Roman de Petre Circhirdan, apărut la editura: Intol Press, Râmnicu Vâlcea, 2021 într-o grafică simplă și foarte elegantă.
Ne găsim în fața unei cărți peste care am stat aplecat zile în șir cu creionul în mână ca în fața unui munte pe care îl urci greu, pentru că panta este abruptă iar dificultățile îți depășesc de multe ori puterea de înțelegere…
Credem că nu greșim dacă spunem că este o carte monument, și când facem afirmația aceasta ne gândim la o altă cartea Monument în cultura română: este vorba de „Pravila de la Govora, reeditată acum câțiva ani de talentatul editor Emil Catrinou.
Autorul cărții, domnul Petre Cichirdan, omul de mare caracter (cazuri rare în țara aceasta) și de mare cultură, cu o capacitate extraordinară de a face conexiuni în mai toate domeniile culturii, știință, filozofie, muzică, pictură, sculptură, aviație, tehnică, ne avertizează de la început că ne aflăm în fața unui demers creator inedit, „CARTEA CĂRȚILOR & CARTEA VIEȚII. RAIUL ESTE AICI PE PĂMÂNT” fiind din toate punctele de vedere o Noutate… Autorul ne avertizează de asemenea tot de la început că este un roman în versete; și, ce este de o îndrăzneală extraordinară ca demers spiritual și metodologic, că este o carte biblică. Cum să scrii un roman în verste, am fost mirați și intrigați la început!? Nu, își impune autorul dificultăți greu de imaginat pe care nu va putea să le depășească!?
Domnul Petre Cichirdan ne asigură, însă, cât se poate de convingător, că putem să îl urmăm în această aventură spirituală îndrăzneață pentru că „ne naștem cu duhul cel bun în noi”, pentru că avem asimilate regulile existenței și ale creației, pentru că avem minte și mâini să creăm. Duhul și spiritul trăiesc în noi amândouă, vii. Dacă avem duhul (sfântul duh, dar și acel duh care vine din adânc) avem puterea Creatorului. Având Puterea Creatorului, avându-L pe Creator în noi este limpede că putem depăși orice opreliște.
„Noi trăim după reguli, pentru că avem minte şi mâini ca să creăm, ştiind că nimic nu ne vine de la sine. Omul se naşte cu duhul cel bun, trăieşte şi este la fel cu cel care a fost creat primul, însă spiritul se aciuează în el odată cu învăţarea regulilor vieţii pe acest pământ. Din moment ce suntem vii, şi duhul, şi spiritul, am
ândouă, sunt vii şi trăiesc cât trăim noi”.
Cartea aceasta vastă, în două volume, aceasta însemnând aproape 700 de pagini, spuneam că este asemenea unui templu, a Templului. De la prima pagină intri în spațiul sacru al Bibliei, ea însăși primul Mare Templu, Marea Casă a Lui Dumnezeu: „PARTEA ÎNTÂI. VECHIUL TESTAMENT. « GENEZA ». 1 DUHUL ȘI SPIRITUL, NATURA, FĂPTUIESC.” Pășim o dată cu autorul pe tărâmul creației, și suntem împreună cu Creatorul în primele momente ale Ei, când asistăm la procesul real, faptic al creației și al începutului Istoriei.
„Faptul biblic se află înaintea oricărei experienţe şi fapte istorice. Realitatea biblică se autoprezintă ca sens cosmogonic înaintea oricărui sistem filosofic, înaintea oricărei ştiinţe. Faptele mileniului doi şi mileniului trei îşi au sorgintea în Biblie. Marii creatori Avraam, Iacov, Moise, David, Ezechia, Isaia, Ieremia, Daniel, Zaharia au creat genericul acestei lumi materializând şi idealizând în acelaşi timp însăşi fiinţa Domnului, faptele sale, realizând adevărata epopee a omului în această viață. Un adevărat roman…”
Luăm astfel cunoștință cu primele mari adevăruri ale Bibliei, care sunt în același timp și ale istoriei, pe care autorul folosind o tușă groasă știe să le pună în evidență. Le mai amintim încă o dată ca să întărim aceste adevăruri:
„Faptul biblic se află înaintea oricărei experienţe şi fapte istorice”. ”Realitatea biblică se autoprezintă ca sens cosmogonic înaintea oricărui sistem filosofic, înaintea oricărei ştiinţe”. ”Faptele mileniului doi şi mileniului trei îşi au sorgintea în Biblie”. ”Marii creatori Avraam, Iacov, Moise, David, Ezechia, Isaia, Ieremia, Daniel, Zaharia au creat genericul acestei lumi materializând şi idealizând în acelaşi timp însăşi fiinţa Domnului, faptele Sale, realizând adevărata epopee a omului în această viață. Un adevărat roman…”
Da, așa este ! Adevărurile acestea pe care ni le descoperă și ni le iluminează dl Petre Cichirdan sunt atât de mari încât acum le vedem în fața ochilor ca și cum am privi peisajul de la începutul lumii în care s-a produs Creația.
În citatul de mai jos autorul ne dezvălui metoda Creației sale sau a Re-creației Bibliei sale, căci romanul acesta este o Biblie pe care autorul, pornind asemenea Creatorului din primul moment al istorie o creează străbătând pas cu pas toate versetele, întregul spațiu Biblic. Întreaga Istorie. „O încrucișare de versete, uneori dialog, între citatul biblic și omul mileniului III reprezentat de personajul nostru central din opera sculpturală, Toschris; sfera, chintesența, Prometeu, care nu este altcineva decât Fiul Omului reîncarnat între timpul postbelic al sec. XX și anul 2000, viețuitor în acest început de mileniu trei”.
Cartea este un roman, ne spune dl Petre Cichirdan. Hm! Este mai mult decât un Roman, așa cum și Biblia este mai multe decât un Roman istoric, religios, educațional, fiind o Mare Carte de Poezie, o mare Lecție, pe care ne-a dat-o Domnul, descriindu-ne miile de fapte, petrecute, trăite de miile de personaje biblice, care se înșiruie unul după altul, alcătuind în final o Mare Panoramă Filmică. Sacrul și Cel mai mare Film, filmul de dinaintea Creației după care avea să se desfășoare în miile de ani istoria…
Romanul „Cartea cărții și cartea vieții raiul este aici pe pământ”, Noua Biblie umană, se scrie de la sine din Dialogul dintre personajul principal al cărții, Toschris (personajul nostru central din opera sculpturală, Toschris ), și Biblie, versetele Biblice, personajele versetelor biblice care sunt al Doilea personaj central.
Ne-am aplecat studiindu-l, din punct de vedere psihologic, asupra personajului Toschris. Și aici autorul realizează o inovație, o sinteză de proporții, profundă și vastă în același timp. Toschris este de fapt creatorul din spatele Creatorului, sau din adâncul Lui. Este Prometeu, este Sfera, este Oul, este Orfeu, este Cercetătorul care a contribuit de-a lungul istoriei la progresul Omului. Este autorul, adică omul zilelor noastre, al mileniului III. Este ochi, Creier și Gură în același timp. Ei bine, acest Personaj foarte complex, profund, care reprezintă Omul, Specia umană intră pe parcursul istoriei în dialog (și-n monolog) cu versete Bibliei. Și va vorbi cu ele (vorbind în același timp și cu sine) toată cartea, recreând o nouă Biblie, născută din trecerea prin sufletul și conștiința autorului.
Așa se naște Romanul acesta fluviu, despre care spuneam că este un templu, și una din marile încercări ale spiritului creator; care nu se ia la trântă cu Dumnezeu și cu istoria, ci care le îmbrățișează. De aceea am spune fără să greșim că al treilea mare Personaj al Cărții este Iubirea.
Dialogul dintre Toschris și versetele Bibliei, și Biblie este mărturisirea unei mari și profunde Iubiri. Din iubire s-a născut acest Dialog (care nu este unul socratic), din iubire crește și în iubire se termină, devenind o mare Iubire. Bine dar nu este Dumnezeu Iubire? Ba da, și atunci reformulând spunem că în Dumnezeu, reconstruind ideatic Templu, se termină acest demers al Autorului.
Să pornim la drum pe urmele Autorului în scrierea acestei ciudate, îndrăznețe și mari Cărți:
« DUHUL ȘI SPIRITUL, NATURA, FĂPTUIESC
MOISE: – „La început Dumnezeu a creat cerurile şi pământul”
TOSCHRIS: – Nu există nici o îndoială: Duhul, Spiritul, Energia naturală făptuiesc! Cel care făptuiește are mâini – uragane – care pot stăpâni haosul și pot să facă ordine. (Ce portret cosmic superb al Creatorului, ce metaforă, proiectată pe fundalul cerului. N. n) Umanitatea, deși există de când a fost creat (de ce nu, inventat) cuvântul – după ce a fost creat omul, constă în fapte şi nu în cuvinte; fapta, presupunând mâna, instinctul, care a precedat judecata, gândul ”. »
Nu e nici o îndoială, îi spune Toschris lui Moise, Duhul, Spiritul, Energia naturală (forme de manifestare ale lui Dumnezeu, nuanțate de autor, văzute din perspectiva omului de știință modern) făptuiesc. Cel care făptuiește are mâini – uragane – care pot stăpâni haosul și pot să facă ordine. Umanitatea, deși există de când a fost creat (de ce nu inventat) cuvântul – după ce a fost creat omul, constă în fapte și nu în cuvinte; fapta presupune mâna, instinctul, care a precedat judecata, gândul. Vedeți cât de limpede se insinuează în dialog exegeza autorului din perspectiva lui omenească, spirituală, care este comentariul, modul dea gândi al omului modern, un om al experienței, mai mult decât al Ideii!
« „MOISE: – „Pământul era fără formă şi gol, şi întuneric era peste faţa adâncului şi Duhul lui Dumnezeu se mişca peste întinderea apelor.”
TOSCHRIS: – Duhul născut din apă şi foc, sânge și creier, se mişcă și este prezent acolo unde există energie, deasupra apelor, sub ape, căutând focul; și, găsind scânteia care creşte şi străpunge apa, se produce fierberea, care în epoca modernă va fi prima mare forță care va revoluționa omenirea: aburul!… Funcţia cuvântului primordial, la Ioan, prin care se face totul, decade în final fiindcă prin el se descrie Apocalipsa; care, durând peste două mii de ani de la cel care a rostit-o, sau peste două mii șapte sute de ani de la proorocul Isaia, îşi subliniază subiectivismul şi, mai rău, întăreşte existenţa abstractului și a simbolului. Cuvântul, pe lângă că nu e fapt, semn, devine, însă, însemn. El interpretează realitatea şi devine paradoxal, poate să ființeze în două stări: adevărat sau fals, sau 0 și 1 în noua matematică care a creat cibernetica și performat informatica. Domnul este duh, energie care catalizează între cele două stări aerul, apa și focul; viaţa! altfel spus, materia şi mişcarea de la sine sub toate formele ei. Cu cât acest duh este mai puternic -magnetic, cu atât viaţa se manifestă mai puternic. Câmp magnetic între doi poli. Viaţa se traduce, conform lui Arthur Schopenhauer, prin voinţa de a trăi și aceasta nu are limite. Spunem că moartea este un fapt pozitiv, ca şi naşterea, o obiectivă pereche. În toate fazele ei, viaţa nu poate exista fără apă. Molecula de apă se rupe și rezultă viața. De aceea duhul divinității se mişcă peste ape…și, se simte bine în inima plină cu sânge. Lichidul este singura stare a materiei, care se mişcă după cum se află pe scara gravitaţională: dinspre sus înspre jos. Creaţia, nu trebuie judecată sub aspectul semantic al cuvintelor. În această fază, primordială, Cuvântul (în sensul lui Ioan) nu a fost inventat pentru că, pur și simplu, omul încă nu se născuse, nu a fost creat. Dacă omul este cea mai înaltă creaţie a lui Dumnezeu, acest fapt este aşa datorită mâinilor şi mai apoi cuvintelor pe care le poate rosti!…între oameni, începând comunicarea. Mâna ascultă de creier mai bine decât gura, iar fapta mâinilor nu se compară cu produsele abstracte sau simbolice ale gurii”.»
Îl vedem așadar pe Toscris aducând în dialog de fiecare dată informația pe care o deține el din experiența lui omenească și istorică, din tot ce a gândit și simțit Omul pe parcursul istoriei lui. Cunoașterea umană devenită în ultimele secole științifică l-a ajutat pe Om să ajungă la judecăți și la concluzii pe care, iată, Toschris le introduce în dialogul lui cu Moise. În ultimă instanță cu Dumnezeu. Această morfologie a transformării cuvântul în semn și a semnului în faptă dă o substanță modernă atât personajului cât și discursului romanesc. Asistăm astfel la crearea romanului cu fiecare dialog îmbogățit de simțirea și gândirea modernă, postistorică a omului. Pentru că Toschris, Autorul, este în primul și în ultimul rând Omul. Romanul este așadar și un roman al monologului omului cu el însușii, cu Dumnezeu din el însușii.
« „MOISE: – „Şi Dumnezeu a zis: – Să fie lumină! Şi a fost lumină”.
TOSCHRIS: – Atunci duhul a făcut ochi şi a văzut că aburul şi focul de sub ape alungă întunericul de deasupra lor, creând gene de lumină. „A zis” putând fi şi „a gândit”! Scopul meu e să arăt că fapta a fost înaintea cuvântului și că acesta, cuvântul, este un produs al faptei! că experiența precede gândirea, ideea!Oricum, către cine „a zis” Domnul: „să fie lumină” și acesta/aceasta să fi auzit? ”»
Toschris dialogând cu Moise îi dă dreptate, afirmă adevărul spus de el, în același timp însă vine să îl completeze și să îi ducă gândul ideea mai departe, îmbogățind textul biblic din perspectiva experienței istorice a Omului : « „A zis” putând fi şi „a gândit”! Scopul meu e să arăt că fapta a fost înaintea cuvântului și că acesta, cuvântul, este un produs al faptei! că experiența precede gândirea, ideea!Oricum, către cine „a zis” Domnul: „să fie lumină” și acesta/aceasta să fi auzit? ” »
Nu-i așa că nu am mai întâlnit nicăieri în istoria literaturii și a filozofiei această mare panoramă asupra genezei Omului și a devenirii sale în timp, adică a istoriei Societății omenești? Ne găsim în fața unui comentariu filozofic, religios, istoric și liric, de mare bogăție și întindere aparținând tuturor acestor domenii și proiectat din perspectiva lor într-o sinteză unică. Pe care, subliniem, nu l-am mai întâlnit până acum în cultură.
Ca și Biblia cartea domnului Petre Cichirdan mustește de poezie. O poezie grea, mirosind a pământ sfânt, o poezie ca un apus care îți învăluie sufletul. Să luăm numai comentarea acestui verset. Suntem la momentul crucial din începutul istoriei umane, când Cain își omoară fratele, pe Abel.
« MOISE: – „Şi Adam s-a împreunat cu nevastă-sa Eva; ea a rămas însărcinată şi a născut pe Cain. Şi a zis: – Am căpătat un om cu ajutorul Domnului! A mai născut şi pe fratele său Abel. Abel era cioban, iar Cain era plugar.”
TOSCHRIS: – Cain înseamnă „Căpătat” și Abel înseamnă „Vanitate”.
MOISE: – „După o bucată de vreme, Cain a adus Domnului o jertfă de mâncare din roadele pământului. Abel a adus şi el o jertfă de mâncare din oile întâi născute ale turmei lui şi din grăsimea lor. Domnul a privit cu plăcere spre Abel şi spre jertfa lui”.
TOSCHRIS: – Domnul trebuia să privească cu plăcere spre ambele jertfe, nu numai spre jertfa lui Abel. Cerealele și carnea sunt alimentele cele mai importante, și la fel de necesare, din alimentația omului. Întotdeauna kilogramul de carne este mai scump decât kilogramul de grâu…și, apoi, grâul se naște din sudoarea omului care ară și seamănă pământul, iar carnea, din curmarea unei vieți de animal. Domnul a fost nedrept când a înclinat către Abel. Și lui Cain „i s-a posomorât fața”. »
Îl vedem pe Toschris dialogând cu Moise, ca de la om la om (această umanizare a discursului epic și a limbajului dramatic) aducând în conversația lor cunoștințele pe care le dețin acum după experiența istorică prin care a trecut Toschris. Să așezăm acest text sub formă de poezie :
„MOISE: – „Şi Adam s-a împreunat cu nevastă-sa Eva;/ ea a rămas însărcinată şi a născut pe Cain./ Şi a zis: – Am căpătat un om cu ajutorul Domnului!/ A mai născut şi pe fratele său Abel./ Abel era cioban, iar Cain era plugar.”/ TOSCHRIS: – Cain înseamnă „Căpătat”/ și Abel înseamnă„Vanitate”./ MOISE: – „După o bucată de vreme, Cain a adus/ Domnului o jertfă de mâncare/ din roadele pământului. Abel a adus şi el/ o jertfă de mâncare din oile întâi născute ale/ turmei lui şi din grăsimea lor. Domnul/ a privit cu plăcere spre Abel şi spre jertfa lui”./ TOSCHRIS: – Domnul trebuia să privească/
cu plăcere spre ambele jertfe, nu numai spre/ jertfa lui Abel. Cerealele și carnea sunt/ alimentele cele mai importante,/ și la fel de necesare, din/ alimentația omului. Întotdeauna/ kilogramul de carne este mai scump/ decât kilogramul de grâu…/ și, apoi, grâul se naște din/ sudoarea omului care ară și seamănă/ pământul, iar carnea, din curmarea/ unei vieți de animal. Domnul a fost/ nedrept când a înclinat către Abel./ Și lui Cain „i s-a posomorât fața”.
Dacă nu am ști că textul îi aparține dlui Petre Cichirdan am putea să credem că este un fragment dintr-un autor grec. Al lui Euripide de pildă, pentru că avem o lectură recentă foarte vie din marele tragedian grec. Dacă suntem atenți, autorul strecoară foarte subtil o pană în eposul și logosul textului, deschizând deodată un estuar de interogații și de… neliniște. Dumnezeu a înclinat către Abel. Oare prin asta Domnul nu a fost părtinitor (nedrept) contribuit la nașterea în sufletul lui Cain a invidiei, a urii împotriva lui Abel? Altfel spus, mai urcăm o treaptă în îndrăzneala noastră întrebându-ne: nu cumva Domnul l-a împins în mod subliminal pe Cain la crimă ? (fiind într-un fel instigator la crima lui Cain? Altfel spus un prim autor?) Și apoi estuarul interogațiilor se lărgește: Cain rămânând singurul urmaș al lui Adam și al Evei, și el fiind criminal, Umanitatea născându-se din el, noi oamenii, ne tragem cu toții dintr-un Părinte unic criminal! Istoria în cazul acesta și-ar avea izvorul în crima lui Cain asupra lui Abel… Vedeți ce orizonturi semantice foarte ciudate, profunde, se nasc, și ele sunt mai multe pe parcursul romanului, în înaintarea textului către închegarea întregii Construcții romanești?
În timp ce înaintam cu lectura am găsit zeci de asemenea fragmente cu o încărcătură poetică și filozofică densă.
Dacă putem privi și Biblia și cartea de față ca pe un mare poem (ca pe un fel de epopee), și cartea dlui Cichirdan poate fi privită și receptată și ca pe o Epopee Biblică rescrisă din perspectiva autorului. De asemenea putem privi romanul acesta și ca pe o imensă piesă de teatru. Pentru că romanul este construit din dialoguri.
Iată un pasaj din carte în care dialogul se desfășoară rapid, încărcat de tensiune și energie:
« „DAVID (către Saul): – O, Saul, eu, robul tău, așa copil am omorât leul și ursul când aceștia, când unul, când altul, au venit să-mi mănânce oile. Să mi le omoare. Nu odată i-am omorât eu. Așa o să fac și „cu filisteanul acesta, cu acest netăiat împrejur” și asta fiindcă „a ocărât oştirea Domnului cel viu”.
TOSCHRIS: – David l-a convins pe Saul că poate să lupte și, acesta, l-a îmbrăcat cu hainele sale împărătești, cu coif de luptă și platoșă.
DAVID: – O, Saul, lasă-mă să lupt fără coif și fără platoșă.
TOSCHRIS: – A dat jos platoșa, a luat toiagul de păstor și a luat din marginea râului „cinci pietre netede şi le-a pus în traista lui de păstor şi în buzunarul hainei. Apoi, cu praştia în mână, a înaintat împotriva filisteanului.”
GOLIAT: – „Ce! sunt câine, de vii la mine cu toiege?…Vino la mine, şi-ţi voi da carnea ta păsărilor cerului şi fiarelor câmpului.”
DAVID: – „Tu vii împotriva mea cu sabie, cu suliţă şi cu pavăză; iar eu vin împotriva ta în Numele Domnului oştirilor, în Numele Dumnezeului oştirii lui Israel, pe care ai ocărât-o. Astăzi Domnul te va da în mâinile mele, te voi doborî şi-ţi voi tăia capul; astăzi voi da stârvurile taberei filistenilor păsărilor cerului şi fiarelor pământului. Şi tot pământul va şti că Israel are un Dumnezeu. Şi toată mulţimea aceasta va şti că Domnul nu mântuieşte nici prin sabie, nici prin suliţă.” »
Dialogul este dinamic, așa cum vedem dar, și are în același timp un conținut epic dens, reușind să redea celebra luptă a lui David cu Goliat. Există eseiști care au privit Biblia într-o viziune etatrală ca pe un șir de fapte și evenimente care s-au desfășurat pe marea scană a istoriei, în spațiul Israelului. Biblia văzută ca pe o mare reprezentație religioasă, culturală, educațională, teatrală pusă în scenă de Dumnezeu.
Dl Petre Cichirdan reușește de fiecare dată să vină cu o viziune modificată, îmbogățită și colorată de experiența omului modern, de experiența și de concluziile la care a ajuns autorul după două mii de ani de cultură. Ca într-un vast peisaj pictural ne sunt date toate detaliile locului, ale momentului istoric, elementele senzoriale ale întâmplării, ale poveștii, ca în dialogul de mai jos dintre Toschris și Moise. Astfel că lecturând dialogul de mai jos avem senzația că suntem martori și părtași la celebra întâmplare :
« MOISE: – „După patruzeci de zile, Noe a deschis fereastra corabiei pe care o făcuse. A dat drumul unui corb care a ieşit, ducându-se şi întorcându-se până când au secat apele de pe pământ.”
TOSCHRIS: – Iată pasărea sanitar, corbul pasăre sfântă pentru că are în cerul ciocului o cruce (Georgiana Sârbu, „Cultura antropologică”, Fundaţia Culturală Română, nr. 273 din 12 mai2010); corbul care anunţă atacul final, victorios, împotriva armatelor duşmane; și care apare în Liturghierul lui Macarie dela Bistriţa în 1508 şi fiind simbol pe stema lui Neagoe Basarab; corbul, care s-a întors flămând fiindcă apele, încă, nu se retrăseseră…Corbul care peste vreo două mii de ani avea să-i aducă de mâncare proorocului Ilie, în pustie! Noe, iată, a trimis în recunoaştere două păsări, una domestică, porumbelul, şi una sălbatică, corbul, aceasta din urmă având să facă carieră, după atâta istorie, pe stema statului român timp de 500 de ani!…cu crucea în cioc! Dar și cu două capete, la fel, doar că pe stema statului rus dar și pe covoarele roșii din biserica episcopală.
MOISE: – „… A dat drumul şi unui porumbel, ca să vadă dacă scăzuseră apele de pe faţa pământului. Dar porumbelul n-a găsit niciun loc ca să-şi pună piciorul şi s-a întors la el în corabie. Noe a mai aşteptat alte şapte zile şi iarăşi a dat drumul porumbelului din corabie. Porumbelul s-a întors la el spre seară şi iată că în ciocul lui era o frunză de măslin ruptă de curând. Noe a cunoscut astfel că apele scăzuseră pe pământ.”
TOSCHRIS: – Iată, câte semne şi însemne de civilizaţie contemporană, atunci! Ramura de măslin din ciocul porumbelului arată că pacea dintre oameni şi divinitate a reînviat, că potopul a încetat şi apele s-au retras…Nemurirea şi victoria, laurii de partea înţelepţilor şi învingătorilor…Pacea. Iar porumbelul care aduce ramura de măslin semnifică sfinţirea, duhul Domnului pogorât asupra lui Iisus Christos, cel neprihănit, în botezul său din apele Iordanului! Iată ce istorie face porumbelul, simbolul libertăţii şi păcii între popoare… Albul păcii, comunicarea între meridiane…»
Istoria speciei umane este una crudă, tristă, plină de violență, de sânge și de moarte. Lupta pentru putere o străbate ca un fir roșu din neolitic până azi, de la Cain care îl asasinează pe Abel până la lupta dintre oamenii politici și dintre marile puteri de azi. Până la vecinul care caută să îți dea în cap ca să te fure. Boală pe care o avem adânc în genomul nostru. Iată cât de sugestiv ne redă dl Cichirdan lupta, lupta văzută ca parabolă, redată filmic dintre Saul și David, dintre Setea de putere, invidia, ura celui rău împotriva celui bun:
« TOSCHRIS: – Mical află că Saul a pus oameni să-l ucidă pe David.
MICAL (către David): – Dacă nu pleci când se lasă întunericul, mâine vei rămâne fără suflare…te vor ucide.
TOSCHRIS: – David a plecat fugind pe fereastră, ajutat de Mical, fata lui Saul, nevasta sa.
SAUL (către Mical, a doua zi) – De ce l-ai ajutat să fugă, pe el care era dușmanul meu?
MICAL: – M-a amenințat cu moartea, dacă nu-l ajut…
TOSCHRIS: – David a fugit la Samuel, la Rama și i-a povestit acestuia faptele criminale ale lui Saul. După ce a trimis oameni după David, fără rezultat, a sosit el însuși la Rama, la Secu, unde se afla o fântână mare fără apă.
SAUL: – „Unde sunt Samuel şi David?”
VOCI DIN POPOR: – „Sunt în Naiot, lângă Rama.”
TOSCHRIS: – Saul a plecat la Naiot cu gând rău pentru David și Samuel, dar Domnul a trimis duh bun peste el. Și astfel s-a aruncat la pământ, începând să proorocească și el înaintea lui Samuel. A rămas vorba „Oare şi Saul este între proroci?” Saul ar fi vrut să fie şi împărat, şi prooroc, ceea ce nu se putea. Saul suferea că nu are puterea deplină, dictatura, în vremea aceea, nefiind posibilă; numai dictatura Domnului era o realitate. De aceea comunismul a luat modelul religios pentru politica sa, eliminându-l din texte pe Domnul…»
Iată-l pe evanghelistul Matei în carne și oase discutând cu Toschris, vorbindu-ne despre Domnul nostru Iisus Christos și despre misiunea Lui pe pământ: « „EVANGHELIA ESTE PRIMA CARTE A TIMPULUI NOU MATEI: – Este cartea închinată Domnului nostru Iisus, Împăratul nostru care îi urmează direct lui David cel născut din patriarhul neamurilor, Avraam. Isaac, Iacov, Iuda și cei unsprezece frați ai săi care sunt semințiile neamului omenesc care au purtat către noi viu cuvântul și ființa Domnului Dumnezeu. Iosif, soțul Mariei, a fost fiul lui Iacov, iar Maria, fecioară, logodnica lui, a născut pe Iisus, „care se numeşte Hristos”. Vă spun, dacă, încă, nu știați că Hristos în grecește înseamnă Christos și în evreiește înseamnă Mesia și în toate limbile se cheamă Unsul. Iisus înseamnă Domnul este Mântuitor .
TOSCHRIS: – Am calculat toate generațiile de la Avraam, Avram până la îndumnezeirea sa și după aceea Avraam, și au rezultat „paisprezece generații” până la David, paisprezece generații de la David la evacuarea în Babilon, și tot paisprezece de la Babilon la Christos: patruzeci și două de generații în total de la Avraam la Christos, din tată în fiu, s-a păstrat – purtat numele Domnului viu și unic între fiii lui Israel.
ÎNGERUL DOMNULUI (către Iosif): – „Ea va naşte un Fiu şi-i vei pune numele Iisus pentru că El va mântui pe poporul Său de păcatele lui.”
TOSCHRIS: – Iisus este salvatorul lui Israel, demonstrând spiritul său de sacrificiu, de dăruire în interesul comunităţii. Comunitatea este spațiul ”
Volumul al doilea al cărții este dedicat Noului Testament, Timpului nou. Suntem acum mai aproape de timpul nostru, parcă suntem mai aproape de noi, de înțelegerea lumii în care trăim. Se vede că autorul are o iubire aparte pentru apostolul Pavel, Apostolul neamurilor, pentru că marelui Apostol îi închină multele pagini. Îl vedem în carne și oase pe Apostolul Pavel, îl auzim vorbind, îl înțelegem, și cu fiecare pagină ne devine mai familiar. Ajungând la sfârșitul cărții, subsemnatul, autorul acestei cronici literare, parcă l-am înțeles și mai bine, mi l-am apropiat și mai mult. Îl iubim și mai mult.
Cartea domnului Petre Cichirdan, roman, epopee poetică și o imensă piesă de teatru care rescrie (în textele ei esențiale) Biblia, văzută prin ochii autorului, a omului modern, învățat, este o carte mare și grea, prin conținutul ei, prin perspectivele pe care ni le propune asupra istoriei umanității, a omului a societății umane, prin interogațiile și exclamările sale. Surprinzător însă, se citește ușor, cu plăcere, este o carte frumoasă. Și este o mare Carte plină de învățătură! Îl felicităm pe autorul romanului „CARTEA CĂRȚII ȘI CARTEA VIEȚII RAIUL ESTE AICI PE PĂMÂNT ” din toată inima, bucurându-ne nespus pentru creația sa excepțională, pentru reușita sa scriitoricească și filozofică, și îi îndemnăm pe cititori să nu se sperie de mărimea romanului, pentru că se vor trezi repede furați de frumusețea cărții și de plăcerea lecturii. Bucuria estetică și câștigul educațional rezultat din asimilarea învățăturii conținută de roman vor fi enorme. Binecuvântează, Doamne, această carte, pe Autorul ei, și pe noi toți, cititorii ei, Amin !
Ștefan Dumitrescu, membru USR
