Sala de Conferinţe a Centrului Naţional de Informare Turistică, 26 oct.2016. O masă rotundă la care s-a vorbit despre Brâncuşi şi lucrarea sa „Cuminţenia Pământului”, un dialog de excelenţă între invitaţii participanţi la aceste zile de sărbătoare, devenite tradiţionale, ale susţinerii culturale, naţionale, a Ansamblului Monumental „Calea Eroilor” realizat de Constantin Brâncuşi la Tg. Jiu… Redăm câteva fragmente din discuţiile la care au participat: Sorana Gorjan, Constantin Zărnescu, Vlad Ciobanu, Pavel Şuşară, Matei Stârcea Crăciun, Vasile Fuiorea, Sorin Lory Buliga, Florin Toma, Lucia Răduţ, Mihai Sporiş şi subsemnatul, Claudia Voiculescu, Adrian Ilfoveanu…o „trupă”, iată, formată din personalităţi de mare diversitate spirituală, cu foloase pentru public, care mai de care mai temerar în descifrarea tainelor operelor brâncuşiene…Am reţinut câteva idei pentru dvs, cititorii… (A se urmări pe Video Arhiva, www.culturaarsmundi.ro, sau pe You Tube, secvenţele filmate sub titlul „Colocviile Brâncuşi: 140 de ani de la naştere. Tg Jiu 26 oct.”)
Constantin Zărnescu: – În 10 ianuarie anul curent am stat zece zile la Paris şi am fost la atelierul lui Brâncuşi. Am vizitat acolo o expoziţie de pictură şi sculptură a unei doamne care împlinise cincizeci de ani, Dominique Gonzalez Foerster şi care e socotită de francezi o celebritate internaţională, contemporană, de primă mărime… În grădiniţa de alături, am vizitat o expoziţie denumită „Constatin et Florence”!…cu litere de bronz, mari, era prezentată expoziţia. Era după Sfântul Ion, a doua zi. …Cer voie să intru în grădiniţă pentru că uşile de sticlă erau închise; erau oameni mulţi în muzeu, dar nu băgau de seamă evenimentul din grădiniţă. Acolo era o singură operă din cele patruzeci câte se găseau în clădire, şi era chiar Florence, fata de unsprezece ani trimisă de tatăl ei la Paris; fata familiei, patronilor cotidianului Washington Post. Dspre ea, eu ştiam câte ceva dintr-o jumătate de filă scrisă de Alexandru Vitan şi dintr-un eseu cultural a lui Radu Varia, destul de vulgar. Fata, aşa cum este portetrizată de Dominique Foerster, era balerină; este fericită, stă pe banca aceea, care este imitaţia băncilor din parcul central din Târgu Jiu. Grădiniţa atelierului este un lucru minunat, inventat de Renzo Piano, pentru oameni ca să fumeze. Ei, bine, au transformat-o în miniexpoziţie de cultură, unde lucrările pot fi plouate! poate, cu timpul, se va acoperi. Acolo era o lucrare bidimensională reprezentând-o pe fata patronului ziarului Washington Post, Florence Meyer. Bidimensionalul mi-a trezit curiozitatea!…se vedea în aceaşi poziţie oricum te-ai fi mişcat. Care era misterul? colosal, stereotipia viziunii tinereţii lui Brâncuşi? Fata, fiind foarte tânără, când a mers la Brâncuşi, pare a fi asemănătoare „Cuminţeniei pământului”! numai că aceasta din urmă seamănă cu o mamă bătrână, cu genunchii strânşi, în timp ce Florence este împlinită şi pare fericită. Sunt patru variante ale lui Florence în atelierul din Paris. Problema capitală este că eu nu am auzit deloc de ea, la Avignon, şi, vin în ţară, şi întreb mai mulţi prieteni, dar nimeni nu ştia nimic. … Era o expoziţie de elită care releva celebritatea colosală şi prestigiul imens a lui Constantin Brâncuşi, după octombrie 1937, deşi, numai câţiva prieteni ştiau ce făcuse el la Târgu Jiu. Se cunosc toate balerinele care au trecut pe la el, portretizate de Brâncuşi, în afară de Lizica Codreanu, iar Florence Meyer este fotografiată în albumul acela foto pe care îl avem de la doamna Sorana…Nu este strop de vulgaritate în această expoziţie. În articolul din 2004, vulgaritatea este a lui Radu Varia, care spune: a sedus-o, a cucerit-o, a avut-o… Un Brâncuşi de treizeci şi opt de ani, şi o fată la optisprezece ani… Care era situaţia din acea vreme, din Paris? Se aude tot mai des: vine războiul, părinţii îi cer fetii să se întoarcă acasă. În marile familii trena spaima de fascism şi de război. Brâncuşi, toate citatele le dă din Goethe! Radu Varia crede că este o trimitere subtilă, persuasivă către Elesia de la Maribald. Cert este că Goethe a cerut-o de soţie pe tânăra de 16 ani. Constantin Brâncuşi are un mister care trebuie rezolvat într-o zi …Misterul din filmele pe care un georgian le-a furat şi le-a dat Bibliotecii din Vâlcea. Brâncuşi nu a trecut niciodată drept amant în ochii nimănui!…Pe Florence a educat-o, a învăţat-o tot ce se poate şti despre fotografie. Aceasta a devenit reporter foto la Washington Post şi a avut o mică şcoală de balet pentru că s-a împrietenit cu Olga Koklova, prima soţie a lui Picasso…Este interesant să vă spun că această iubire platonică cumva are un mister cu care îmi închei cuvântul. Filmarea Păsării, care este astăzi cel mai mare videoclip a lui Brâncuşi, care circulă şi în jurul „Cuminţeniei pământului”, Brâncuşi cu barbă albă potrivind soclul „Păsării măiestre” cumpărată de familia Meleger… Doamna Lemny spune că pe marginea filmului care este secţionat ca să poată fi trimis în lume apare o fetiţă de şapte ani, Acea fetiţă este fascinată de „zeul” care potrivea soclul, fiind scoasă din imagine şi verticalitatea Păsării. Aş putea încheia că pentru Florence Meyer, Constantin Brâncuşi a existat ca un zeu. Deşi este numită „Constantin et Florence”, expoziţia nu completează nimic altceva decât atmosfera atelierului. Acest lucru mi-a plăcut enorm. Eseul meu este în lucru, pot da varianta, de ce Brâncuşi nu a cerut-o în căsătorie? Şi pentru ca să vă distrez puţin am să vă spun care este proverbul din Iuliu Zanne, care îi plăcea lui Brâncuşi… Se cheamă „Despre bărbat şi femeie”: zice înţeleptul: „Nunta este gata, sarmalele sunt o mie, poate chiar mai multe, nimeni nu pune apă în ţuică, mireasa este gătită, ginerele îşi taie musteţile, vine vornicul şi spune: nunta este gata, la care ginerele spune: nunta este gata numai, nu vrea fata!” …Vreau să vă spun că acest proverb mai are o variantă: întreabă ginerele: „totul s-a împlinit, trebuie să fie gata mireasa, să vină din camera ei! dar vătaful răspunde: nunta este gata, numai că a fugit fata”. Şi tot aşa sunt alte cinci variante în care se dovedeşte că fata asta fecioară este cel mai preţios lucru în nunta la români şi nu numai. Goethe a cerut-o pe tânăra de 16 ani, Brâncuşi, nu! Vă rog să fiţi atenţi, sunt trei familii care spun, prima, cea a avocatului Codreanu: „Domnul Brâncuşi sunteţi ca un tată pentru fetele mele”…Le împrumuta cu bani, pe una a şi învăţat-o să sculpteze, a şi măritat-o cu un mare om de afaceri din Londra, Pop Marinescu care era fascinant a vorbit la telefon cu Marlene, aceasta a spus: este părintele meu pe care l-am avut în Paris, cel mai mare om din viaţa mea; iar Florence, care ajunses manager la Washington Post, împreună cu mama ei care a trăit mult la Paris şi pe care a portetrizat-o Brâncuşi, a spus: Brâncuşi a fost cel mai valoros şi important artist pe care l-am cunoscut în Paris. Important de ştiut este că familia Meyer este din Kiev, verişori cu cineaştii care i-au lansat, şi care există şi astăzi ….
Sorana Georgescu-Gorjan: – Nu sunt filme furate de un georgian, este vorba despre filme din arhiva Brâncuşi pe care moştenitorii le-au vândut centrului Brâncuşi din Paris…Cei de acolo le-au recondiţionat şi au făcut un videoclip care a fost cumpărat de cine a putut; eu am videoclipul respectiv, există şi la Centrul Brâncuşi. Doina Lemny l-a adus, iar acel cetăţean l-a pus pe internet în mod ilegal; în acest videoclip apare Florence Meyer dansând în atelierul lui Brâncuşi. Brâncuşi cunoştea familia Meyer din 1914, în 1926 a fost la ei şi a făcut soclul pentru Pasăre în curtea lor, în faţa copiilor Florence, Catherina…
(C.Zărnescu:. – Tatăl dumneavoastră spunea că Brâncuşi trimitea cărţi poştale Marinei Şaliapina..)
– Bineînţeles, familia Meyer şi cu Brâncuşi se cunoşteau foarte bine, iar Florence şi cu Marina Şaliapina erau în relaţii foarte bune, şi în corespondenţă cu Brâncuşi, în permanenţă; în acea expoziţie de care a vorbit doamna Lucia Răduţ, figurează scrisorile lui Brâncuşi către Florence…Ce a scris Varia a fost ce a cumpărat nu ştiu ce individ, tot aşa, corespondenţă, din care nu reiese altceva decât admiraţie, iubire şi aşa mai departe.
Petre Cichirdan: – Am o rugăminte, s-a repetat aici de mai multe ori cuvântul abstract la adresa operei lui Brâncuşi; pară-mi-se domnul Matei a vorbit de hermeneutica sculpturii abstracte …despre simbolismul hylesic. Vă pun o întrebare, tuturor! Este cineva, aici, care crede că opera lui Brâncuşi este abstractă? Că are ceva cât de cât abstract?
Pavel Şuşară: – Brâncuşi nu este un sculptor abstract, este non figurativ, nu abstract. Între cele două este o foarte mare diferență. Nonfigurativul esenţializează forma până la a reduce toată substanţa parazitară din ea, dar are permanent legătură cu viul, cu formele predefinite; el le reinterpretează şi le epurează de tot ce este parazitar, pe când abstractul şi în pictură şi în sculptură, creează forme din elementele fundamentale ale geometriei. Perstner, Capo sunt abstracţi, vorticiştii sunt abstracţi într-o mare măsură, dar Brâncuşi nu este abstract. (Intervenţie Vlad Ciobanu…) Brâncuşi a fost la un fel de simpozion, cu academişti, în SUA, şi el era izolat aşa, se ţinea într-o parte; şi ei l-au întrebat, dar tu ne dispreţuieşti pentru că noi facem figurativ iar tu lucrezi numai cu forme geometrice! De ce nu vii pe la noi să stăm puţin de vorbă. Şi el a zis (Brâncuşi n.n): « sunteţi prea abstracţi pentru posibilitatea mea de înțelegere. » …Până la urmă abstracțiunea în sensul direct al cuvântului este figurativul, pentru că el abstrage forma din datele ei reale; geometria nu e abstractă, este cea mia concretă, își foloseşte propria substanță. Numai că noi înțelegem prin abstract partea de nonfigurativ care nu există în realitate… (Intervenţie Vlad Cionanu)…Iar în ceea ce privește problema cealaltă cu curentele, trebuie să ne dezobişnuim să gândim didactic; curentele sunt ficţiuni, curentele nu sunt realități. Renaşterea nu a existat până când a venit cineva şi i-a zis aşa; a venit şi a încercat să sistematizeze o perioadă şi i-a zis renaştere pentru că a pus-o în legătură cu spiritul antic, în societate. Toate « ismele » pe care noi le-am inventat sunt strict concepte operative, sunt pentru ajutarea memoriei, să pună în sertare diverse lucruri, l-a certat Matei pe Dan Grigorescu şi spune o prostie Dan Grigorescu. Dan Grigorescu nu a citit nici măcar cât a scris el despre Brâncuşi, era un grafoman care patina pe deasupra lucrurilor.
Matei Stârcea: – Eu am mai spus-o, lumea ar trebui să-și dea seama de modul în care funcționăm din punct de vedere intelectual, până în 1981, nu s-a știut cum funcționează creierul din punctul de vedere al celor două registre (emisferele stânga şi dreapta n.n).
VERNISAJUL EXPOZIŢIE DE PICTURĂ VLAD CIOBANU
După această masă rotundă, în aceeaşi zi am vizionat expoziţia de desen « Vlad Ciobanu » (numită de Pavel Şuşară « de pictură »), asistând la vernisajul care a avut loc la Muzeul de Artă din Tg. Jiu, o locaţie (în Parcul Central-alături de « Masa Tăcerii » şi « Poarta Sărutului ») care, nouă , cei din Râmnicu Vâlcea, ne-a plăcut foarte mult… O expoziţie demnă de numele artistului, întreaga colecţie aranjată pe simeze, trădând firea iscoditoare despre realitatea lucrurilor şi starea poetică, panteistă, în care crează acest sculptor, serios urmaş al lui Ovidiu Maitec, cel care judeca materia în toată splendoarea şi substanţa ei (mă refer aici la similitudinea stilistică şide tonus între lucrarea lui Maitec din faţa TVR şi cea executată de Ciobanu în cadrul Taberei Internaţionale Brâncuşi, de la Tg Jiu, din 2004); materie şi formă! desigur, nu dialog, ci expresie…În cazul expoziţiei de faţă sculptorul trădează desenatorul şi se înclină, se concubină cu culoarea, către culoarea ca tentă ternă (sic!). Pavel Şuşară i-a zis pictură… Desenul este esenţial ne « spune » sculptorul, dar nu se poate nici pictură fără desen, căci doar culoarea nu există figurativ decât în formă plană, restul fiind un simplu rogvaiv, un spectru al culorilor…Alături, în sala de la intrare simezele sunt dominate de nişte maeştri ai desenului, unul de-a dreptul violent, dar şi de mare vocaţie plastică, Rodica Popescu…În expoziţia lui Vlad Ciobanu există un calm înfiorător determinat de pământ, de seve care se ridică şi se pierd în înalt nefiresc; figurile lui Vlad Ciobanul se descompun uneori, dar păstrează însemnele pe care le dau semnele! Vorbeam de o anume stare poetică a discursului cu planul neted al simezelor…Cred că aceasta, în cazul de faţă, determinată permanent de gravitaţie, ţine de « religia » sculptorului, de formulă panteistă şi, care, caută poezia mai ales una de alura lui Nichita Stănescu!…
Pavel Şuşară: – Avem o legătură şi cu Brâncuşi, avem o legătură cu posesivitatea şi cu pământul şi cu recuperarea spirituală a ceea ce s-a pierdut material. Dar trecând peste contextul de prietenie care ne leagă, eu aş vrea să spun câteva cuvinte despre Vlad Ciobanu în ipostaza lui brutală… Îl salutăm şi pe Radu Boroianu, îl invităm aici… În ipostaza lui imediată, brutală, aceea de artist plastic, de sculptor, de muzicalism vizual, căci asta este o construcţie care te formează, de artist plastic. Vlad Ciobanul este cunoscut ca Nicolae Iorga în portetrizarea lui Călinescu: în primul rând i se aude buzduganul, i se aude vocea, o voce sonoră, cavernoasă, de personaj care nu anunţă nimic bun, după care apare personajul impozant, pregătit de harţă şi nu dă senzaţia din prima că ar avea în program o asemenea acţiune; şi după aceasta îi descoperi fragilităţile, îi descoperi straturile pe care încearcă să le ţină ascunse, îi descoperi timidităţile, îi descoperi neîncrederile, ezitările şi toate celelalte. Sculptura lui Vlad Ciobanu este aproape marcată de o stilistică inconfundabilă, sunt câteva elemente solide, care se aşează în spaţiu, în care o verticalitate şi o orizontalitate decisă leagă compoziţia indiferent care ar fi orientarea ei concretă, de imagine. Este foarte previzibil pentru o lectură previzibilă a personajului să asociezi unei expoziţii de pictură pentru că eu nu o socotesc o expoziţie de grafică, aş spune o expoziţie de pictură să o asociezi sculptorului Vlad Ciobanu. Este cea mai mare eroare de lectură să nu socoteşti ceea ce face aici ca fiind o formă de exprimare autonomă şi legat cumva de practica aceea care l-a impus. Greşeala aceasta de interpretare disociativă, disociată dar prin asociere se întîmplă în majoritatea cazurilor. Şi când un pictor scrie, eşti tentat să cauţi fie datele literaturii lui în pictură, fie datele picturii lui în literatură şi toţi au căzut victimă acestui deficit de relaţie cu obiectul propriu-zis. Vlad Ciobanu nu face aici desene de sculptor, nu sunt desene care preced formele sculpturale şi care încearcă să îi clarifice o idee. Este pur şi simplu o expoziţie de pictor, dar nu de pictor în sensul imediat al cuvântului, previzibil, adică de cel care se exprimă prin culoare, care se exprimă pe sine prin culoare, se exprimă visceral. Vlad Ciobanu aduce încă câteva straturi particulare şi care sunt absolut proprii aici, în afară de pictor şi de sculptor, el este un excelent vorbitor şi un narator foarte bine articulat, este un glosator pe marginea fenomenului cultural şi caută de fiecare dată trasee pe care le-am putea asocia în spaţiul literaturii sau în spaţiul lingvisticii cu etimologia, caută sursele, sursele imaginii, sursele formelor, sursele asociaţilor, sursele structurilor. Toate aceste structuri care îl compun cumva urmuzean pe Vlad Ciobanu, şi spun urmuzean pentru că de multe ori ele sunt paradoxale, aproape că nu se suportă alături şi ele totuşi funcţionează, se văd în pictura pe care o face, indiferent că este vorba de un ciclu anume sau de întreaga lume de imagini, avem câteva repere fundamentale în ceea ce priveşte structura, construcţia imaginii, este pe de o parte soliditatea spaţială a formei, aşezarea lor foarte solidă şi aproape tactilă în pagină, avem într-un fundal mai depărtat sau mai apropiat o proiecţie a unui alt plan, al unui alt cod care relaţionează cu ceea ce se întâmplă în suprafaţa imediată de contact, dar nu este acelaşi lucru şi avem un gen de naraţie, de glosă pe marginea unei stări, a unei atitudini şi ea este din zona sacrului, din zona rugăciunii, din zona aspiraţiei pentru altă realitate, şi care poate fi secvenţializată printr-o anumită lectură de tip narativ; dar nu narativul acela care face din pictură o formă de literaturizare, ci acela care suprapune ca într-un palimpsest semne diferite ale unor realităţi convergente, ale unor realităţi care vizează acelaşi lucru. Este o întreagă epopee pictura lui Vlad Ciobanu pornind de la materialitatea suporturilor de pânză, de pildă hârtia erodată, hârtia exculată peste care se suprapun formele care includ şi la rândul lor au fel de reverie interioară, de realităţi intrinseci care o introduc într-o altă realitate. Un fel de matruşcă, de păpuşă rusească în care se includ, se curpind una pe cealaltă, şi le tot desfaci şi până la capăt tot scoţi lucruri care nu sunt neapărat copii sau similare celor văzute iniţial, dar sunt din aceeaşi realitate sunt din aceeaşi lume care asipră la o altă formă de prezenţă, iar prezenţa este încercarea de stabilizare în spirit, de stabilizare într-un fel de eternitate a ceea ce simţim în fiecare clipă că ne fuge de sub picioare. Pământul de care vorbea Florin Toma şi cerul de care vorbea Matei Stârcea sunt de fapt bornele pe care ţi le fixează Vlad şi, în interval, sunt toate prelucrările de stări, de coşmar, de obsesii, de aspiraţii care, articulate una de cealaltă, descriu traseul relativ al ascensiunii, al agogiei, al parcursului de la orizontală către verticală, de la jos către sus. Este foarte greu de descris inteligibil şi convingător acest tip de traseu pentru că este foarte stufos traseul, dens în semne, dens în tentaţii, dens în imagini şi până la urmă calitatea noastră esenţială nu este nici răbdarea şi, uneori, nici chiar inteligenţa.
După acest vernisaj, în sala de alături, de la intrare, a avut loc un recital Constantin Brâncuşi inspirat din de piesa „Coloana fără sfârşit” de Mircea Eliade susţinut în calitate de sccenarist şi interpret de Stelian Preda-Pepene, actor din Galaţi…Un spectacol incitant axat pe vorbele de duh desprinse din aforismele lui Brâncuşi, existente şi în lucrarea lui Mircea Eliade, dar şi din interpretările unor lucrări ale marelui sculptor făcute de marele istoric şi filosof…
MATEI STÂRCEA CRĂCIUN:
„TRATAT DE HERMENEUTICĂ A SCULPTURII ABSTRACTE-PERSPECTIVA ENDOGENĂ. BRÂNCUŞI-SIMBOLISMUL HYLESIC”
Doru Strâmbulescu; – Cartea care se lansează în această seară este o lucrare pe care Institutul Cultural Român împreună cu Editura Brâncuşi, nou înfiinţată în cadrul Centrului Brâncuşi, este un proiect comun la care ţin foarte mult, şi apreciez mult munca de peste treizeci de ani a lui Matei Stârcea Crăciun; Sunt convins că va fi o carte care va stârni o oarecare polemică în spaţiul românesc şi nu numai. Aş putea să spun mai multe lucruri şi despre modul în care funcţionează Editura Brâncuşi, propunându-şi să readucă în spaţiul cultural românesc lucrări fundamentale în ceea ce îl priveşte pe Constantin Brâncuşi. Ne dorim foarte mult să edităm carte, să creăm un departament de traduceri pentru că este foarte important; sunt cărţi esenţiale despre Brâncuşi, care încă nu sunt traduse…
Radu Boroianu: – …A ieşit, în sfârşit, de sub lumina tiparului această lucrare, revizuită, amplificată, a domnului Matei Stârcea Crăciun. … Îi cunosc de câţiva ani preocupările legate de această viziune antropologică, complet inovatoare, nu numia despre Brâncuşi; dar am citit şi m-a impresionat şi viziunea despre Paul Neagu… În prima parte ni se dezvăluie gândirea asupra lui Brâncuşi, care este completă… Îi ştiu această lucrare care a fost unul dintre elementele de discuţie foarte interesante de la colocviul din acest an, de la Târgu Jiu. Sunt bucuros că a apărut, la fel cum voi fi bucuros când va apărea şi traducerea, astfel încât să o putem pune la dispoziţia întregii lumi. … Trebuie să avem o privire mai profundă asupra marilor personalităţi (mai profundă asupra operelor şi nu asupra personalităţilor n.n).
Matei Stârcea Crăciun: – … Editurile au fost relativ reticiente de a o publica date fiind costurile copyright-ului pentru imagini şi câteva dintre detaliile tehnice ale metodologiei… Este un moment cu totul special, care durează de un an, faptul că în urma întâlnirii cu domnul Boroianu, în 2015, s-a luat decizia de a lansa acest proiect, să zicem, într-un făgaş evident de dialog; dar, dialogul, în zona academică, este o componentă fundamentală de progres, de cunoaştere, pentru că din tăcere nu poate rezulta nimic. Acum, al doilea element important în apariţia cărţii este şi relația de prietenie cu domnul Strâmbulescu, care de la prima întâlnire a fost asiguratorie în ce priveşte susținerea pe plan financiar, aceasta fiind o componentă decisivă…Apoi eu eram la Bucureşti iar tipărirea s-a făcut aici, fiind esențial să existe un ochi care să vadă…Suntem la capătul acestei, nu ezit să-i spun, aventuri. Publicarea unui text dificil implică atât de multe riscuri din punct de vedere ethnic… Aş vrera să ma refer la logo şi o voi face într-un mod mai puţin ortodox, dat fiind că din 2010 când a părut prima carte şi până acum, din partea criticii nu a existat practic nici o reacţie, ba mai degrabă niște priviri care păreau încruntări în sensul în care rezultatul exegezei şi tipul ei ieşeau cu totul din făgaşul de critică şi istoria artei; am apărut ca un fel de personaj care nu îşi defineşte intenţiile şi instrumentele, fiind necesar ca aceea primă ediție, care era doar o exegeză, să fie continuată cu o expunere a metodei. Acest tratat apare cu o prefață a profesorului Petru Bejan de la Iaşi, profesor de filosofie, cu care am participat la un colocviu de filosofie a artei la Iași, în august, şi care a avut bunăvoința să scrie câteva rânduri…Neputând fi de faţă m-a rugat să citesc eu această prefaţă, ca un preambul la câteva lucruri pe care vreau să le spun după aceea… Titlul este „Un hermeneut al imaginii” şi citesc textul: „Dacă reflexia asupra frumosului anticipase configurarea unei discipline a esteticii, practicile interpretative au precedat constituirea hermeneuticii ca studiu riguros…
O carte, care cu o zi înainte apăruse sub forma semnalului (primul exemplar tipografic) la tipografia Prodcom din Tg Jiu, pe care încă nimeni nu pusese încă mâna şi pe care noi am încercat să o prezentăm, câteva aspecte, la momentul lansării ei…Observăm din cuvântul participanţilor că acţiunea este mai veche , preocupările autorului coborând chiar înainte de 1989…ne referim la sculptura abstractă brâncuşiană, la hermeneutica endogenă şi chiar simbolismul hylesic, despre care încep să vorbească în 2007 reprezentanţii britanici, exegeţi ai operei lui Henry Moore… Desigur plecarea pe această pantă (de coborâre şi nu de urcare spunem noi n.n) stârneşte opoziţia celei mai importante părţi din brâncuşologii de astăzi, care, ca şi maestrul în viaţă, nu admit alăturarea abstractului lângă opera lui Brândcuşi, care, chiar el fiind în viaţă, spunea încercând să-şi definească opera, că orice se potriveşte lucrărilor sale, numai modernismul, nu! Abstractul acesta în arta europeană apare în coerenţă artistică vizuală, dar şi muzicală, literară odată cu apariţia mişcării moderniste de la începutul secolului XX! şi are partea lui de valoare privind mai ales opera unui Klee sau Kandinsky…A se vedea mai în faţă poziţia lui Pavel Şuşară faţă de abstractismul lui Brâncuşi, din ziua mesei rotunde…
Înainte de lansare, şi după, auditoriul a fost încântat de interpretarea solo a două piese pentru violoncel de către Mircea Suchici, al căror autor şi este! Mircea Suchici, violoncel I la Filarmonica „Oltenia” din Craiova, a creat în finalul întâlnirii de la Cinematograful „Sergiu Nicolaescu” fondul muzical al spectacolului lectură „Brâncuşi-Titulescu-suflete pereche” interpretat magistral de Ilie Gheorghe şi Nicolae Coande de la TeatrulNaţional din Craiova…După 23 de ani, i-am recunoscut vocea inconfundabilă, sonoră, aristocratică a acestui monumental actor de teatru, Ilie Gheorghe, care, în 1993, la Râmnicu Vâlcea crea alături de Silviu Purcărete, în premieră, cu actorii Teatrului Anton Pann, piesa „Decameronul 645”…o montare, spectacol total, cu totul specială inspirată din opera lui Boccaccio…
KLAUS WERNER IOHANNIS A MÂNGÂIAT COLOANA FĂRĂ SFÂRŞIT A LUI CONSTANTIN BRÂNCUŞI
Vineri, 28 octombrie 2016, a fost o zi importantă pentru toată lumea românească, pentru toată lumea adunată la Tg Jiu, preşedintele Iohannis a venit aici iar noi l-am aşteptat să vedem cum arată acest pui de om, român cu nume de neamţ, alături de „Coloana fără sfârşit”…Profesorul de fizică, nu s-a dezminţit şi a mângâiat Coloana fiind conştient de energia pe care o incubă ea (vara, la Tg Jiu vin mulţi pelerini care îmbrăţişează Coloana câteva minute pentru a primi energie de la această minune a lumii tehnologice româneşti a secolului XX)…Am auzit că a fost şi la „Masa Tăcerii” şi a stat pe un scaun, făcând ceea ce făceam şi noi, anide-a rândul, ca să-l simţim pe Brâncuşi mai aproape, dar şi de a sugera că tăcerea este mai scumpă decât toate! Tăcerea la românii eroi a vrut să sugereze Brâncuşi, o necesitate! Mângâierea Coloanei a fost gestul preşedintelui care a emoţionat întreaga comunitate…Avem drumul deschis către eternitate dacă vom semăna cu Brâncuşi, desigur, cel mai frumos exemplar de român din toate timpurile…Neamţul a vrut să dea acest semn şi însemn tuturor naţiilor! Gestul lui Klaus Iohannis a fost recepţionat de toţi românii aşa şi nu altfel. Şi asta ne dă speranţă, acum, când mai sunt doi ani până la centenarul rotunjirii naţiunii noastre…Iar al doilea gest extraordinar a fost că în faţa Coloanei, când nimeni nu se aştepta, Iohannis a făcut câţiva paşi în întâmpinarea, celui care spărgând barajul de protecţie s-a îndreptat hotărât spre preşedinte şi i-a dat cadou opera vieţii sale, volumul VII „Aforismele lui Brâncuşi”; scriitorul oltean din Cluj Napoca, Constantin Zărnescu, nimeni altul decât autorul romanului „Ziua Zilelor-1 Decembrie 1918” aflat şi el la a treia ediţie…Multă speranţă, multă speranţă pentru noi toţi care formăm poporul român şi care, parte, am fost de faţă pe câmpia, celebră în toată lumea, din centrul Gorjului, şi unde se înalţă cel mai important monument închinat vieţii eroilor oameni ai secolului XX şi cât va mai dura, în verticală, această Coloană…
Felicităm şi mulţumim totodată pentru invitaţie Centrului Cultural Brâncuşi, Primăriei din Tg Jiu, pentru sărbătoarea oferită României, „140 de ani de la naşterea lui Constantin Brâncuşi”, pentru aceste colocvii, sărbătoare anuală a Căii Eroilor, pentru această prezenţă permanentă de mare valoare în cultura română şi mondială!
Petre Cichirdan
Bogdan Cichirdan
25 oct 2016
