editura Meridiane, Bucureşti, 1973, p.24.
3. Comarnescu, Petru: „Brâncuşi”, Editura Meridiane, Bucureşti, 1972, p.34.
4. Geist, Sidney, op.cit., p. 188.
5. Comarnescu, Petru: op.cit., loc. cit.
6. Anghel, Paul: „Convorbiri culturale”, Editura Eminescu, Bucureşti, 1972, p. 79.
7. Pandrea, Petre: „Brâncuşi. Amintiri şi exegeze”, Editura Meridiane, Bucureşti, 1967, p.58.
8. Jianu, Ionel: „Constantin Brâncuşi. Viaţa şi opera”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p.35.
