Vasile Cristian urma să petreacă patru-cinci zile în orașul lui Johann Strauss, Viena, apoi la Paris încă o săptămână, cu iubita sa, Zaraza; călătoreau cu Orient Express-ul, deja celebru în toată lumea. Dar în orele călătoriei celor doi, brăileanul îi povesti femeii iubite, fie în cușeta elegantă, fie la restaurant, mare parte din viața lui. Drumul către capitala Austriei a durat aproape 24 de ore, ajungând dimineața în capitala Austriei, la vestita Wien Hauptbahnhof, sau Gara Centrală din Viena, unde au coborât plini de veselie.
― Draga mea, vom merge la hotel Viena cu o mașină de la Casa Columbia, care-mi va aduce și 50 de plăci Pathé, din ebonită de calitate. Ne instalăm în cameră, mergem la micul dejun, apoi eu înregistrez trei ore, iar la întoarcere mergem în oraș, la restaurant, de acord? o întrebă bărbatul iubit, cu glasul său melodios.
― Scumpul meu, Cristian, sunt la dispoziția ta, așa că te aștept, chiar și o viață….
Spre sfârșitul călătoriei către hotel, soarele începuse să strălucească, un soare ce străbătea uneori prin pânza cenușie a cerului și luminând frumusețea orașul. Se auzea, din când în când, apa picurând de pe streșinile hotelului Viena, situat la numărul 3, pe Kartner Strasse, locul unde aveau să locuiască pentru trei nopți.
Doar în prima noapte petrecută la Viena, îi veniră în minte vorbele de atenționare ale comisarului Alimănescu, transmise de căpitanul Velicea înainte de a urca în Orient Express. Marelui cântăreț, fiind adulat oriunde mergea, se gândi cu mare plăcere la vizita de la Mogoșoaia, la doamna Martha Bibescu, dar și la drumul cu trăsura până la București, la domiciliul lui Sbârcea. Îi trecu prin minte că are, în cei din jurul său, adevărați prieteni.
Ceea ce se petrecuse în sufletul lui Cristian Vasile acolo, cu două zile înainte de plecarea la Viena, fusese uimitor. Petre Burcă, cel care sosise alături de Ion Dulgheru și prințul Bibescu, îi văzuse fața, îngrijorată, ușor speriată. Bărbatul Prințesei nu se putea lămuri, cum de apăruse fata asta, Zaraza, așa, ca din văzduh, în inima lui. Dar, fiind un om tare, se uită curios la tânăra femeie, măsurând-o din cap până-n picioare cu privirea sa pătrunzătoare. Dorea să stea cât mai demn în faţa ei, ca și cum ar fi vrut să nu se trădeze că ținea la frumoasa curtezană. Îi trecu prin cap că trebuia să scape de aparențele acelei legături, dar nu reușea, lucru ce-l făcea să creadă că o iubea din toată ființa sa. Apoi își aminti discuția de la Mogoșoaia, cu doar câteva zile înainte de a pleca la Viena.
― Dragă Cristian, te-ai odihnit sau ai cântat toată noaptea serenade? îi zise Burcă.
― Nea Petre, am dormit buștean!
― Bine ai făcut, că azi facem repetiții pentru înregistrările tale… de la Viena.
― Sunt pregătit, domule profesor!
― Bună dimineața, dragii mei oaspeți, micul dejun este aranjat pe terasă, se auzi glasul cristalin al Prințesei Martha Bibescu.
― Minunat, Excelență, pentru că simt că leșin de foame! adăugă Cristian.
― Ce tren luăm pentru Viena, dragă Cristian? îl chestionă Zaraza, rămasă în urmă, în timp ce grupul se instalase pe terasa către lac, pentru a servi masa.
― Orient Express se cheamă, draga mea.
― Și ce fel de tren este acesta? continuă ea.
― Orient Express este numele unei linii feroviare de distanță lungă pentru pasageri și a fost inițiată de Compagnie Internationale des Wagons-Lits sau Compania Internațională de Vagoane de Dormit, după modelul existent în Statele Unite și operat de Compania Pullman.
― Linia asta este legendară, datorită călătorilor celebri din romanul Crima din Orient Express de Agatha Christie; numele trenului a devenit sinonim cu o călătorie de lux.
― Da, Zaraza, iubirea mea, așa este! Orașele de la capetele liniei sunt Paris și Istanbul, orașe legate între ele de la data apariției sale, își aminti discuția cu frumoasa lui iubită.
După nici jumătate de ceas, cei doi s-au dus la restaurantul luxos din dreapta intrării în holul sompuos, al clădirii de cinci etaje, unde au mâncat și au băut câte două cafele, fiecare.
Apoi ieși de la micul dejun din frumosul hotel vienez, care purta numele capitalei austriece, au pornit agale mergând pe Mariahilfer Straße.
― Ce facem aici, dragul meu? se miră ea, inocentă.
― Mergem la un magazin al unui văr de-al prietenului Harry Grossmann, care vindea cosmetice franțuzești, să cumpăr un cadou de bun venit, iubitei sale, apoi alături, la un blănar.
― Domnule Cristian, mi-a telegafiat Jean Dulgheru, că veniți.
― Iată-ne ajunși, domnule Grossmann, vreau 30 de rujuri Helena Rubinstein, aveți?
Cum bărbatul evreu îl ademeni pe artist și la alte cumpărături, în final a luat câte zece rujuri doamnei Sbârcea și colegei sale, Maria Tănase, dar și iubitei Zaraza, tot atâtea.
Strada Mariahilfer Straße din Viena, sau „Mahü”, cum îi zic localnicii, este zona pentru cadouri scumpe și lucruri de ultimă modă care te întâmpină imediat ce ai ajuns în Viena, fiind foarte aproape de Westbahnhof. Vestita zonă de cumpărături găzduieşte de-o parte şi de alta magazinele superbe ale unor designeri şi mărci de renume din întreaga lume.
Acestea reprezintă adevărate atracţii turistice, de unde cu siguranţă nu poţi pleca fără vreo superbă creaţie vestimentară, ori poate vreun obiect din piele care va completa perfect stilul tău vestimentar. Astfel că Zaraza deveni proprietara unei superbe haine de blană, alb-gri, model Helsinki, pe care dizeorul a plătit o mică avere.
― Haina din blană naturală, de vulpe, era un produs esențial din garderoba oricărei femei, avea să-i spună Cristian, iubitei sale, care plecă îmbrăcată cu noua achiziție.
― Domnule Cristian Vasile, te rog să te oprești din a cheltui banii… pe orice, rosti femeia, vizibil îngândurată.
― Acest model este deosebit și îndrăzneț, draga mea, și la Paris o să-i încântăm pe cei de la Ambasada României, vei vedea…
― Te rog să nu mai cumperi nimic, dragul meu!
― Bine, vom merge să bem o cafea celebră, ce zici?
― Cred că o cafea merge, poate mă trezește la realitate, pentru că simt…că visez.
― Iubita mea, Zaraza, în jurul anului 1900 Viena avea aproape două milioane de locuitori, mai mulți decât astăzi. Mereu, efervescența intelectuală și culturală a orașului atrăgea intelectuali și spirite rebele, fiind epoca în care totul se opunea tradiției, făcând loc inovației în științe și revoluției în arte; e la fel chiar și acum, în vreme de război.
― Deci cafeaua, înțeleg, este un liant al spiritelor, așa-i?
― Draga mea, ai intuit bine iubire. Medicina, psihologia, literatura, poezia, pictura, arhitectura, meșteșugurile și muzica, toate își găseau forme noi de evoluție sau exprimare.
― Deci și aici este cum e la noi, la Capșa, observ!
― Oameni de știință și artiști deopotrivă, aveau ocazii frecvente să interacționeze, să-și împărtășească și să-și confrunte descoperirile, ajungând să se influențeze reciproc, în saloane sau în cafenele, draga mea.
― Sper că nu este foarte departe de hotel!
― Megem la Café Museum, pe Operngasse 7, Kalsplatz, aproape de Operă, dar și de hotelul nostru, iubita mea.
― Ești un om minunat, dragul meu artist, om bun, celebru și omenos, adăugă femeia.
― La ultima mea deplasare aici, acum un an, am citit că Stefan Zweig, între 1934 și 1942, în cartea autobiografică Lumea de ieri, scria: „… trebuie să se știe că la Viena cafeneaua reprezintă o instituție cu totul deosebită, ce nu-și găsește echivalent nicăieri în lume. Este vorba, de fapt, de un fel de club democratic, accesibil oricui contra unei cești ieftine de cafea, unde, pentru acest mic obol, fiecare oaspete poate să stea ore în șir, să discute, să scrie, să joace cărți, și mai ales să citească un număr nelimitat de ziare și reviste”, ce zici?
― Dragul meu, ești o enciclopedie, rosti femeia.
― Iubita mea, ghidurile te învață că într-o cafenea vieneză nu intri pur și simplu și ceri o cafea, nu acolo unde sunt între cincisprezece și douăzeci de variante posibile. Așa că eu m-am documentat, am citit, am studiat liste, dar ți-am pregătit și ție câteva idei, și am încercat să memorez nume de cafele.
― Eu vreau cafea vieneză, a răspuns Zaraza, iar într-o clipă apăru chelnerul înalt de la Café Museum, îndreptându-se de spate și privind de sus, către româncă.
Luat prin surprindere de situația generată de Zaraza, el zâmbi forțat și ceru un Mélange, cafea cu lapte și spumă de lapte, un cappuccino inventat de vienezi și adoptat apoi de italieni, după cum avea să-i explice femeii marele muzician, la plecarea chelnerului.
― Știu de la doamna Martha, că italienii au ridicat la rangul de artă acest produs din cafea și l-au considerat întotdeauna o mândrie națională, adăugă fata făcându-se comodă, lăsând haina de blană pe un spătar de scaun.
Au stat mai bine de un ceas. După care Cristian a luat o birjă, la fel de reprezentativă pentru peisajul vienez, cum ar fi: Catedrala Sfântul Ştefan sau Roata Uriaşă din Prater, Opera, Școala Spaniolă de dresaj. O călătorie cu birja trasă de doi cai este, pentru mulţi turişti, apogeul şederii lor în Viena. Aproape că nu există un mod mai comod de a descoperi frumuseţile capitalei Austriei.
*****
