I. PREDESCU: Prezenţa scriitorului Constantin Zărnescu la Râmnicu Vâlcea este o formă de cultură a mentorilor, act de sacerdoţiu, germinând sensuri, erodând ideea, care devine idealitate, comunicând astfel, prin îmblânzirea complexului tematic, semnificant în sine. Forma naşte ideea. Constantin Zărnescu a mers la mormântul omului care l-a remarcat, i-a semnat destinul de scriitor. Gheorghe Bobei. Este o modalitate de recunoaştere a succesoratului. Culmi sângerii, cimitirul unic, loc al teofaniei şi genunchiului plecat al tânărului de la liceul din Horezu, din anii ‘60. Sintagma “locuri sângerii” sintetizează istoria de melancoliile celor care ştiu că asceza cărţii te pregăteşte pentru tăcerea dialogului.
Vlad Ţepeş este o instituţie a mimesisului care devine mitologie, una care devine apoi realitate şi, să sperăm, nu ajunge utopie. Vlad Ţepeş este un argument pentru istoria noastră, care, având dese momente de oboseală, de adormire, sau, demiurgic vorbind, de plictiseală, un argument pentru vitalitate! horor, iubire, pasiune, comerţ, agonal, mysterium tremendum, bestseller al lumii, beneficiind de descoperirea tiparului şi de ingeniozitatea tehnicilor manipulării; discursul îndrăgostitului/ îndrăgostitei într-o hartă geografică a reinventării persoanei; şi, altfel spus, Vlad Ţepeş fiind în cărţi, întinând lumina cu un obiect care avea să devină un simbol malefic: ţeapa. Obiectul, nu l-a inventat Vlad Ţepeş, era în moda zilei. Vlad Ţepeş, ajutat de Gutenberg, de interesele saşilor, de viscerele compatrioţilor, de momentele pe-riferice ale înaintaşilor lui Erdogan şi mai ales de inconştientul colectiv al popoarelor care se doreau armonioase şi doreau să-i lase pe alţii să scrie istoria cu partea diavolului. Cu Vlad Ţepeş am fost în cărţi, cum Premiul Nobel al Hertei Mullerl, de mai târziu, ne-a arătat că mantaua divinităţii întrupată prin Inteligent Serwice ne dă voie să întindem mâna spre demnitate…
*
C.ZĂRNESCU: Amândoi suntem în doliu, vă mulţumesc că m-aţi invitat la această emisiune, trebuie să vă spun, poate v-am mai spus şi altă dată că sufăr de surzenie din copilărie. Operându-mă la Spitalul „Colţea” din Bucureşti am reuşit să remediez, parţial, ceva; de aceea o să vă rog să vorbiţi puţin mai tare…
Toată arta mea scriitoricească, toate cărţile mele se bazează pe civilizaţia ochiului, nu pe ureche; nu am putut niciodată să ascult o povestire în tren, să o preiau şi să o redau în literatură; toate testele mele, romanele, romanele istorice, „Aforismele lui Constantin Brâncuşi”, unde am ajuns la ediţia a VII-a, definitivă; „Ziua zilelor”, romanul despre Iuliu Maniu; unirea Ardealului cu Patria Mamă-România, chiar şi „Patimile lui Dracula” se bazează pe lucruri sacre, toate, ale istoriei românilor. În acest roman, spre exemplu, postmodern, umanizez textul, îl scot din uscăciunea celebrelor volume semnate de „Baron Hurmuzachi”; unele sunt complet inedite şi le dau căldura prozelor istorice. În acest context avem de a face cu spargerea unităţilor clasice: timp, loc, acţiune. Cititorul meu, în acest roman despre Vlad Ţepeş, va găsi tot ce s-a scris în lume despre acest principe colosal. În această idee vreau să vă spun că fiind integrat în festivalul „Zilele Vâlcii”, „Rotonda plopilor aprinşi” şi toate celelalte acţiuni ale domnului Ion Barbu din aceste zile, legat de noi, de scriitori, de invitaţia scriitorilor spanioli, de invitaţia altor scriitori, am înţeles că din Franţa încă nu au venit, dar vin astăzi, se realizează un mare lucru, simbolic pentru Vâlcea, acela al recunoaşterii importanţei istorice; şi eu vă mulţumesc din suflet că m-aţi invitat aici după o dramă pe care o vedeţi după hainele mele închise la culoare.
Mitul lui Vlad Ţepeş a fost pentru mine un noroc din două puncte de vedere: primele legende le-am cules când eram elev la Liceul Teoretic „Alexandru Ioan Cuza” din Horezu. Am întâlnit un cioban, mare patron de turme între cele două războaie mondiale, Achim Băluţă, care mi-a spus o legendă extraordinară, vie, care circula sub ochii noştri la Horezu, din tată în fiu, din bunic în nepot. Am mai „cules” o foarte interesantă legendă de la învăţătorul Gheorghe Bobei, care era şi violonist, şi poet, şi, în acelaşi timp, care era o personalitate de primă mărime, a Vâlcii, în timpul copilăriei mele. L-am cunoscut şi la festivalurile „Dialog de la distanţă” din anii ’60, l-am cunoscut şi ca poet, invitat cu vioara, aici, lângă el, la Liceul Horezu. Am fost fericit să cunosc acest om. Ieri am fost în pelerinaj la mormântul său de la Bărbăteşti… Şi, cred, că fără Gheorghe Bobei şi fără Achim Băluţă, şi fără Vartolomei Todeci, învăţătorul din Vaideeni, istoricul de seamă care după Revoluţia Română a fost vizualizat, neexistând emisiune fără el! acum, eu, nu aş fi ştiut nimic fără aceste legende. Ascultându-le m-am autoîncurajat să caut şi altele. Al doilea noroc, al meu, a fost că, devenind student la Universitatea Babeş Boylai, în Transilvania, la Facultatea de Filologie, am cunoscut legende ale unor etnii. Există două le-gende ale secuilor, există douăsprezece legende ale ungurilor, toate de o mare frumuseţe despre Vlad Dracula Ţepeş. Nu mai vorbesc despre legendele germane… Legendele germane despre Dracula Ţepeş le-am întâlnit prima dată într-o lectură în „Istoria literaturii române de la origini până în prezent” a lui George Călinescu. Am „luat foc”, am avut o epifanie, şi am constatat că nicăieri nu l-am întâlnit pe Ţepeş, ca în ţinuturile noastre, desenat din cuţit pe lemn de tei, în xilogravură. Toate xilogravurile portrete ale lui Vlad Ţepeş fac din el cel mai mediatizat principe român din întreaga istorie a Evului Mediu, a Renaşterii până în secolul XX. Nemţii de atunci, din vremuri, nu l-au iubit; au primit bani de la boierii valahi ca să îl poată înlocui pe Dracula Vald Ţepeş de la domnie. În timp ce el ţinea războaiele cu turcii, aceştia îl loveau pe la spate. A trebuit să apară fel şi fel de delaţiuni ale şvabilor şi secuilor, şi chiar ale saşilor, undeva, la marii principi germani, la care solicitau metal, fier, pentru tunuri, fel de fel de lucruri pentru armamentul de mână. În acest context el i-a pedepsit. Pedepsele acestea, printre cele mai celebre… ar fi faptul că a dat foc Bisericii Bartolomeu din Braşov; altă legendă, teribilă, este că a dat foc la opt sute de boieri la Cetatea Poenari, într-o bisericuţă unde voievodul urma să dea o masă, de Paşte, într-o livadă. Cele mai celebre şi cele mai numeroase sunt legendele româneşti, peste patruzeci. Dacă legăm şi legendele care rezultă din documente, interesul pentru Vlad devine enorm. De exemplu, iată cum procedează el ca să mute capitala la Bucureşti. O face în 1458 şi dă numele acestei capitale; a ales locul astfel ca să existe distanţă egală între capitală şi turcii de la Dunăre, şi între capitală şi Braşov… A doua chestiune genială: începe să exporte grâu Imperiului Otoman în perioadele de pace. Otomanii ne jefuiau şi ne luau grâul şi mierea numai în perioadele de supărare. În perioadele de pace, noi nu am învăţat la istorie, turcii făceau co-merţ particular de mare onoare şi dare de mână. Ce promiteau, plăteau.
Legendele germane sunt publicate la Augsburg, la Nuremberg în patrusprezece ediţii, şi au la bază delaţiunile de care vorbeam, transformate în mici nuvele fantastice. Dracula este la baza folclorului german, a nuvelei şi a romanului fantastic german. El este citit de Luther, este citit de doctor Faustus, devenind un personaj viu până în zilele noastre. Acesta nu este un lucru oarecare. Cele patrusprezece legende care au aspectul unor broşuri, până la cinci-zeci de pagini, au fost socotite bestseller ale cărţii de la 1462 până în Renaştere. Aceste cărţi tipărite, cumpărate de oamenii cu bani, i-au creat, lui Vlad Ţepeş, faima. Pe de o parte cavalerul colosal care apăra poporul român contra turcilor, contra mahomedanismului, pe de altă parte principele uşor malefic, uşor catifelat, uşor umbros, care intră până în secolul XIX în literatura fantastică europeană. Sunt elemente chiar şi în „Corbul” lui Edgar Allan Poe, care trimit la Dracula, şi sunt preluate în „Castelul din Carpaţi” de către Jules Verne. (…) Acest Vlad Ţepeş Dracula ajunge personaj mondial şi, mai târziu, este excomunicat, lăsat deoparte principele malefic, şi apare elogiat în cărţi maghiare, în cărţi slovace, în cărţile de limbă italiană, înainte de Lupta de la Lepanto; el fiind socotit exemplul numărul unu al luptei antimahomedane. Şi atunci, Giovani Andrea Adolia, şi alţi generali, îl elogiază pe Dracula în faţa soldaţilor şi marinarilor care trebuiau să înfrunte turcii; un lucru fenomenal. Îl găseşti în „Don Quijote de la Mancha”, iată, patru sute de ani de când a fost scrisă cartea, patru sute de ani de când a încetat din viaţă Cervantes, patru sute de ani de când a încetat din viaţă William Shakespeare… cei mai mare scriitori ai omenirii, până astăzi.
Vreau să vă spun că are şi Don Quijote, într-o explicaţie către Snacho Pancha, părerea sa despre Vlad Ţepeş. Fac o paranteză: există tot felul de cavaleri, este un cavaler Amadis de Gaula care ştie pe de rost romanul lui Cervantes; era celt, apoi sunt toţi ca-valerii din tagma balaurului… Ion Frunzetti şi Edgar Papu nu au tradus din „Ordine del Dragone” – Ordinul Dragonului? Au tradus în mod haios, umoristic, comic, tagma balauruluiui. Am descope-rit cu fascinaţie că Vlad Ţepeş a trăit cu 125 de ani înaintea lui Don Quijote, acesta din urmă, lăudând cavalerii tagmei balaurului; cine sunt aceştia?…Sigizmund de Luxemburg, Vitovold al Lithuaniei, Ştefan Lazarevici al Serbiei, Vlad Dracul părintele lui Vlad Ţepeş. De-a lungul epocilor se va creea o confuzie între tatăl şi fiul său sub numele Dracula. Când îl caută în „Castelul din Carpaţi”, Jules Verne, începe să îl caute şi Bram Stoker. Nici Jules Verne, nici Bram Stoker, nu au avut bani să călătorească în România. Pe vremea aceea ca să vezi castelul familiei Iancu de Hunedoara trebuia să traversezi Austro Ungaria şi să ai bani. Bram Stoker trebuia să plece cu trăsura de la Munchen, să traverseze Austria şi să ajungă la Cluj. Tot timpul se vorbeşte de Cluj în Dracula şi în filme, şi în roman. În volumul doi, dacă îl voi scrie, dacă voi fi sănătos, voi spune că despre Vlad Ţepeş s-au turnat vreo mie de filme dintre care numai zece sunt capodopere. Este Francis Ford Copolla, este comedia americană făcută de Mel Brooke „Dracula mortul plângăreţ”; este Ted Browning, 1930, în care joacă un evreu din Lugoj, Bela Lugoji, pe numele său adevărat Bela Blaşco, Bela Valahul. Acest om vorbind greu engleză a lăsat impresia că este însăşi Dracula! care vorbea greu engleză implantat pe pământ londonez. Filmul a fost dat în întreaga lume, a fost o afacere colosală, s-a dat şi în timpul războiului pentru a-i înviteji pe cei care luptau împotriva lui Hitler. Aceste o mie de filme, multe dintre ele, sunt de joasă speţă; pomenim de simbolul Dracula, princepele care zboară, principele însetat de sânge de pe timpul cronicilor saşilor. Chiar dacă Bram Stoker nu a putut să călătoreasca la Cluj, totuşi ştia pe de rost „Castelul din Carpaţi”. În 1895 soseşte la Londra un evreu austriac care trăia în Ungaria, se numea Armin Weinberg. Acest om a descoperit, fiind finanţat de Engios Lorand, un magnat ungur, relaţia secretă între limba maghiară şi limba finlandeză, aşa numitele dialecte fino-ugrice. La mesele care s-au dat, fiind de faţă James Freizer, mari celebrităţi care erau lorzi înnobilaţi de regina Victoria, acolo, spune Bram Stoker: „Dacă vreţi un personaj fantastic, acela este Vlad Dracula Ţepeş”. Partea aceasta fantastică, pe care o studiem şi noi, cu fereală, pentru că teologii noştri cred că are ceva anticristic. În realitate, nici „Corbul” lui Edgar Poe, nici „Castelul din Carpaţi”, nu sunt anticreştine, pentru că dacă vrei neapărat să dai o variantă de interpretare, apelezi la hermeneutică; iar binele creştin, nu exclude răul. Dracula a fost structurat după modelul britanic în care bărbaţii erau plecaţi pe front sau în afaceri, soţiile îi aşteptau luni de zile, ani, pe balcon… Te gândeşti cu ironie la Romeo şi Julieta; ele, soţiile, se simţeau ca nişte Juliete pe balcon, aşteptâmdu-şi bărbaţii din Indii, din Mexic, din Africa de Sud, unde erau exploatatori şi oameni de afaceri ai Imperiului Britanic, exploratori. Aceştia nu mai veneau. Unii se căsătoreau acolo. Această dorinţă de a aştepta pe cineva cu gura încleştată, lipsindu-le dragostea îl face pe Bram Stoker să spună la un moment dat că aceste femei aşteptau un prinţ care să zboare, să aibă aripi, să le sărute, să le muşte până le curge sânge… Acestea nu-s lucruri oarecari…Este o lipsă de iubire care vine din afaceri, care vine din coerciţia imperiului. El a simţit, fiind irlandez, ca şi James Joyce, el a scris în engleză ca să capete renume mondial. Iubirea lor faţă de Anglia era împărţită. Când o iubeau, iubeau savanţii şi scriitorii; când o urau, urau regalitatea şi puterea imperială. Pe această filieră se strecoară Dracula. Şi, vă spun, au fost o mie de filme; a fost jucat în teatre, a fost jucat pe Broadway. Şi românii au făcut câteva. Vreau să vă spun nişte lucruri care mă privesc personal. Ungurii şi-au propus să facă şi ei un film la Budapesta şi la Vişegrad, un film închinat lui Dracula. Ţepeş a petrecut doi-sprezece ani la Vişegrad, a învăţat maghiara, se crede că s-ar fi căsătorit cu o nepoată de-a lui Matei şi ar fi ajuns în cercul care conducea imperiul…Nu a fost cu adevărat închis, a fost ceea ce numim astăzi domiciliu forţat. Când e nevoie de Vlad Ţepeş, dispar ponegririle, este împreună cu Paul Chinezul şi cu Skandenberg în luptele antiotomane de pe teritoriul Serbiei; deci, noi, nu scăpăm de această dualitate: principele teribil antiotoman, principele malefic iubitor de femei până să le sugă sângele. Această dualitate, copiii o citesc cum pot, şi, când trec de studenţie, pentru ei, devine o poveste ca şi „Don Quijote de la Mancha”. O extraordinară pasiune, pe care o poţi cita toată viaţa. Este deosibit de interesant ca fapt istoric… Există, dacă te uiţi din Transilvania, neapărat să ai un punct de vedere dinspre Ardeal, triunghiul de aur al românităţii care este pe linia Sibiu-Braşov, Braşov-Târgovişte, Târgovişte-Câmpul Lung Muscel- Curtea de Argeş-Vâlcea-Sibiu; noi suntem născuţi, trăim sau învăţăm despre triunghiul de aur al românităţii. Aici intră capitalele istorice, aici intră drumul regal, calea domnească, atunci când plecăm din Târgovişte, via Muscel, via Vâlcea pe lângă Cozia, unde privim-gândim la osemintele lui Mircea cel Bătrân şi ajungem la Vodiţa. Nu Tismana era ultima mănăstire, ci Vodiţa, care, acum, s-a restaurat şi funcţionează. Este un lucru extraordinar că el participă, îl trimite Matei Corvin în Serbia, unde, numai Paul Chinezu se face de râs, umblă cu turci în dinţi!…este un lucru teribil, turcii dau bir cu fugiţii… Ţepeş i-a îngrămădit ca să nu se lovească lumea de ei, morţii erau puşi grămadă într-un loc, asta a rămas ca documentaţie. Ungurii când au făcut filmul ăsta, al lor, au trimis două fete şi un operator de film, ştiind de cărţile mele, şi m-au întrebat: „La noi tineretul este fascinat, vrăjit de Vlad Dracula Ţepeş, am venit să vă întrebăm dacă el trăieşte aşa cum spun naraţiunile despre el”. Mi-a fost extraordinar de greu, mi-a părut rău că ei cred şi îl caută. Şi le-am spus: căutaţi-l, vă spun atâta, este un personaj celebru, universal, în arta militară; faptele lui au coincis extraordinar după istoricii lumii cu teoriile lui Machiavelli şi, în altfel spus, este principele fantast, personaj fantastic al literaturii germane şi personaj al cinematografiei mondiale, alături de Faust, doctor Faustus, alături de foarte multe teme, tot ale germanilor. Aceste lucruri sunt interesante, se studiază în facultăţi, sunt complicate, este tot mai greu să te informezi asupra realităţii. Ce am făcut în această carte este pentru copii, şi cele mai interesante sunt naraţiunile româneşti; iar cele teribile, pentru cineva care ştie carte, care este istoric, sunt naraţiunile celelalte. Să fii cunoscut în 20 de limbi, inclusiv în spaniolă, italiană, şase ambasadori la Curtea lui Matei Corvin au scris despre Vlad Ţepeş, este ceva. Cea mai interesantă povestire este în limba rusă despre Vlad Ţepeş şi se numeşte ”Kazanie ot Dracula Voievoda” şi a fost în proprietatea colecţiei Lev Tolstoi. Se spune că principele Ivan cel Groaznic s-a format cu perceptorul său cititnd legendele germane şi ruseşti despre Vlad Ţepeş. În perioadele grele ale istoriei e nevoie să vină un om, este de aşteptat un om ca salvator. Partea politică a lui Vlad Ţepeş se consfinţeşte că el este cel care trebuia să vină să ne salveze de turci, să ne salveze de corupţii de azi, să bage iarăşi “la balamuc şi să le dea foc”, precum în chemarea făcută de Eminescu; la un an după Eminescu „cum nu vii tu Ţepeş Doamne”, l-a chemat şi Macedonski. Au mai trecut şaisprezece ani şi l-a chemat şi Bram Stoker în romanul „Dracula”; acestea sunt lucruri metafizice, chemi pe cineva să te scoată din nenorociri. La această oră în România cunosc oameni care îl apelează, îl strigă noaptea, îl cheamă contra mizeriei, se crede că niciodată nu s-a furat mai mult decât în această epocă. Pentru popor este o nenorocire, este un lucru demoralizator şi jignitor ca în propria ta patrie să te fure şefii tăi, să te fure cei care ar trebui să te ajute să supravieţuieşti. Ungurii au făcut acest film şi nu au putut cădea încă la negocieri cu românii. Mă întreba din nou domnişoara Olga, cineasta din Ungaria: „spuneţi-mi în faţă, există Dracula”? … – Domnişoară, avem doi Dracula, un principe teribil al istoriei, care există şi astăzi, când vedeţi ce se întâmplă în Siria, când vedeţi că în Europa vin arabii sub formă de emigranţi!…normal, în această perioadă lumea aşteaptă un salvator politic; pe urmă vine personajul fantast, acesta pe care îl aşteaptă femeile la balcon, dar până la urmă este un ţap ispăşitor şi va fi sacrificat. (…) Am scris această carte pentru că am suferit de surzenie, pentru că atunci când am aflat despre aceste legende, trecând prin opra lui Călinescu, eram poate singurul student din Ardeal care a fixat pentru toată viaţa lui legendele, naraţiunile lui Vlad Ţepeş, depre, şi cu el!… Aş vrea să vă mai spun un lucru. Eu ca şi dumneavoastră sunt un mare fan al romanului “Don Quijote de la Mancha”, până acum, l-am citit de opt ori. După ce am descoperit, înainte de a veni la Vâlcea, că tagma balaurelui este de fapt Ordinul Dragonului, înfiinţat înstre 1431-1437 de Sigismund de Luxemburg, împăratul Imperiului Romano-Germanic de Apus. Şi el, este de studiat când vorbim de o Europa Unită. În contextul acesta cu pomenire chiar în “Don Quijote de la Mancha”, cu faptul că Ţepeş trăieşte cu 125 de ani înaintea lui Don Quijote, avem una dintre concluziile teribile! Acesta este un roman postmodern, iar în ce-l priveşte pe Vlad Ţepeş, eroul Dracula din Carpaţi, avem ca şi la Don Quijote, momentul decăderii cavalerismului. Prin Don Quijote, Cervantes observă că după ce au murit cruciadele, moare şi cavalerismul, cavalerii rătăcitori fiind numai aceia care vroiau să cunoască lumea, nu să se întâlnească neapărat cu morile de vânt sau nebunia lumii. Don Quijote este un Hidalgo rătăcitor dar care ştia de Ordinul Dragonilor. Şi la Vlad Ţepeş avem, în unele filme, decăderea mi-tului de cavaler, principele fantast, personalitate malefică ce iubeşte femei noaptea şi uite aşa avem o persoană şi un personaj ambivalent axat pe mitul lui Ianus, mit al Imperiului Roman; iar în ce priveşte romanul postmodern, vă dau un citat cu care aş vrea să închei… îl întreabă Sancho Pancha (el pe măgar şi Don Quijote pe o iapă) pe Don Quijote, mergând pe un drum de ţară: „cum e cu romanele signore? toată lumea citeşte romane, pe dumneata te-au înebunit romanele cu cavaleri?”… „Cavaleri, cavaleri dar mai intâi să fie rătăcitori, cavalerii, dacă stau în curtea lor ajung nişte găini. De aceea, Sancho, noi de câte ori ne vom întoarce acasă ne vom gândi la o nouă călătorie. Romanele cele mai grozave sunt cele cu cavaleri rătăcitori!”… „Seniore, cum este un roman, când, cineva, se apucă de un roman?”… Acum patru sute de ani!…în fond avem conceptul modern de pe timpul lui Reneu Alec şi Guaren, depsre romanul ca aventură a unei relatări. Romanul cu cât este mai complicat, mai aranjat, mai cursiv, cu atât este mai interesant pentru cititor. Cum numeşte Don Quijote un roman? … „Romanul este un şir de povestiri fărâmiţate, formate din fabule, fi-lipice, delaţiuni, elogii, scrisori, epitafuri, şi aceste povestioare fărâmiţate…” Dacă văd ediţia spaniolă mă gândesc dacă nu cumva sunt fragmentate aceste “povestioare fărămiţate”…vedeţi toate sinonimele posibile, dar în nici un caz nu întâlniţi, cursive)… Spune aşa: „după ce avem înşiruirea de povestiri fărămiţate, trebuie dăruite unui public amestecat.” Cine a citit Don Quijote din “Spania de Aur”?…dacă nu spaniolii, portughezii, gibraltarienii, africanii, tunisienii, italienii, colonii francezi din Madrid? Acest public amestecat nu rimează el, astăzi, cu publicul pestriţ, interetnic al Europei?
Eu pun această întrebare ca intelectual şi ca autor al unui roman care este o „înşiruire de povestiri fărămiţate naraţiuni la fel, expuse unui public cât mai amestecat”. Pot să fie unguri, pot să fie secui, pot să fie tineri sau bătrâni, acesta este farmecul literaturii, să rămână, să supravieţuiască şi să dea nobleţe unei naţiuni. Romanul nu este citit că vrem noi să ne lăudăm ce istorie am avut, romanul este citit şi pentru nobleţea spiritului unei patrii. Vedeţi, bine că eu m-am ferit să folosesc, am zis triunghiul de aur al românităţii, pentru a înlocui ideea de naţionalism.
C.ZĂRNESCU: După cum ştiţi eu trăiesc la Cluj Napoca de 45 de ani, unii, spunând că m-aş fi ardelenizat; în realitate, după Revoluţia Română, am călătorit mai greu, mult mai greu spre exemplu la Craiova, acolo, unde, înainte, ne întâlneam destul de des. La Târgu Jiu mergeam mai mult din obsesia pe care o aveam pentru Constantin Brâncuşi, şi pe care o deprinsesem în timpul liceului meu de la Horezu, între 14 şi 18 ani, când, de cel puţin trei ori pe an vizitam acest oraş; mergeam şi la Severin, la Podul lui Apolodor din Damasc. M-am îndrăgostit încă de atunci de Constantin Brâncuşi. Dar noi, nu eram duşi decât să vedem Masa Tăcerii şi Poarta Sărutului. Coloana am văzut-o mai târziu. Profesorii mai trăgeau din ţigară şi erau plictisiţi de câte excursii făceam. Acolo, copilul surd din mine s-a îndrăgostit de imaginea revoluţionară a operelor lui Brâncuşi, chiar de imaginea fotografică a lui Constantin Brâncuşi. Când am ajuns la Cluj, la Facultatea de Filologie, am căpătat o pasiune pentru limbi, dorind să văd cum se exprima Constantin Brâncuşi în limba franceză. Aforismele lui, majoritatea sunt în franceză. Cele spuse către discipolii englezi, americani sau finlandezi, toţi, celebri în ţările lor; toate aceste aforisme au fost culese în limbile lor. De aceea eu am tradus prin interpuşi din douăsprezece limbi. Către douăsprezece feluri de oameni ai planetei s-a exprimat Brâncuşi prin aforisme. Am adunat aceste aforisme în ideea că în „spatele” lor se află un înţelept, omul care cioplea, omul care modela ghipsul, omul care tăia lemnul cu un singur capăt de fierăstrău! aceasta, fiind una din cele mai grele munci. Când a făcut „Coloana fără sfârşit”, în lemn de stejar, a tăiat-o la fierăstrău, singur. Era un om capabil de mare eroism, unul de o vrednicie extraordinară deşi nu avea decât 1.65m. M-am îndrăgostit de Brâncuşi, am simţit că în spatele sculptorului se ascunde un poet şi un autor de înţelepciuni numite pe vremuri „sentinţe, fabule, aforisme, reflecţii”. Au râs de mine şi domnul Dan Hăulică şi domnul Ion Frunzetti, căci, ziceau ei, nu sunt decât vreo douăzeci aforisme. Între acestea pe locul întâi era cel care afirma: „Când nu mai suntem copii, suntem deja morţi”. Am găsit la un învăţător din Târgu Jiu, cu care se plimba Brâncuşi, pe cel care spunea: „Nici nu vă daţi voi seama ce vă las eu aici!… Coloana infinită este negarea labirintului. Coloana infinitului este drumul meu spre bunul Dumnezeu.” …Expresii mistice, aforisme grele, spuse la sfârşitul operei sale măreţe de la Tg Jiu, când se pregătea să se întoarcă la Paris. N-a mai venit niciodată, a venit războiul şi societatea comunistă. A mai trăit douăzeci de ani la Paris, n-a mai putut veni în ţara sa niciodată. A pierdut cetăţenia română. Acest Brâncuşi pe care eu îl iubesc m-a pasionat atât de mult, încât, în numele său, am scos şapte ediţii ale volumului de aforisme! la Editura Scrisul Românesc condusă şi patronată de celebrul profesor universitar Florea Firan, de soţia lui şi rudele apropiate. Ei tipăresc, domniile lor vând! Vând în toate comunele Olteniei. Împreună cu ei am fost şi eu de la Calafat până la Bumbeşti Livezeni, de la Livezeni până la Giurgiu, peste tot în frunte cu Vâlcea, şi cu Curtea de Argeş, unde l-am întâlnit pe Gh Păun, faimosul matematician, academician. Domnul Firan mi-a scos ediţia a şaptea, definitivă. Acest lucru nu ar fi fost posibil dacă nu sufeream de surzenie. A trebuit să stau în biblioteci, am stat cu drag, nu mi-era dor de prostiile pe care le spune lumea afară. Dumitru Radu Popescu şi cu Florea Firan le-au numit aşa, şuşotelile de afară: „Băi, lasă-i mă, că lumea spune multe prostii! ţine-te de ale tale!”. Pe undeva mă mai mângâiau. Aşa, surd, nu poţi să faci politică, nu poţi să apleci urechea, nu poţi să pârăşti pe ăla, pe ălâlalt. Eu sunt un om care nu am avut decât o şansă! ori ajungeam un scriitor bun, ori, mai bine, mă sinucideam. Acum, la Târgu Jiu, ultima oară, prin fata mea care trăieşte la Paris, le-am dat un indicator, cum se poate face un magazin cu elemente brâncuşiene care să se vândă cu cincizeci de euro bucata. Lucrări pe care să le ai în casă! iată: scaun şi măsuţă pentru telefon, pat cu colţurile columnale; din dopuri de Pepsi, mai mari, o artistă franceză care s-a expatriat şi trăieşte în America, a făcut coloane infinite!…toate intră la categoria postmodernă de opere derizorii! Iată, de exemplu, pentru păstrat cenuşa unui om care şi-a dorit incinerarea, o urnă sub formă de Pasăre Măiastră. Aşa şi Sărutul sub formă de bijuterie! Dar cea mai vestită, până acum, este jucăria unui român secui, o Coloană fără sfârşit, din module, vopsită în culori vegetale; copilul desface modulele, se joacă cum vrea, o înalţă, o coboară, o pătrunde în soclul de lemn…Am cumpărat-o al Paris pentru nepoata mea, Maia, cu 51 de euro. În timp ce prietenii mei din Târgu Jiu colorează, Coloana aflată în vânzare, cu baiţ şi o vând printre lingurile din lemn cu care se scot sarmalele! Acest comerţ este un element de civilizaţie. (…) Nu ştiu cui să mulţumesc, m-am bucurat că am stat împreună la colocviile de la Casa Jean Mihail, Palatul Naţional de Artă al Craiovei! Ce face Florea Firan pentru Oltenia este un lucru cu totul remarcabil. Să vizitezi toate comunele, să te cunoşti cu toţi primarii, toate bibliotecile din comune să cumpere cartea ta prin intermediul statului român. Păcat că la Râmnicu Vâlcea nu există standuri ca ale lui Florea Firan. Un stand al scrisului românesc pentru rudele noastre din Vâlcea; sau numai al scriitorilor valceni. Degeaba public eu în Craiova; am publicat „Ţara lui Urmuz”. Cui i-am dat-o eu prin poştă a primit-o, dar nu a fost nicăieri de vânzare. A venit domnul Firan, cu cartea, de mai multe ori la seratele vâlcene…. E jenant. Noi depindem de multe ori de Craiova, în loc ca autorităţile vâlcene să ne facă să depindem de ele! (…) Primele oraşe ale copilăriei mele au fost Craiova şi Râmnicul. Duceam mere şi bani, şi ne întorceam cu porumb, cu căruţa. (…) „Ţara lui Urmuz” este romanul meu cel mai important în ceea ce priveşte teoria despre limbaj. Acum s-a dat pe faţă, că, şi Constantin Brâncuşi cu „Sărutul” din 1907 şi „Cuminţenea pământului”, deci primele opere revoluţionare vin prin mitologia mamei Gea, sărutului de Dragobete, cozii de lingură. (…) Brâncuşi şi Dem Demetrescu Popescu Ionescu Buzău sunt două nume colosale ale culturii române. Ultimul avea o groază de nume, era copil de boier şi a ajuns judecător. Urmuz a scris primele povestiri în 1907, le-a citit prietenilor, le-a citit surorilor, familiei. Tatăl fiind medic militar, nu le-a acceptat. S-a apucat să scrie muzică, dar tatăl i-a zis: „nu te voi lăsa să fii lăutar”. Atunci copilul a făcut cu forţa Dreptul, şi a păţit ca şi Kafka, s-a îmbolnăvit psihic. A continuat să scrie nişte povestiri extraordinar de ciudate, cu un limbaj pe care îl consider coborât din Cer, şi, de care s-a îndrăgostit, în România, numai Tudor Arghezi. Dacă nu era Tudor Arghezi acest poet genial, Urmuz, rămânea ca o piatră ascunsă în noroi. Acest om, aristocrat, născut la Curtea de Argeş, a reformat limbajul simbolismului francez. A trăit la Paris, şase ani, prin tatăl său care a fost ataşat militar. Urmuz este salvat de un grup mic de evrei în frunte cu grecul Ion Vinea. Aceştia îl cultivă pe Urmuz, se întâlnesc la Capşa şi au preluat de la Urmuz, în glumă, poveştile ca nişte „cronicari care duceau lipsă de şalvari şi l-au rugat pe Rapaporte să le dea un paşaport/ Rapaport cel drăgălaş juca un carambulaj ştiind că Aristotel nu cunoaşte ostropel”. „Sarafov, of Sarafov serveşte-te de cartof”. În acest limbaj straniu, Sarafov era un general rus fugit în 1917, care trăia la Constanţa. Cum au aflat de el, cum s-au cultivat cu el, între ei. În 1916, la Zurich, Tristan Tzara aduce elemente de-ale lui Urmuz şi aşa s-a născut dadaismul. Prietenii lui Tzara îl traduc şi îl publică în peste zece limbi. (…) „Pâlnia” lui Urmuz în care spune, prima frază e aşa: „Stamate îşi înconjura biblioteca cu cearceafuri, era un funcţionar, era evreu, îşi încojura biblioteca cu cearceafuri ude…” Vă rog să fiţi atenţi la expresii…ca să mai scape cărţile de uscăciune şi de sterilitatea autorilor. Aşa e tot romanul. Sunt unii care se enervează pentru că rămân la romanul clasic, precum „Tănase Scatiu” şi romanele de acest gen. Dar Tristan Tzara îl omagiază, îl pomeneşte, până când Urmuz se sinucide în 1924, cu documente asupra lui; a fost găsit, singur, pe şoseaua Kisselef. Mergea şi cheltuia mulţi bani într-o locaţie aristocratică. A găsit-o încuiată şi s-a împuşcat. S-a găsit la el o cheie, „nu am cheie” a zis Kafka, când şi-a smuls pseudomotoraşul şi s-a sinucis, suferind de plămâni. „Nu am cheia! Tot ce se întâmplă în lumea asta mi se pare incomprehensibil”, ultimele propoziţii pe care le-a spus Kafka unui student, cehul Gustav Janoh. Am băgat asta la motto. Am mai băgat la motto o treabă luată din popor, de la românii din Haţeg, din Iuliu Zane, care a publicat „Proverbele românilor”. Auziţi: „Mamă, mamă, nu îi este bine văcuţei noastre, iată vine tata cu pielea ei în spinare, iar vremea este murgă, nătângă şi cu coada lungă.” Asta nu e la îndemâna oricui, nu am scris romanul pentru popor, l-am scris pentru elite, asta este. Toţi încercăm diverse teme, şi, fatal, „fiecare pasăre pe limba ei piere”. Aş vrea să îmi închei, însă, ideea, că singurul om care s-a îndrăgostit de Urmuz a fost Florea Firan. Eu am dat cartea la multe edituri, am dat-o în Ardeal, dar cei de acolo n-au gust pentru invenţiile dadaismului. „Tăticul” dadaiştilor este recunoscut astăzi ca fiind Urmuz. În clipa în care s-a sinucis a scris un superb articol, nu numai Arghezi, ci şi Saşa Pană. „În clipa în care s-a împuşcat”, spune Saşa Pană, „au căzut peste el o pulbere de stele”. Şi o altă propoziţie genială a scris Geo Bogza, care a scos şi o revistă, „Urmuz”, la Câmpina. …Mi-a ieşit un roman de 231 de pagini de o frumuseţe extraordinară pentru că am luat din popor înţelepciuni cum este şi cea cu văcuţa noastră şi în care tatăl vine cu pielea ei în spinare, dar am mai găsit una, legată de Caracal, care i-a plăcut mult domnului Firan… „Sunteţi băuţi, sunteţi mâncaţi, arătaţi zăpăciţi ca-n vremea de Caracal”! …Când plecau de la un târg din Caracal, din cauză că vindeau bine marfa, făceau adălmaşuri şi ajungeau beţi acasă. Are şi Nichita Stănescu una, „Noi nu suntem geniali, noi suntem trimbulinzi”. Limbajul modernităţii s-a mişcat, are ceva de imagine tremurată, poetul suferă din cauza asta. Domnul Firan a avut o propensiune extraordinară pentru Urmuz şi m-a salvat; stăteam cu el de peste cinci ani de zile, l-am terminat după Revoluţia Română. Acum când s-au împlinit o sută de ani de la Avangardă, „Cabaretul Voltaire”, 1916-2016, în străinătate a fost omagiat şi Urmuz, alături de Tristan Tzara, alături de pictorul, arhitectul şi desenatorul Marcel Iancu, şi de alţi oameni de origine germană, olandeză; Marinetti, de origine italiană.
Despre „Ziua zilelor”… Nu ştiu dacă aţi observat, a ieşit acum o lună sub direcţia lui Ion Cristoiu, o revistă „Historia”, dedicată numai lui Maniu, personalitate şi personaj legendar extraordinar. În 1906 a terminat Dreptul la Budapesta şi la Viena, a fost trezorierul Partidului Naţional Român, aripa pe care urma să o conducă el după ce a murit Ion Raţiu. La Viena, în 1918, se duce ca soldat austro-ungar, care avea şi grad de ofiţer ca orice student ce termina o facultate. Se duce şi cere audienţă Împăratului şi până la urmă acesta îl primeşte, spunându-i: „Cum vii direct la mine fără să mergi ierarhic?”. De atunci el a devenit revoluţionarul Transilvaniei şi Primul Ministru al Transilvaniei. Spun aceste lucruri deoarece poporul român nu le cunoaşte, acesta cunoaşte istoria doar de la Mihalache încoace. Împăratul l-a întrebat: – Cum vii la uşa mea direct, trebuia să vii ierarhic, nu ştii care sunt convenţiile militare? Iuliu Maniu răspunde: „Sunt reprezentant al naţiunii române din Transilvania şi am venit să vă spunem că ne separăm de dumneavoastră şi vrem să ne permiteţi să preluăm armamentul tuturor soldaţilor găsiţi morţi, şi demoralizaţi, de pe drumuri, şi să ne folosim aceste arme înăuntrul Ardealului”. Practic a înarmat pe toţi românii, nu numai pe cei care au făcut frontul. Pe orice român care s-a întors în Ardeal să participe la Unire. Prima dată a fost, Unirea, de la Arad; nişte confruntări extraordinare, apoi cea de la Alba Iulia. Împăratul nu a scos nici un cuvânt, dar, în schimb, a încercat să facă o federaţie, de genul celei intitulate „Statele Unite ale Austriei Mari”. Cu douăzeci de ani înainte se gândeau unii să facă o astfel de federaţie care avea menirea de a salva Austria Mare. Împăratul l-a primit de două ori. Maniu propunea, ca român bănăţean, cu foarte multă onestitate, o unire între româmi, ruteni, slovaci, cehi, sloveni şi sârbo-croaţii de mai târziu, de după 1918… Serbia a fost onorată într-un mod extraordinar, a devenit o mare ţară, un mare regat al sârbo-craţilor şi slovenilor. Maniu a venit ca să lupte, cu poporul înarmat, cu administraţia maghiară, care, înclusiv de 1 decembrie, a pedepsit, prin ucidere pe loc, oamenii care nu s-au putut apăra, de la sate. A murit multă lume. La Arad, în 28 octombrie, erau Iuliu Maniu şi toţi ceilalţi, inclusiv Grapini care era reprezentantul Social Democraţilor, cum am zice, ceva de genul muncitorimii… Nu erau monarhişti, dar au înţeles că unitatea românilor trebuie să treacă prin monarhie. Maniu devine ministru de externe al Transilvaniei şi spune, la Arad, fiind întrebat în faţa a o mie de oameni: „Ce vreţi dumneavoastră românii în final? Vă implor să rămâneţi în cadrul Federaţiei Ungaro-Austriacă”. Iuliu Maniu spune în limba ungurească: „Dorim despărţirea totală, eliberare totală”. Unii ţipau, unii plângeau, a fost acolo un reprezentant de la Belgrad, un reprezentant de la Bruxelles, marile ţări aliate, un reprezentant ceh. Vor merge şi la Alba Iulia unii dintre ei, dar a fost mult prea frig, şi, cu toate acestea, ninsoarea a aureolat poporul în Ardeal pentru că le-a albit, ardelenilor, părul. S-a vorbit că zăpada, la Alba Iulia, a creat un popor bătrîn aureolat de Dumnezeu. Romanul meu se numeşte „Ziua zilelor”, din cauza că, atunci, când a venit Maria a României cu Ferdinand la Alba Iulia, aceştia au întâlnit un bătrân îmbrăcat superb în costum naţional românesc. L-au întrebat, „Cum te cheamă?”, „Gheorghe”, „Bade Gheorghe pentru tine cum a fost, ai fost la Unire?”, „Am fost la Unire majestate, a fost Ziua Zilelor!”. Această expresie, spusă de un ţăran, pleacă din Biblie, se numeşte superlativul ebraic absolut! Spunem că o femeie e mai înaltă ca altă femeie, facem fel şi fel de comparaţii, dar când spunem Sfânta Sfintelor, Cartea Cărţilor, iată, Ziua Zilelor, 1 decembrie 1918, este ceva sacru! Regina Maria i-a atins umerii şi i-a mulţumit. Acestea nu sunt lucruri frecvente, sunt lucruri rare, le putem studia, după ce am trecut prin comunism, ca expresii de un mare misticism religios; expresii cu care nu te poţi juca. De aceea noi privim şi astăzi, ba cu bucurie, ba cu spaimă, accidentul hortist. Este de acceptat că a fost un accident istoric de patru ani, accidentul hortist, şi că nu se va mai repeta niciodată. Are domnul Ioan Barbu o fată, care s-a măritat la Bucureşti, se numeşte Georgiana Ionescu. Au trimis-o la mine, şi la istoricii din Cluj, să ia documente. Eu i-am dat romanul, fata avea vreo 22 de ani, s-a măritat cu un bărbat excepţional, s-a dus la Bucureşti, a făcut filologia. Când a dat masteratul a întrebat-o profesorul, Pompiliu Theodor, „Care sunt concluziile tale, de stundentă, originală din Regatul Român?”. Fata a zis că românii sunt cu mult mai uniţi şi solidari decât au fost în 1918. …Celor din Ardeal nu le-a plăcut de la început Bucureştiul, li s-a părut „ştirb”. Astăzi România este mult mai solidară, mult mai unită, mult mai asimilaţi oamenii între ei. Mircea Vaida Voievod, colegul meu, care este nepotul lui Alexandru Vaida Voievod, scriitorul, mi-a zis că are şi el o teorie, cum, că, în România când vor dispărea bancurile de genul, ardelenii sunt înceţi, craiovenii sunt iuţi, când vor dispărea bancurile derizorii ale unor români cu privire la alţi români, ne putem declara omegenizaţi.
Despre iubirile lui Constantin Brâncuşi, când am dat un interviu la TVCluj, în ziua când s-au împlinit 146 de ani de la naşterea lui Constantin Brâncuşi, pe 19 februarie, anul trecut, băiatul care mă filma, de vreo 24 de ani, a zis: „Dumneavoastră, românii, care sunteţi la vârsta asta, îl iubiţi pe Brâncuşi sau îl preamăriţi?” I-am răspuns: „Măi băiatule, l-or fi preamărit românii pe Nicolae Ceauşescu, care a făcut cine ştie ce lucruri, dar nu chiar ca pe un zeu, dar în cazul lui Constantin Brâncuşi avem de a face cu un om din Valahia istorică, care a copilărit în munţii Carpaţi şi, care, a reformat toată sculptura mondială de la Michelangelo încoace; dar, vreu să spun un lucru: Herbert Read, cel mai mare critic de artă al Marii Britanii, în clipa când regina actuală l-a făcut lord, l-a rugat pe acesta să spună câteva cuvinte conclusive despre arta modernă. El scosese două volume monumentale unde figurau şi Constantin Brâncuşi, şi Henry Moore; a spus un lucru fundamental (toate lucrurile fundamentale sunt spuse de englezi, îi depăşesc pe francezi la critica brâncuşiană): „Nu avem în Europa decât trei sculptori: Fidias, Michelangelo şi Brâncuşi”. Un alt estetician, profesor de artă plastică, William Tucker, a spus o propoziţie uluitoare!…băieţii de la Târgu Jiu au pus-o în parc cu litere cât un zid… „Templele de la Târgu Jiu”. Coloana Infinită, Poarta Sărutului, Masa Tăcerii şi Aleea scaunelor sunt singurele sculpturi ale vremurilor moderne care se pot compara cu templele Egiptului Antic, ale Greciei şi ale Renaşterii. Au auzit şi francezii, de exemplu Jean Cassou, care a tratat cu statul francez să îi lase atelierul să fie conservat; unii nu au arătat nicidecum că îl vor! degeaba Leonard Stănchescu umblă cum, că, nu au vrut francezii să ni-l dea… Nu au dat nici un răspuns românii, fiindcă erau ca alde Călinescu, alde Sadoveanu care l-au socotit reacţionar şi decadent! Jean Cassou, revin, a zis că acest artist arhaic (pe vremea aceea se pronunţa cuvântul „primitivist”) este una dintre cele mai măreţe figuri ale artei din toate vremurile. (…) Şi atunci în această stare euforică provocată de părerea unanimă că Brâncuşi a atins genialitatea sacrului, am editat a treia ediţie a „Aforismelor”, îmbogăţită… Mi-a scris Sidney Geist că este curioasă insistenţa mea, că nu ştia că sufăr de surzenie; a zis: „căutaţi, căutaţi, căutaţi, pentru că se ascunde ceva în spatele lui Brâncuşi”. Un om care a creat literatură şi a descoperit, fabule, legende fantastice pe care le ştia de la mama lui, poezii dadaieste, în general polemici, povestioare, duse la capăt de un om cu un talent poetic excepţional. Acelaşi poet la pietrei, acelaşi poet al bronzului şlefuit. Pe scurt, eu sunt fericit că s-a instituit pentru totdeauna „Ziua Naţională Brâncuşi”, după Eminescu, şi aştept ziua în care să avem ziua naţională Mircea Eliade sau Emil Cioran. Măcar, în aceste conjuncturi, confuzia aceasta enormă din audiovizual, de presă proastă, can-canuri, nu se mai vede şi aude, când vorbim de aceşti titani. Mulţi artişti la bătrâneţe suferă de un fel de anonimizare. Măcar în aceste zile să se ridice statui, să se tipărească volume, să se scrie despre marile idei, pentru ca să avem în faţa noastră un popor care să se reprezinte onest, onorabil şi cu un anumit orgoliu. În fond dacă te anonimizezi într-una, nu devi cumva o populaţie oarecare, nu ţi se deteriorează şi limba? Eu am trimis cartea domnului Nicolae Manolescu în care i-am scris, în autograf, că, în cazul lui Constantin Brâncuşi avem de a face cu apariţiei unui scriitor de povestiri, fabule, acrostihuri, epigrame, cântece care s-au pus pe muzică de către Marcel Mihailovici, pamflete, iată, scrise de Brâncuşi cu toată seriozitatea literară. Mi se pare firească această înclinaţie literară pentru un artist care a trăit toată viaţa înlăuntrul civilizaţiei franceze. O civilizaţie a cuvântului încă din sec. XV! Ştiţi, că, în varianta franceză a lui Victor Hugo, Jean Faust a trăit mai întâi la Paris, în La Place de Grève, şi a tipărit primele texte; Faust ar fi fost cam în acelaşi timp cu Gutenberg. Aceasta este civilizaţia europeană. Noi românii trebuie să ne păstrăm limba, seriozitatea pe care o avem ca popor, unitatea în jurul Carpaţilor şi să ne vedem copiii mai bine educaţi, politicienii mai bine instruiţi şi mai puţini mincinoşi.
A consemnat Bogdan CICHIRDAN
(După emisiunile care au avut loc la VTV în perioada 25 mai 2016 – 06 iunie 2016)
