Dealul Golgota, unde a fost răstignit Iisus Hristos, era situat la periferia zidurilor Ierusalimului, la data când s-a produs evenimentul. Nume bine cunoscut, însă nu se ştie cauza numirii sale, existând în acest sens mai multe teorii: una susţine că a fost numit astfel după numărul de cranii umane descoperite în acest loc; alta spune că dealul se asemănă cu un craniu, motiv suficient ca să obţină acest nume, iar ultima menţionează că s-a ridicat deasupra unui cimitir străvechi, fiind numit în amintirea celor înmormântaţi acolo.
Cuvântul „Golgota” este transcrierea în greacă a denumirii aramaice „Căpăţână”. Cert este că Golgota a fost, în antichitate, locul unde aveau loc execuţiile publice ale criminalilor din Ierusalimul perioadei romane, potrivit unei cutume evreieşti care impunea ca aceste practici să aibă loc în afara zidurilor cetăţii.
De asemenea, precizăm că, în tradiţia iudaică, Golgota este locul în care a fost înmormântat strămoşul Adam. Totuşi, Golgota nu şi-a primit numele din cauza craniului său, ci datorită faptului că desemna în limbajul timpului „locul de execuţie”, sau „locul decapitării”. Fericitul Ieronim explică faptul că în afara porţii Ierusalimului existau mai multe locuri unde criminalii erau executaţi, şi că toate aceste locuri erau numite „golgota”, chiar şi în vremea sa. Întrucât Ieronim era familiar cu Ierusalimul şi împrejurimile lui, cunoştinţele sale directe în materie de limbă a populaţiei locale ne furnizează dovezi foarte importante când este vorba să înţelegem numele „Golgota”. Existenţa şi ale altor „locuri de execuţie” în afara Ierusalimului, explică limbajul Sfântului Chiril al Ierusalimului, care foloseşte în scrierile sale pentru „Golgota creştină” adjectivul „proeminent”, termen care pare să se refere atât la altitudinea locului, cât şi la importanţa lui, cum scrie Joan E. Taylor.
Referitor la locul răstignirii lui Iisus, Sfinţii Evanghelişti sunt foarte rezervaţi, oferind puţine detalii; astfel, Matei scrie că, „venind la locul numit Golgota, care înseamnă: Locul Căpăţânii” (Matei 27, 33); Marcu: „L-au dus la locul zis Golgota, care se tălmăceşte „locul Căpăţânii” (Marcu 15, 22), iar Ioan: „Şi ducându-şi crucea, a ieşit la locul ce se cheamă al Căpăţânii, care evreieşte se zice Golgota” (Ioan 19, 17). Se ştie că locul răstignirii era o colină în afara cetăţii, în nordul Ierusalimului, lângă Poarta Damascului. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Hristos a fost ucis în afara oraşului, tocmai pentru că jertfa Sa este universală. Dacă astăzi se află în interiorul cetăţii, se datorează faptului că regele Agripa I a înconjurat Ierusalimul cu un zid nou, mai larg, ce cuprinde în interiorul cetăţii, pe lângă altele, şi această colină. Când împărăteasa Elena a zidit biserica Sfântului Mormânt, care cuprinde şi Golgota, i-a retezat vârful, pentru a-l aduce la nivelul celorlalte locuri din biserică, deşi are cea mai mare înălţime. În cadrul Paraclisului ortodox de pe Golgota, există un altar deschis; sub Sfânta Masă se află un orificiu practicat în piatră, marcat de un disc, care indică locul unde a fost înfiptă Sfânta Cruce.
Se ştie că Iisus a fost judecat de trei persoane: arhiereii Ana şi Caiafa, şi de Pilat din Pont, guvernatorul Palestinei, aducându-I-se două învinuiri: una politică, „s-a numit regele iudeilor”, iar alta religioasă, „s-a numit Fiul lui Dumnezeu”. În consecinţă, este judecat şi condamnat la moarte prin răstignire.
Spre Golgota, Iisus parcurge o distanţă destul de lungă, cunoscută sub numele de „Calea Crucii” sau „Via Dolorosa”, care porneşte de la ruinele fostei cetăţi romane Antonia şi continuă, într-un urcuş domol de un kilometru, până pe culmea dealului; ea cuprinde 14 Trepte sau Popasuri şi străbate o serie de străduţe aglomerate şi întortocheate din Ierusalim, începând de la Mănăstirea „Ecce Homo” şi terminându-se la Biserica Sfântului Mormânt. Pentru o imagine mai clară a lor şi o reţinere mai uşoară, vor fi relatate pe scurt, fiind prezentate totodată şi monumentele care le marchează în prezent.
Popasul 1. Judecarea lui Iisus în Pretoriu. Locuinţa magistratului roman, care avea puteri militare şi judecătoreşti, se numea Pretoriu; acolo L-a primit Pilat pe Iisus. După ce L-a judecat, pretorul a ieşit la iudei şi le-a zis: „Eu nu găsesc în El nici o vină (Ioan 18, 38). Apoi Pilat a stat în locul numit „Gavvata” sau „pardosit cu pietre”, unde asculta şi judeca pricinile poporului. Sfântul Evanghelist Ioan relatează că „era Vinerea Paştilor, cam la al şaselea ceas, şi a zis Pilat iudeilor: Iată Împăratul vostru. Iar aceia au strigat: „Ia-L! Ia-L! Răstigneşte-L! Pilat le-a zis: Să răstignesc pe împăratul vostru? Arhiereii au răspuns: Nu avem împărat, decât pe Cezarul. Atunci L-a predat lor ca să fie răstignit” (Ioan, 19, 14–16). Pe ruinele cetăţii Antonia, unde se afla Pretoriu, s-a înălţat o biserică catolică numită „Capela Flagelării”.
Popasul 2. Batjocorirea lui Iisus. Este cunoscut faptul că, în Răsăritul antic, după hotărârile de condamnare aveau loc batjocorirea şi ridiculizarea osândiţilor, ca exemplu pentru ceilalţi. Aşa au procedat ostaşii şi cu Iisus; L-au bătut, L-au încoronat cu o cunună de spini şi L-au îmbrăcat cu o mantie purpurie (Ioan 19, 1-3), apoi Pilat a ieşit afară şi le-a zis iudeilor: „Iată Omul! Când L-au văzut, arhiereii şi slujitorii au strigat, zicând: Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!” (Ioan 19, 5-6). Atunci I-au pus Crucea pe umeri şi au pornit spre Golgota. La mică distanţă de Pretoriu, se află Biserica catolică „Ecce Homo!” – „Iată Omul!”, amintind cuvintele lui Pilat. Deasupra peşterii în care a fost închis Iisus, se află o biserică ortodoxă, numită „Pretorion”. De la Pretoriu, Drumul Crucii coboară spre Valea Tyropeon, care trece prin mijlocul vechiului Ierusalim.
Popasul 3. Prima cădere sub povara Crucii. La ieşirea din cetate, Iisus cade prima dată sub greutatea Crucii, în plânsul mulţimii, cum scrie Sfântul Luca: „Iar după El venea mulţime multă de popor şi de femei, care se băteau în piept şi Îl plângeau” (Luca 23, 27). Aici s-a ridicat o capelă poloneză, având un basorelief ce marchează acest moment dureros.
Popasul 4. Întâlnirea lui Iisus cu Maica Sa. În locul unde Iisus a întâlnit pe Sfânta Fecioară, se înalţă o modestă capelă armenească, având un basorelief ce înfăţişează pe Mântuitorul şi pe Maica Sa; lucrarea a fost realizată de maestrul polonez Zieliensky.
Popasul 5. Simon Cirineul duce Crucea lui Iisus. Este locul în care, Simon din Cirene, tatăl lui Alexandru şi al lui Ruf, este silit să ducă Crucea lui Iisus (Luca 23, 26). Pe acest loc, se află o Capelă franciscană, care comemorează evenimentul. Aici se vede semnul Sfintei Mâini a lui Iisus, care s-a imprimat în zid, când s-a sprijinit de el.
Popasul 6. Iisus este întâmpinat de Veronica. Această credincioasă pătrunde prin mulţime şi ajunge la Iisus, dându-I mahrama ei să-şi şteargă faţa de sudori, imprimându-se, astfel, pe ea prima Icoană cu chipul lui Iisus! Imaginea de pe mahrama Sfintei Veronica este socotită cea dintâi icoană, nefăcută de mâna omenească. Se crede că numele Veronica vine de la cuvintele latine „vera icon”, care se traduc: „icoana adevărată”. Aici se află Biserica Sfintei Veronica, ce păstrează multe dintre rămăşiţele unei mănăstiri cruciate; sub ea se află o criptă închinată Sfântului Chip al lui Hristos.
Popasul 7. A doua căderea a lui Iisus. La al şaptelea popas, cade Iisus pentru a doua oară, fiind slăbit de greutatea Crucii. Acest loc este marcat de două Capele franciscane legate printr-un şir de trepte; una păstrează o coloană romană, fiind situată aproape de ieşirea din cetate. În vremea lui Hristos, aici se termina oraşul Ierusalim.
Popasul 8. Iisus mângâie femeile care se tânguiau. Înaintea lui Iisus apare deja dealul Golgota, iar El întâlneşte pe Maica Sa, pe femeile mironosiţe şi pe femeile credincioase care plângeau, şi le mângâie zicând: „Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeţi pe Mine, ci plângeţi-vă pe voi şi pe copiii voştri” (Luca 23, 28). În acest loc, pe zidul de piatră al Mănăstirii ortodoxe Sfântul Haralambie, se afla inscripţia grecească: NIKA, adică: „Iisus Hristos Biruitorul”.
Popasul 9. A treia cădere a lui Iisus. Aici este o Biserică ortodoxă coptă, care indică acest moment dureros; căderea Sa simbolizează căderea omenirii în păcat, iar ridicarea înfăţişează ridicarea pe care a înfăptuit-o Iisus omenirii, a fiecărui suflet, din moartea păcatelor şi robia diavolului, după Scriptura care zice: „…Ca să surpe prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morţii, adică pe diavolul” (Evrei 2, 14).
Popasul 10. Dezbrăcarea lui Iisus. Ajuns pe Golgota, Iisus este dezbrăcat de hainele Sale, apoi ostaşii le-au împărţit, făcând patru părţi, fiecăruia câte una. Cămaşa era însă fără cusătură, ţesută de sus în întregime (Ioan 19, 23); ea a fost luată de unul dintre ei. Cămaşa lui Iisus, fără cusătură şi întreagă, reprezintă unitatea Bisericii.
Popasul 11. Pironirea lui Iisus pe Cruce. Sub privirea îndurerată a mamei Sale, Iisus este ţintuit în cuie; în mâini şi în picioare soldaţii romani Îi bat piroane. Cu ajutorul unor funii, Crucea este fixată în pământ. Deasupra Crucii, pe o tăbliţă este scrisă vina în limbile greacă, latină şi ebraică: I. N. R. I., adică: Iisus Nazarineanul Regele Iudeilor. Fiind pe Cruce, Iisus lasă pe mama Sa în grija Sfântului Ioan. Un imens mozaic înfăţişează această dureroasă scenă. Stânca uriaşă, de gresie albă, pe vârful căreia a fost înfiptă Crucea, se află acum în interiorul Bisericii Sfântului Mormânt.
Popasul 12. Moartea lui Iisus pe Cruce. Sfântul Evanghelist Luca istoriseşte că „Iisus, strigând cu glas tare, a zis: Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu. Şi acestea zicând, Şi-a dat duhul” (Luca 23, 46). În momentul morţii Sale, s-a produs un mare cutremur de pământ, iar perdeaua dinlăuntrul Templului s-a rupt de sus până jos; apoi s-a produs întuneric timp de 3 ore. „Iar sutaşul care stătea în faţa Lui, văzând că astfel Şi-a dat duhul, a zis: Cu adevărat omul acesta era Fiul lui Dumnezeu!” (Marcu 15, 39). Lângă locul răstignirii pe Cruce a lui Iisus, se află piatra dealului Golgota, unde este situat Altarul Bisericii ortodoxe greceşti. Fiecare credincios poate atinge, cu mâna, piatra şi locul în care a fost înfiptă Crucea.
Popasul 13. Coborârea lui Iisus de pe Cruce. După moartea Sa, Iosif din Arimateea a rugat pe Pilat să-i permită să ridice trupul lui Iisus, iar el i-a dat voie, fiind coborât în prezenţa mamei Sale, a Evanghelistului Ioan şi sub privirea femeilor mironosiţe şi a ucenicilor; a venit şi Nicodim, aducând aproximativ o sută de litre de amestec de smirnă şi aloe, au luat trupul lui Iisus şi „l-au înfăşurat în giulgiu cu miresme, precum este obiceiul de înmormântare la iudei” (Ioan 19, 38–40). Trupul Său a fost aşezat pe o piatră dreptunghiulară, numită „Piatra Durerii” sau „Piatra Ungerii”, unde a fost uns şi înfăşurat în giulgiu, mai înainte de a fi pus în mormânt. Pe acest loc, se află o Capelă.
Popasul 14. Aşezarea lui Iisus în Mormânt. Sfântul Evanghelist Matei relatează că „Iosif, luând trupul, l-a înfăşurat în giulgiu curat de in, şi l-a pus într-un mormânt nou al său, pe care îl săpase în stâncă, şi prăvălind o piatră mare la uşa mormântului, s-a dus. Iar acolo era Maria Magdalena şi cealaltă Marie şezând la mormânt” (Matei 27, 59–61). Iniţial, Mormântul s-a aflat într-o grotă săpată în piatră, iar ulterior s-a construit în jurul lui o Rotondă; aceasta este structurată în două încăperi: cămara îngerului şi cămara lespezii de mormânt; prima aminteşte de locul şi de piatra pe care a stat Îngerul care a vestit femeilor Învierea, iar a doua păstrează lespedea care a purtat Trupul cel de viaţă dătător al lui Iisus.
Ultimul loc din Calea Crucii şi cel mai sfânt pentru creştini este Mormântul lui Iisus. El este format, ca toate mormintele iudaice, din două încăperi. Acesta are: încăperea mortuară – Sfântul Mormânt; anticamera – încăperea Îngerului, fiind situat în partea de vest a Bisericii Sfintei Învieri, în mijlocul unei rotonde uriaşe, susţinută de 18 coloane de piatră, care aparţine de Patriarhia Ortodoxă a Ierusalimului.
Istoria creştinismului ne adevereşte că unii împăraţi romani – cum a fost împăratul Adrian, în anul 135 d. Hr. – i-au împiedicat pe creştini să se închine la Sfintele Locuri, ridicând acolo temple închinate zeilor păgânilor: al lui Venus pe Golgota şi al lui Jupiter deasupra Sfântului Mormânt.
Istoricul bisericesc Eusebiu de Cezareea, în lucrarea sa Vita Constantini, relatează că între anii 326–335 d. Hr. a fost ridicată biserica Sfântului Mormânt de către împăratul Constantin cel Mare, chiar pe locul Învierii Domnului. După Sinodul I ecumenic de la Niceea, din 325, pe baza înţelegerii dintre Macarie, patriarhul Ierusalimului şi împăratul Constantin cel Mare, privind scoaterea la lumină a stâncii pe care a fost răstignit Iisus, s-a ajuns la descoperirea acestor locuri sfinte de către mama împăratului, Sfânta Elena. Icoana acestor Sfinţi Împăraţi se află în Sala tezaurului şi are o parte din lemnul Sfintei Cruci.
Golgota şi Sfântul Mormânt sunt locurile cele mai sfinte pentru lumea creştină, odoare scumpe ale Bisericii primare, ce rămân pentru totdeauna în inima celor care păşesc pe Calea Crucii, devenind părtaşi şi martori la Răstignirea şi Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
