Ion Stăvăruş s-a născut la 18 octombrie 1928, dintr-o familie de „ţărani dârji”, cum spune ,colegul său de facultate, Mihail Robea, părinţii săi numindu-sa Marin şi Maria, în fosta comună Goleşti . În perioada 1935-1941 a urmat cursurile şcolii primare de 6 ani după care cele medii la Râmnicu Vâlcea . Încă de mic, părinţii l-au educat în spiritul credinţei ortodoxe, bine împământenită de sute de ani în satele noastre . A moştenit sensibilitatea ţăranilor noştri pentru biserică, natură, ruralul şi primăverile năvalnice după lunga iarnă . Aceste sensibilităţi se regăsesc în documentările, studuiile şi scrierile sale de mai târziu . Cu prisosunţă se regăsesc descrierile şi fotografiile peisajelor, ruralului, bisericilor, tradiţiilor şi localnicilor din laponia, în volumul „Spre Capul Nord-Pe urmele Lui Giusepe Acerbi-”, fabuloasă lucrare apărură postum, la 20 de ani de la moartea sa, drept „modest omagiu adus celui care l-a început, fără să-l mai poată termina”, cum scrie Sanda Angelescu la pag. 58, de către soţiei sa Aneta ajutată de foştii colaboratori ai soţului de la editura Univers : Sanda Angelescu, Irina Drămescu şi Arthur Orz .
Mihai Robea mai scrie despre Ion Stăvăruş că „in anii copilăriei şi adolerscenţei cunoaşte aspecte atât de complexe ale vieţii, îşi formează caracterul integru, i se formează pasiunea pentru ştiinţele umaniste, îndeosebi pentru limba şi literatura română . Fascinsat de literatură, el se hotărăşte să urmeze facultatea de filologie a Universităţii” . Astfel ajunge student în toamna anului 1950, locuind la căminul studenţesc din Calea Călăraşilor, pe care o absolvă cu examenul de stat din sesiunea februarie 1955 . La facultate iată cum îl descrie colegul său Robea : ”Era un tânăr de statură mijlocie, atletic, blond, cu o înfăţişare aproape întotdeauna veselă, cu un zâmbet larg deschis . În exprimare cultiva deseori ironia, ca o satisfacţie interioară, dar şi ca o atenţionare publică a interlocutorului asupra unor aspecte sociale sau intelectuiale ….Dădea mereu dovadă de perseverenţă şi era pasionat de studiu” . Şi Dumitru Micu, în „Scrieri”, vol. III, la pag. 109, dezvăluie următoarele calităţi : „colegialitate, cordialitatea, serviabilitatea, disponubilitatea angajării dezinteresate în acţiuni considerate benefice . Se implica în ingrata , dar insistent ceruta de către autoriţăţi-muncă patriotică- , ce limita uneori drastic timpul de studiu, de pregătire profesională, nu din obligaţia, ci realmente cu sentimentul că astfel devenea util societăţii şi pe tărâm extradidactic” .
Începe să scrie poezii, pe care le publică, încă din anul 1953, în revista „Tânărul scriitor” : Cuvând pentru patria iubită, Doi prieteni şi Cocoarele .
La absolvirea facultăţii îşi dorea o carieră de dascăl, „era la el vocaţia pedagogică”, spune colugul Dumitru Micu . dar este repartizat să lucreze ca ziarist, fiind încadrat ca reporter la ziarul Scânteia până în 1961, perioadă în care colaborează cu mai multe publicaţii, colaborare care se întinde până spre anul 1969 . Începând cu 1965 scrie şi publică articole de istorie literară, interviuri şi recenzii în publicaţii studenţeşti, de cultură generală şi literare : Viaţa Studenţească, Magazin, Steaua, Glasul Patriei, Cologvii, Forum, Amfiteatru, Limba şi literatura Română, Tomis, Tribuna României şi editând opinii şi reacţii de istorie literară în publicaţiile Luceafărul, Gazeta Literară, România Literară, România Liberă, Analele Universităţii şi , chiar Condela din Suedia . Pentru debutul literar putem sa-i
În anul 1961 se reîntoarce la universitate şi este încadrat ca asistent stagiar unde „s-a arătat mai legat de noi , cam ultimii rămaşi în facultate” (Eugen marinescu, Alexandru Melian şi Cezar Tabarcea) cum precizează la pag. 98 a vol. III, „Scrieri” Nicolae Constantinescu . Acesta folosind, ca şi toţi colegii, apelativul „Neica”, îl prezintă ca fiind : „Nu prea înalt, dar atletic, bine legat, atent la felul cum se îmbracă era, se pare, cel mai dandy dintre noi, într-o vreme când achiziţionarea unui sacou mai acătări sau a unei perechi de pantofi sport era o mare performanţă”. Pentru că-i lipsea doctoratul a fost nevoit să parcurgă încadrările asistent stagiar, asistent, lector stagiar şi apoi, după doctorantura 1969-1071, susţinerea tezei „Memorii – Elena Văcărescu”, (monografie publicată în 1974 de editura Minerva) în data de 21 iunie 1972 şi obţinerea TITLULUI ŞTIINŢIFIC DE DOCTOR ÎN FILOLOGIE, a fost încadrat ca lector . „Eu am rămas tot asistent, ambele propuneri – cea de lector şi cea de asistent titular au fost respinse de consiliul de la rectorat pe motiv că nu eram, înscris la doctorat”, se destăinuie el, într-o scrisoare, colegului său Alec Hanţă . În toată această perioadă el ţine legătura cu foşti colegi de an de studii : Alec Hanţă, Ion Diaconescu, Octav Păun, Ion Dodu Bălan, Ghiţă Florea, Nicolae Ungureanu, Pompiliu Marcea . După doctorat îşi inchină anii cercetării, antologiei, traducerilorşi criticii literare, concomitent cu dedicarea profesiei de dascăl la facultate . Într-o evocare, Ana Blandiana, îl prezintă ca lector de română : „pe tărâm finic, Ion Stăvăruş, se dovedea la fel aplicat, de serios şi de harnic ca şi în cercetările de istorie literară, dedicându-se fără reţinere şi concentrându-se cu rigoare ştiinţifică aspra îndatoririlor de a construi şi de a fi util . A făcut parte dintre acei puţini intelectuali care nu îsi propun să strălucească, dar care, tocmai de aceea, reuşesc să lumineze grădina delimitată cu modestie pe care au ales-o s-o cultive” .
Conform Diplomei nr. 25552 din 26 iunie 1956, Ion Stăvăruş este declarat DIPLOMAT UNIVERSITAR în specialitatea LIMBA şi LITERATURA ROMÂNĂ, caliate ce o va folosi în cariera viitoare . Astfel, în perioada 1963- 1967 este numit ataşat cultural la Ambasada Română din Paris fiind coptat apoi şi ca membru al Delegaţiei Române pe lângă UNESCO (cum se denumeşte el în scrisoarea adresată scluptorului Mircea Bassarab) . La Paris începe cercetări în arhive şi biblioteci cunoaşte multe personalităţi române şi franceze, ia contact cu mişcarea culturală şi literară a lui Eugen Nicolesco, sculptorul Mircea Bassarab, celebrul fotograf Ion Miclea .
La 5 octombrie 1957 se căsătoreşte cu Aneta Creţu cu care va avea o fată Doina şi o nepoată, Doiniţa. După un stagiu de cinci ani se întoarce încărcat cu volumele de poezii ale Elenei Văcărescu scrise în limba franceză, îşi reia postul de lector, însă, concomitent formează o echipă de traducători, printre care şi soţia sa Aneta, cu ajutorul cărora scoate o antologie bilinvă cu poemele poetei . Personalitatea poetei este evidenţiată în lucrarea „Elena Văcărescu. Scrieri Alese”, publicată în 1975 şi în cartea „Memorii” publicată în 1989 şi tradusă şi în imba franceză de către scriitor şi soţia sa . În anul 1977 primeşte o bursă la facultatea Fulbright, Potland, Oregon, SUA, unde este însoţit şi de Aneta şi Doioniţa, luând cu ei şi canişiul Nero.
Influienţată de „capodopera (Elenei Văcărescu) admirată ca genială şi tradusă în limbile europene de mare circulaţie” dar, mai ales , de entuziasmul, devoţiunea şi capacitatea profesorului Stăvăruş, Elisabeta Isanos cugetă în evocarea ei din „Scrieri” vol III, la pag. 108 : „Este admirat şi azi şi poate servi drept pildă gestul recuperator al domnului profesor Ion Stăvăruş, act de cultură şi de curaj, de a reintroduce în literatura română opera Elenei Văcărescu, gest urmat ulterior şi de alţii, astăzi poeta fiind deplin integratză în graiul ţării pe care a iubit-o şi a slujit-o întreaga viaţă” .
În anul 1977 primeşte o nursă la facultatea fulbright,, Portland, Oregon, SUA, unde este însoţit şi de Aneta şi Doiniţa, luând cu şi canişul Nero . Trmină bursa în iunie 1978 şi încep să se pregătească pentru o altă ţară anglofonă, după cum fusese anuţat. Între anii 1982-1986 este trimis în Finlanda, pentru a preda, în cadrul relaţilor de reciprocitate la Lectoratului de Limba română înfiinţat încă din 1975 de către Tauno Nurmela, care funcţiona în cadrul Departamentului de filologie romanică cu predare în limbile franceză, italiană şi română, ca profesor de civilizaţie, limba, literatura şi civilizaţia românească la universităţile din Turcu şi Helsinchi . Şi aici profesorul, şi-a dublat activitatea cu proiecte educaţionale, literare şi culturale . Spirit cultivat şi cu harul motivării a învăţat studenţii finlandezi să iubească limba lui Eminescu, Blaga, Arghezi, Nichita Stănescu şi a insistat în a-i determina să identifice valorile şi prezenţele româneşti, oriunde în lume . Găsind acolo mediu acdademic şi intelectual de înaltă ţinută ştiinţifică a căştigat repede simpatia şi preţuirea colegilor finlandezi ca Lauri Lindgren , Tauno Nurmela,Tatiana Slama, Arje Scheinin, Pirjo Thorel, ilustra studentă Pirjo Raiskia care a tradus Mioriţa şi francezul Jean-Luc Moreau, profesor şi traducător al limbii finlandeze .
Prima grijă a profesorului nostru a fost traducerea şi editarea de autori, poezii şi poeme româneşti în limba finlandeză . Prof. Moreau l-a îndrumat în înţelegerea liricii popoulare finlandeze drept pentru care, împreună cu Nicolae Scurtu şi cu folclorista Senni Timonen, realizează antologia bilingvă a poeziei finfandeze, după traducerea, prelucrarea şi completarea poemului „Kanteletar”-ei, din care nu lipsea varianta Mioriţei noastre, Kalevala finlandeză, a ilustratorului Alkseli Galenn . Această antologie a fost tipărită la editura Univers . În editura Columna Ion Stăvăruş a tradus şi publicat mai multe eseuri de poezie finlandeză . În „contrapartidă” , el a alcătuit şi ingrijit Antologie de poezie românească de 130 de pagini, cuprinzând 30 de poeţi, pe care a publicat-o la Turcu în 1986 . Ba, organizează şi o expoziţie de carte românească la Toijala şi face o vizită şi în Norvegia, despre care nu am găsit date. Începănd cu 17 iunie 1986 începe o călătorie în Ţara Fiordurilor, Karelia de sud Laponia spre „Cap Nord” (NORDKAPP), capătul lumii, unde oamenii ajunşi aici primesc diplome . Bineînţeles că nu a ratat casa lui Moş Crăciun de la Rovaniemi despre care ne-a lăsat memorielul de călătorie „Spre Cap Nord. Pe urmele lui Gissepe Acerbi” , publicat de fosta sa studenrtă Sanda Anghelescu .
Misiunea „ambasadorului istoric-diplomat”, în Ţara Celor O Mie De Lacuri s-a încheiat la sfârşitul lunii iunie 1986, odată cu incheierea contractului Ministerului Învăţământului din Românisa cu cel finlandez, pentru funcţionarea Lactoratului românesc din Finlanda, acesta fiind reluat abia în 19 februarie 1990 , când a fost numit un nou lector, limba română predându-se şi astăzi la Turcu . Odată cu aceasta se întrerupe şi apariţia publicaţiei Columna, înfiinţată de Ion Stăvăruş în 1982 . Înainte de plecare, însă, rectorul Universităţii din Turcu, profesorul Arje Scheinin, îi acordă medalia comemorativă a înfiinţării universităţii .
Revenind la activitate critc-literară, pe mine m-au fascinat trei mari componente ale operei lui Ion Stăvăruş: 1. Documentarea istorică a domniei lui Vlad Ţepeş . În cercetările sale este profundă , cred că a muncit până la epuizare, întorcând pe toate feţele izvoarele documentare, E chiar greu de înţeles cum a reuşit să găsească, să analizeze să elucideze şi să interpreteze critic şi cu profundă demnitate şi patriotism, mii de documente istorice, scrieri literare, informaţii, şi izvoare populare din cele patru zone abordate: germane datorate filierei Ungaria-Austria-Germania ; zona slavă cu filiera Moldova- Polonia şi Rusia, zona imperiului Otoman şi bineînţeles zona noastra formată din Ţara Românească- Ardealul- Bulgaria şi Serbia . Comentatorii studiului şi antologiei lui Ion Stăvăruş, despre Vlad Ţepeş le denumesc naraţiuni . La unison recunosc că „Pe baza unor investigaţii profunde, el caută să le elucideze până la epuizare” . Mediul autohton şi slav l-a influienţat hotărâtor, datorită povestirilor din literatura, arta şi naraţiunile populare româneşti, pentru că sunt cele mai aproape de adevăr, chiar dacă şi pe aici personalitatea domnitorului are şi unele percepţii eronate . Volumul „Povestiri medievale despre Vlad –Ţepeş-Dracula . Studiu critic şi antologie”, publicat în 1978, mai ales în primul capitol, denumit „Vlad Ţepeş-erou al istoriei” evocă viaţa unui „domn viteaz şi cu dragoste de ţară, judecător drept, dar neînduplecat, om de ispravă şi ager la minte” . Naraţiunea germană rezultată din rapoartele „diplomatice” şi din relatările rău voitoare ale saşilor din Ardeal, care duşmăneau domnitorul ce-i pedepsea pentru nelegiuirile lor privind încălcarea repetată a înţelegerilor, trădarea şi susţinerea rivaliror la tron . În fine, naraţiunea Imperiului Otoman, se regăseşte în cele 14 anecdote bizantine şi turceşti . Literatura noastră a avut în profesorul nostru un pasionat cercetător, care genial a reunit legendele medievale germane, slavo-ruseşti, otomane şi româneşti reuşind să ne lase un portret autentic al lui Vlad Ţepeş , despre a căror vitejie şi patritism nu pot fi contestate. 2. Monografia Elena Văcărescu . Efortul de descifrare , cunoaştere şi publicare a personalităţii politice, poetei naţionaliste şi scriitoarei franceze stabilită la Paris a necesitat multe etape , eforturi financiare, prietenii şi arhive pentru reconstituirea spiritului patriotic, naţionalismul convins, contribuţia la răspândirea culturii şi literaturii române în Franţa şi nu numai dar, mai ales, a valorii ştiinţifice a operelor poetic-literare ale Elenei Văcăresxcu . Literatura acesteia de tip romantic l-a preocupat pe Ion Stăvăruş pentru aşezarea scriitoarea în ierarhia valorilor artistice româneşti . Rezulataul? În 1975 publică monografia „Elena Văcărescu. Scrieri Alese”, apoi „Memorii” în 1989, pe care le traduce, împreună cu soţia şi în limba franceză şi, bineînţeles o multitudine de alte scriei . Galeria de portreate ale scriitorilor şi nu numai, ale colegilor de facultate, se extinde în cărţile sale cu profiluri luminoase ale literaturii române , Eminescu, Macedonschi, Blaga, Ispirescu, Arghezi (cu cele 28 de psalturi, de care eu am aflat abia acum), Voiculescu, Nichita Stănescu, Ionesco , Blandiana, Isanos. Pillat, şi chiar Adrian Păunescu şi Constanţa Buzea, cu descrieri sentimentale şi curat prieteneşti , cu ambienturi sociale, politice, chiar şi turistice . Din acestea rezultă, mărturii , conversaţii, date şi caracteristici ce fascinează publicul cititor. 3. Antologia finlandeză, Kanteletar-ei cu epopea Kalevala, sinonioma Mioriţei noastre. În finlanda Ion Stăvăruş a avut geniala idee de a prăznui intermedianta revistă Columna, care pe timpul stagiului său în Finlanda a fost pusă la doispoziţia studenţilor şi colaboratorilor săi din ţară , având menirea incitării şi interesului instrucţiei universitare . În paginile acesteia şi-au găsit prezentarea personalităţi literare , lingvistice, ale limbii şi literaturii celor două ţări, istorice, arheologice, etno-folclorice, de pictură, foto şi chiar turism, confluiente română-finlandeze . Cele două epopei naţionale Mioriţa şi Kalevada au fost traduse şi publicate reciproc. Dar cel mai inportant dar ce la lăsat Ion Stăvăruş, a fost superlăudata antologie bilingvă de poezia românească din toate timpurile. Desigur pe paginile revistei Columna s-au scurs adevărate contribuţii ştiinţifice şi colaborări de seamă între cercetătorii români şi finlandezi, nu întâmplător personalităţi academice finlandeze afirmau, la recepţii, cu umor, că ar dori să conducă universităţi din Romînia. Închiei cu un citat din „Restituiri: Un istoric literar – Ion Stăvăruş”, lucrare a lui Nicolae Scurtu, publicată în România Literară, nr, 33 din 2012 „Profesorul Ion Stăvăruş ştia multă carte, era temeinic informat. Articolele şi cărţile sale de istorie literară sunt scrise inteligent, conţin precizări, informaţii, documentări, rodul unor îndelungate cercetări în arhive şi biblioteci din Franţa, Finlanda şi România şi a contribuit la elucidarea unor aspecte mai puţin sau deloc cunoscute ale literaturii naşionale” .
Marea personalitate a locurilor noastre, Ion Stăvăriş, se stinge din viaţă în urma unui tragic accident la 1 decembrie 1988 . Dumnezeu sa-l odihnească în pace! Veşnică pomenire ! Vă rog să păstrăm un moment de reculegere!
