Primele centre de cultură şi spiritualitate religioasă şi laică din ţara noastră apar în secolul al XIV-lea, odată cu organizarea monahismului.
Promovarea ştiinţei de carte în mănăstiri rezultă din concepţia creştină despre necesitatea culturii pentru desăvârşirea omului. Profesorii se recrutau dintre călugări, localul şcolilor era chilia, iar cărţile de ritual îndeplineau rolul manualelor şcolare. Documentele vremii adeveresc acest rol îndeplinit în secolele XIV–XIX, de principalele mănăstiri vâlcene, care vor fi prezentate cronologic, indicând anul ca dată a înscrierii lor în circuitul culturii bisericeşti şi naţionale.
Mănăstirea Cozia – 1400. Ctitoria domnitorului Mircea cel Bătrân din anii 1387–1391, Mănăstirea Cozia devine o importantă vatră culturală în epocă. Potrivit documentelor, la sfârşitul secolului al XIV-lea, funcţiona o Şcoală mănăstirească, unde Filos (1392), logofătul domnitorului, îşi îmbogăţea cunoştinţele muzicale şi culturale; el este autorul aşa numitelor „Pripeale”, care se cântă cu stihuri din „psalmii aleşi” la sărbătorile cu Polieleu.
La începutul secolului al XV-lea, logofătul Mihail redacta hrisoave (1405), iar din secolul al XVI-lea, există ca mărturie Acatistierul slavon, copiat de ierodiaconul Isaia (1558).
Secolul al XVII-lea constituie apogeul activităţii culturale de la Cozia, fiind ilustrată de personalităţi ilustre, precum: Iosif (1624), Macarie Cozianul, autorul Lexiconului slavo-român şi tâlcuirea numelor (1649), Varlaam, fost „diac” al mănăstirii, care scria caligrafic (1665), Tudor „Spudei”, viitorul mitropolit Teodosie, care scrie în Condica sfântă, începând din anul 1657. De asemenea, Vieţile sfinţilor (1675), „scrise pre rumânie cu învăţătura părintelui Ananiei”. Urmează ieromonahul Ştefan, „eclisiarhul ot Mitropolie”, copist al unor manuscrise caligrafice şi bogat ornamentate (1688), ca Evanghelia cu învăţătură şi Cazanii în duminicile de peste an. Este menţionat Arsenie copilul, precum şi viitorul egumen, arhimandritul Ghenadie; educat iniţial la Cozia, devine „şcolarul Chiavii”, adică student la Academia teologică din Kiev.
În secolul al XVIII-lea, apar Canoanele de umilinţă către Născătoarea de Dumnezeu (1755), scrise din „porunca sfinţii sale părintelui Samuil arhimandrit, năstavnicul”. Arhimandritul Sofronie traduce Condica mănăstirii, „acum întâi” (1756); alt traducător era egumenul Anania, cu Vieţile sfinţilor, scrise „pre românie” (1765). Aici întâlnim acum o serie de cărturari; ieromonahul Antim copiază Cosmografia sau Izvodirea lumii (1766), ieromonahul Grigorie copiază Leastviţa Sfântului Ioan Scărarul (1765) şi scrie Istoria asediului Vienei şi Istoria luării Ţarigradului (1766).
Mănăstirea Cozia va continua activitatea culturală până în prima jumătate a secolului al XIX-lea, cum adevereşte un Miscelaneu (1827) care „s-au prescris aici în sfânta Monastire Cozia” de Anthim ierodiaconul.
Mănăstirea Bistriţa – 1494. Activitatea culturală a Mănăstirii Bistriţa este copleşitoare în sfera mănăstirilor vâlcene. Fondată pe temeliile vechiul Schit „Sfântul Mucenic Procopie”, zidit după bătălia de la Posada din anul 1330, în preajma Mănăstirii isihaste „Schimbarea la Faţă” (1350), ctitoria boierilor Craioveşti s-a impus în istoria vâlceană până în secolul al XIX-lea, prin multiplele preocupări cărturăreşti; aici au funcţionat şcoli slavone şi româneşti, de profiluri diferite, afirmându-se ca cel mai important centru de spiritualitate ortodoxă şi românească.
Primul stareţ bistriţean, ieromonahul Macarie (1494), era şi „năstavnic” sau conducătorul şcolii, fiind ajutat de ieromonahul Andrei, care traduce din limba greacă în slavonă Viaţa Sfântului Grigorie Decapolitul, şi de ieromonahul Moise, egumen (1506–1508), care avea în obşte personal capabil să tipărească Liturghierul (1508) ieromonahului Macarie. Dascălul Misail ieromonahul (1529–1538) îndeamnă pe ierodiaconul Teofil să scrie o Psaltire cu noţiuni tipiconale (1531) şi compune Postfaţa unui Tetraevanghel (1537), iar Onufrie egumenul (1544–1545) copiază un Tetraevanghel, păstrat în Mănăstirea Zografu din Muntele Athos. Şcoala a fost frecventată de numeroşi elevi, precum fiii şi nepoţi Craioveştilor, dintre care, cel mai strălucit elev a fost Neagoe, viitorul domn al Ţării Româneşti, autorul Învăţăturilor către fiul său Teodosie, iar fratele său avea angajaţi caligrafi care scriau „din porunca marelui jupan Preda”; cel mai cunoscut este Dragomir, autorul manuscriselor: Albina sau Floarea Darurilor (1518), Apostolul (1519) şi Mineiul pe luna ianuarie (1521), început de copistul Dieniş.
În prima jumătate a secolului al XVI-lea, Şcoala slavonă intră în declin, afirmându-se Şcoala slavo-română, absolvenţii reuşind să transpună în scris limba vorbită, cum adevereşte Zapisul egumenului Eftimie (1573), primul act mănăstiresc redactat în româneşte. Reprezentanţii ei cunoşteau atât slavona cât şi româna, cum este egumenul Teofil (1609–1618); dascăl strălucit al discipolilor: Ştefan copistul, Mardarie monahul, Mihail Moxa şi Anania ieromonahii. Tot aici se încadrează ieromonahii Ioan şi Ilarion, Vlad grămăticul, arhimandritul Ştefan şi ieromonahul Serafim.
Şcoala românească se afirmă în primele decenii ale secolului al XVII-lea, prin opera ieromonahului Mihail Moxa, autorul celei dintâi istorii în limba română, Cronica universală, şi traducătorul unui Liturghier şi al Pravilei de la Govora. Egumenul Anania (1627–1628) traduce Viaţa Sfântului Nifon. Egumenul Ilarion ieromonahul (1691–1693), mare iubitor de cultură, sprijină pe Vlad grămăticul. După alegerea sa în fruntea Eparhiei Râmnicului, conducerea Şcolii revine arhimandritului Ştefan (1694–1732); el însuşi copist, va încuraja pe Stroe copilul întru ale scrisului. Climent ieromonahul, format în obştea bistriţeană, dispunea de o cultură vastă. Ales episcop al Râmnicului, lasă la egumenia mănăstirii pe Sava ieromonahul; printre elevii Şcolii conduse de acesta este menţionat şi Matei Voileanu din Transilvania. Cei mai renumiţi protectori ai Şcolii vor fi arhimandriţii Ilarion şi Antonie, precum şi ieromonahul Macarie, dascălul preotului Constandin din Văratici, motiv pentru care se crede că aici era „un fel de seminar”. Arhimandritul Ştefan (1774–1785), cărturar de seamă, învaţă scrierea pe ucenicii săi Bucur chelarul şi Grigorie ieromonahul. În timpul egumenului Nectarie (1787–1795), învaţă aici dascălul Luţu din Vaideeni şi viitorul cronicar Chiriac Râmniceanu. Cultura bistriţeană cunoaşte o remarcabilă înflorire în timpul egumenului Costandie Peloponisiotul (1796–1804); el creează condiţii excelente pentru călugării cărturari şi invită să se stabilească aici personalităţi marcante, printre care se numără ieromonahul Dionisie Eclesiarhul care traduce hrisoavele şi redactează Condica (3 vol.), preotul Nicolae, preotul Ioan din Bărbăteşti, viitorul ieromonah Ioachim schevofilaxul, ierodiaconii Ghenadie şi Antim, ultimul de la Catedrala episcopală. Dionisie Eclesiarhul îşi formează ucenici, pe monahii Pahomie şi Partenie. Unii se ocupau cu muzica; monahul Teodosie redactează un Manuscris de psaltichie românească şi grecească (1833); în 1836 scria schimonahul Paisie. Ultimul reprezentant al Scriptoriului bistriţean este monahul Terentie, cu Acatistul şi Paraclisul Sfântului Grigorie (1854).
Mănăstirea Bistriţa a acordat o importanţă majoră artei caligrafice şi miniaturistice; de obicei, miniaturistica se practica separat de caligrafie. Capodopere ale acestei Şcoli, impuse definitiv în arta medievală românească, se constituie Tetraevanghelul postelnicului Marcea (1512), Evangheliarul egumenului Misail (1537), Cronica universală (1620), Pravila (1640) şi, mai ales, Viaţa Sfântului Grigorie Decapolitul (1632), ultimul considerat de filologul Moses Gaster cel mai remarcabil manuscris al Şcolii bistriţene, continuatoarea grafiei monahului Gavriil Uric. Cei mai cunoscuţi caligrafi bistriţeni, de la sfârşitul secolului al XVII-lea, sunt Vlad grămăticul, ieromonahii Ştefan şi Ilarion, şi Stroe copilul sau ieromonahul Serafim. Şcoala atinge apogeul său în timpul ieromonahului Dionisie Eclesiarhul (1795–1807), care redactează Cronica Mănăstirii Bistriţa, Pomelnicul schiturilor subordonate, Păpuşa şi Peri, scrise caligrafic şi cu numeroase ilustraţii, locul principal ocupându-l scena Prezentarea Condicii. Urmaşii săi sunt monahii Partenie, Pahomie, Teodosie şi Paisie, precum şi fratele Gheorghe, viitorul monah Gherontie. Caligraful Partenie redactează un Manuscris de literatură monahală (1832) şi Paraclisul (1833); Pahomie scrie Pomelnicul bisericii din Cacova (1832) şi Pomelnicul bisericii din Costeşti (1834); Teodosie scrie Psaltichia (1833). Ultimul său reprezentant este schimonahul Paisie, autorul unui Miscelaneu de literatură monahală (1836), remarcabil miniat, şi un Manuscris (1837–1838), ilustrat cu scene inspirate din viaţa călugărească.
Schitul Iezer – 1512. Situat în apropierea oraşului Băile Olăneşti, schitul are printre ctitori pe Radu cel Mare (1377–1383) şi fiul său Mircea cel Bătrân (1386–1418). Prin anii 1512–1513 este menţionat năstavnicul Macarie, care „a adus el însuşi cărţi”. În 1700, Schitul era pustiu şi surpat; refăcut de schimonahul Antonie, călugării au desfăşurat aici şi o anumită activitate culturală; ieromonahul Nicolae scrie, în anul 1720, Viaţa Cuviosului Antonie de la Iezer (1720), iar în 1740, Pomelnicul Schitului.
Episcopia Râmnicului – 1618. Primele date referitoare la preocupările cărturăreşti din această instituţie bisericească apar în secolul al XVII-lea, odată cu alegerea în fruntea ei a ieromonahului Teofil (1618–1636), egumenul Mănăstirii Bistriţa. Format în atmosfera culturală bistriţeană, egumenul Teofil ridică Şcoala mănăstirească de la Bistriţa la un înalt nivel formativ, încât absolvenţii ei redactau opere în limba română. Printre ucenicii săi, se numără monahul Mardarie, care copiază caligrafic o Psaltire (1617), iar ieromonahul Mihail Moxa, la îndemnul ierarhului, redactează Cronica (1620), prima Istorie Universală scrisă în limba română, şi traduce Liturghierul şi Pravila.
Spre finele secolului al XVII-lea, alt episcop de formaţie bistriţeană, Ilarion (1693–1705), va susţine progresul culturii râmnicene. Încă din timpul egumeniei sale, sprijină activitatea culturală în mănăstire; Vlad grămăticul copiază Scara Sfântului Ioan Scărarul (1693). Ridicat la rangul de episcop al Râmnicului, aduce de la Mănăstirea Bistriţa la Centrul eparhial pe caligraful Vlad grămăticul, care va copia un alt exemplar din Scara Sfântului Ioan Scărarul (1693). Tot la Centrul eparhial, Vlad grămăticul copiază Mântuirea păcătoşilor de Agapie Landos (1699). De asemenea, Vlad grămăticul copiază, la începutul secolului al XVIII-lea, cea mai mare parte dintr-un Miscelaneu.
Episcopul Ilarion primeşte la Râmnic pe dascălul Alexandru Rusu din Scheii Braşovului, care traduce Penticostarul (1694), Triodul şi Psaltirea cu tâlc (1697); de asemenea, dascălul copiază şi un Miscelaneu religios (1697) şi traduce un Pateric (1699).
Episcopia Râmnicului va cunoaşte cea mai bogată activitate culturală, desfăşurată de copişti, în secolul al XVIII-lea, acoperind o perioadă de cinci decenii (1736–1784). Astfel, monahul Serafim copiază Întrebări şi Răspunsuri de Simeon al Tesalonicului şi Tâlcuirea slujbei bisericii de Marcu Evghenicul (1736); în anul următor, logofeţelul Radu copiază Scrieri de Simeon al Tesalonicului (1737). Ieromonahul Parthenie traduce Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Apostol şi fratele lui Dumnezeu, Iacov (1756), iar Ioan Râmniceanul copiază Oglinda bogosloviei (1779).
Ierodiaconul Grigorie copiază un miscelaneu de literatură monahală, ce cuprinde Rugăciunile monahului pentru toate serile săptămânii şi Rânduiala călugăriei, apoi un Miscelaneu de literatură teologică, Floarea darurilor (1780), Oglinda bogosloviei (1783) şi Viaţa Preacuvioşilor Varlaam şi Ioasaf (1784).
În secolul al XVIII-lea, activitatea culturală din Episcopia Râmnicului atinge apogeul, sub conducerea episcopului Antim Ivireanul (1705–1708), care introduce tehnica tiparului. Urmaşii săi, Damaschin Dascălul (1708–1725), Episcopul Inochentie (1727–1735), Climent (1735–1748), Grigorie Socoteanu (1748–1764), Chesarie (1773–1780), Filaret (1780–1792), tipăresc cărţile de ritual bisericesc, precum şi altele de cultură generală, contribuind la naşterea limbii române.
Mănăstirea Govora. În Mănăstirea Govora, cultura atinge apogeul în secolul al XVII-lea sub conducerea lui Meletie Macedoneanul (1634–1640), de origine aromână, care organizează o tipografie adusă de la Kiev, unde apar: Psaltirea slavonă (1637) şi Ceaslovul slavon, apoi două în limba română: Pravila cea mică (1640) şi Evanghelia învăţătoare sau Cazania (1642).
În secolul al XVIII-lea, în timpul vrednicului egumen Ştefan Mănăstireanu (1762–1774; 1778–1782), se manifestă un interes pentru cartea manuscris, fiind menţionată Ithica ieropolitica sau filozofie de obiceiuri (1771). De asemenea, fostul mitropolitul Grigorie Râmniceanu porunceşte să fie scris Pomelnicul Mănăstirii Govora, care a fost copiat de ieromonahul Visarion de la Mănăstirea Tismana, cum adevereşte o însemnare: „Acest Poménic al sfintei Mănăstirii Govorii s-au scris din porunca Preasfinţii Sale părintelui proin mitropolit chir Grigorie Râmnicean, prin osteneala smeritului ieromonah Visarion din sfânta Mănăstire Tismana, la leat 1777, fevruarie 16” (Va urma)
