Cum era să devin din fizician, sculptor animalier…
(Povestioară adevarată pentru Felix Sima)

      Cu puțină vreme în urmă, ți-am prezentat o povestioară în care ți-am relatat, Felix, împrejurările și faptele care, în vara anului 2018 ar fi putut să mă determine să devin din fizician, zugrav (vezi Povestea Vorbii, Anul X, nr. 3 (59), august 2021, pag. 21). Deși atunci, bucuria și satisfacția că am putut concepe și realiza cea mai mare lucrare de artă decorativă din viața mea, au fost mari, m-am hotărât să „rămân cu picioarele pe pământ” și să-mi continui munca de fizician pe care, de fapt, am început-o la finele anilor 70’, la voi, la ceea ce, în acea vreme, se numea Uzina „G”. Numai că a doua jumătate a anului 2018 m-a mai pus la o „încercare” la a cărei finalizare mi-am pus întrebarea, dacă ajuns la vârtsa posibilei pensionări, nu ar fi interesant și motivant pentru anii ce-mi mai rămân, să transfer activitățile mele de fizician colegilor mai tineri din firmă și să încerc un „nou început”, ca sculptor animalier. Aceste evoluții m-am gândit să ți le povestesc în cele ce urmează.

       Ca să înțelegi ce fapte m-au determinat să fac ceea ce vă voi povesti, trebuie să mă întorc în timp, la primăvara anului 2002. Atunci, aici la Stuttgart, ne pregăteam să plecăm cu mașina către România, ca să fim de Paști împreună cu părinții Dorinei, la Rovina (un mic sat în Apuseni, în apropiere de orașul Brad). Printre „problemele foarte importante” ce trebuiau rezolvate înaite de această plecare, era să clarificăm ce cadouri își doresc Petra și Paul (copii noștri de 12 și, respective, 17 ani la acea vreme) să le aducă „iepurașul” de Paști. Fiindca amandoi copiii aveau rezultate mai mult decat onorabile la școală iar în afara ei se purtau mai mult decât rezonabil, era evident că „iepurasul” se va strădui, la rândul lui, să le îndeplinească dorințele! Dorința lui Paul a fost benignă, rezonabilă și simplu de rezolvat, asa că am uitat între timp despre ce a fost vorba. Petra însă ne-a spus că își dorește o consolă Nintendo, ca să se poată juca după placul inimii Super Mario și alte jocuri „super inteligente”, fără a se certa tot timpul cu Paul, pentru consola acestuia. Ideea că după Paști vom avea doi copii care își „risipesc o parte din tinerețe” apăsând ore în șir pe zi pe butoanele unei afurisite de console japoneze ca să-l facă pe Super Mario să sară peste nu știu ce obstacole virtuale, nu mi-a surâs deloc. Cât de diplomatic am putut, am întrebat-o, în consecință, pe Petra, că dacă, totuși, „iepurașul” nu poate să-i aducă o consolă Nintendo, ce altceva, mai aproape de viața reală, și poate chiar realizabil în Rovina, și-ar dori!? Lui Petra nu i-a trebuit mult timp să formuleze un răspuns clar: „Dacă “iepurașul” nu-mi aduce o consolă Nintendo, atunci îmi doresc să-mi aducă la Rovina un miel (un animăluț viu și nu o friptură la tavă) care să fie numai al meu”. Sincer să fiu, alternativa Petrei m-a cam luat prin surprindere! Însă, ca un pokerist profesionist (ce nu sunt în realitate), nu mi-am arătat  ușurarea pentru această înțeleaptă opțiune care, banuiam eu, în condițiile de la Rovina, este de fapt ușor realizabilă. Am „bătut deci palma” cu Petra. Imediat după aceea, am telefonat de la Stuttgart la Rovina și i-am explicat lui Tata Petre (socrul meu și bunicul Petrei), cu lux de amănunte, ce misiune „istorică” are de dus la bun sfârșit până apare familionul nostru la Rovina. Tata Petre m-a asigurat pe loc că, pentru dânsul, rezolvarea înțelegerii dintre „iepuraș” și Petra „nu este o problemă” (De aici se vede cât de important este ca și în mediul rural din Apuseni, în secolul XXI, sătenii să aibă telefoane cu acces la serviciul internațional!).

       Ajunși, câteva zile mai târziu la Rovina, în curte o așteptau pe Petra nu un miel ci doi, unul negru ca tăciunele și cu o stea albă în frunte și unul bălțat, alb-negru. Petra l-a botezat pe primul Starmy și pe al doilea, Flecky. Primul nume, îmi dau seama, ca l-a derivat din englezescul „star” adica „stea”, iar al doilea din germanul „Fleck”, ceea ce înseamnă „pată”. Vă puteți cu greu imagina cât s-a ocupat Petra, în urmatoarele 10 zile, de Starmy și Flecky, cât i-a fugărit prin curte, cât s-a plimbat cu ei prin sat și i-a hrănit și adăpat, activități care, în ochii noștri, au fost de o mie de ori mai vrednice decât apăsatul cu orele pe bumbii consolei Nintendo ca „Super  Mario” sau alții să nu derapeze la vreun colț și să primeasca puncte de penalizare! Interesant pentru mine, „copil de la oraș” fără „experiență pastoral-rurală”, a fost cât de tare s-au atașat cei doi miei de Petra. Era suficient ca ea să apară în curte, și animăluțele apăreau și ele, imediat, se aciuiau pe lângă ea și așteptau programul de „răsfăț, distracții și hrănire” practicat toată ziulica de Petra. Dupa 10 zile însă, a trebuit să ne întoarcem la Stuttgart, Petra fiind nevoită să-și lase, cu inima îngreunată, protejații în grija bunicilor de la Rovina.

      Chestia draguță a fost că, scurt după revenirea din România, în clasa Petrei, profesoarei de științele naturii i-a venit ideea să întrebe elevii ce animale au și ce pot povesti despre ele. Jessica, o colegă și bună prietenă a Petrei, a informat că are un motan mare și leneș, care tot timpul stă pe canapea și trebuie avut grijă să nu meargă pe balcon (la etajul 4), că de acolo a mai cazut de câteva ori în curte. La această relatare, au urmat râsete în sala de clasă! Tim, unul din colegii din „clica” lui Petra, a informat că are un acvariu cu pești colorați, dar că tot timpul se ceartă cu fratele lui ca să stabilească cine trebuie să hrănească peștii și să curețe acvariul. Din nou râsete în sala de clasă. Julia, o altă prietenă de-a Petrei, a relatat că are un canar galben, dar când îi curăță colivia, trebuie să aibă mare grijă să nu-i zboare din casă (așa cum s-a întâmplat o dată – și adio canar). Alte râsete în sala de clasă. Cândva, s-a ajuns cu întrebarea și la Petra, care a răspuns prompt: „Eu am două oi, pe Starmy și  pe Flecky, pe care le hrănesc, le duc la plimbare și mă joc cu ele”. În momentul acela, ne-a povestit Petra mai târziu, s-a facut liniște deplină în sala de clasă. Poate că unii din colegii ei, care știau că Petra locuiește „la bloc”, la 5 minute de școală, în inima Stuttgart-ului, și-au imaginat că noi, imigranți din România, ținem oi pe balcon și le plimbăm prin parc sau prin cimitirul de vis-a-vis de blocul nostru!? Alți colegi poate că și-au imaginat că, peste câteva zile, Petra va apărea la școală cu Starmy și Flecky, ca să convingă pe „toată lumea” de adevărul celor spuse! Mai „pe fază”, profesoara a rugat-o pe Petra să spună unde stau oile și cine se ocupă de ele, în timp ce ea este la școala? La care Petra a răspuns, senină, că Starmy și Flecky sunt în curte, la bunici, la Rovina, în România și că ei se și ocupă de ele. La acest răspuns, un „răsuflet de ușurare” s-a auzit în sala de clasă!

      Adevărul este că, în restul anului 2002, bunicii Petrei s-au achitat foarte onorabil de misiunea lor de „parinti vitregi” ai lui Starmy și Flecky, așa că, în toamna aceluiași an, și mai ales în primăvara următoare, Petra și-a regăsit în bună ordine mini-turma ei (mieii deveniseră, intre timp, oi sănătoase, în toată regula). Interesant pentru mine a fost din nou cum, după luni-și-luni de zile în care Petra nu a fost la Rovina, Starmy si Flecky o recunoșteau imediat de cum reapărea în curte și se aciuiau din nou pe lângă ea (asum ca își recunoașteau imediat „prietena” și așteptau să fie răsfățați, din nou, așa cum știa Petra s-o facă). Din păcate, în entuziasmul Petrei și al nostru legat de cele două oi, nu am realizat că, în perioadele lungi cât noi nu eram în Rovina, îngrijirea lor era (mai ales pentru Tata Petre) o activitate suplimentară pe care cu drag nu ar mai fi făcut-o! În consecință, pe la finele primăverii anului 2003, socrul meu ne-a comunicat la telefon că, de acuma, Starmy și Flecky sunt oi în toată regula și, in consecință, peste vară, locul lor este la turma ciobanului satului și nu în curtea casei părintești. Nu am avut ce comenta la această „mișcare tradițională în viața satului”, sperând că se va termina cu bine. Numai că, din pacate, nu a fost așa. Conform informațiilor primite de la socrul meu, cateva luni mai târziu, am aflat că tocmai oile Petrei au fost mâncate de lupi. În ce măsură asta a corespuns adevărului, nu comentez, clar a fost însă că în lipsa lui Starmy și Flecky, pentru socrul meu a fost (ceva) mai puțin de lucru în orgrada de la Rovina. Petra a fost foarte întristată când a auzit „povestioara” bunicului ei (pe care, aș zice, nu a prea crezut-o). Ani de zile am evitat să discut cu Petra subiectul cu Starmy și Flecky, având clar sentimentul că ăsta este un subiect foarte sensibil pentru ea.

   Anii au trecut și Petra, în anul 2003 manager cu o mini-turmă de oi la Rovina, a absolvit liceul, făcând un bacalaureat bilingv (germana și engleza), pe urmă a lucrat doi ani ca practicantă în spitale și cabinete medicale din Stuttgart, iar în anul 2012 a reușit la examenul de admitere la Universitatea de Medicină Umană din Viena (125 locuri și peste 2500 candidați). Și uite așa ajungem la anul de grație 2018 (când era să devin din fizician, zugrav) și când știam că în noiembrie, Petra va absolvi Universitatea și va deveni medic de medicină generală. Evident că Dorina și cu mine ne-am propus să fim prezenți la Viena, la această festivitate de absolvire! Mai mult, conform tradiției din familiile noastre, ne-am gândit, încă din vară, ce cadou special (unic) am putea să-i facem Petrei, în așa fel să-și aducă aminte de această deosebită realizare si eveniment ? 

      Mai în glumă decât serios, i-am spus Dorinei că am putea să achiziționam celebrul diamant de 70 de carate pe care Liz Taylor l-a primt de la Richard Burton, în zilele când se înțelegeau mai bine. Numai că, la o „analiză obiectivă și rapidă”, am găsit imediat trei motive pentru care o atare achiziție nu ar fi ceva chiar așa de specială pentru Petra. În primul rând, diamantul în cauză ar fi fost un obiect „second hand” și în vara lui 2018 nu era pe lista de vânzare a niciunei case de licitații. Pe urmă, diamante se găsesc puzderie în Africa de Sud, Botswana, Siera Leone, Rusia, Canada și aiurea, deci chiar așa ceva „unic” nu sunt ele, „sărăcuțele”. În fine, sinceri să fim, pentru o atare achiziție ne cam lipseau „mărunțeii”.  Deci am „comutat” rapid la planul B, în care ne-am propus un cadou ceva mai modest ca valoare materială, însă într-adevar unicat, numai pentru Petra. După cum mă știi, Felix, în situații de acestea, de… „cu spatele la zid”, mie îmi vin tot felul de idei (unele mai bune, altele mai proaste) și uite așa mi-a venit ideea să obțin pentru Petra o scupltură în lemn a unei oițe care să semene cu Flecky al ei din anul 2002. De teama unor „discutii conjugale aprinse, cu argumente nimicitoare“, nu i-am dezvaluit Dorinei „ideea mea epocală”, ci am liniștit-o, spunandu-i doar că, în loc de diamantul amintit, am găsit o soluție mult mai ieftină, chiar mai deosebită și perfect realizabilă, până la festivitatea de absolvire a Petrei. Aflând acestea, Dorina a zis OK și s-a dus în bucatarie, să pregătească cina.

       Numai că, așa cum este adesea, adevărurile spuse numai în parte, chiar dacă au ascunse în ele idei frumoase și atractive, problema nu este să-ți vină asemenea idei, ci să le și realizezi practic (cum ziceam pe vremuri: „Cu teoria stăm bine, numai că practica ne doboară!”). Deci m-am pus pe o cercetare în internet și am descoperit repede că există, în Germania, in Munții Pădurea Neagră (Schwarzwald), de peste 50 de ani, o firmă de artizanat care produce și comercializează niște oi sculptate din lemn și „îmbrăcate” cu o blană albă, naturală, de oaie. Având înalțimea unui taburet, aceste obiecte sunt gândite, mai ales, pentru copiii mai mici, dar sunt suficient de solid construite ca să poată ședea pe ele o persoană de până la 120 kg. Evident că în decursul anilor, firma în cauză a dezvoltat și optimizat tehnologia de realizare a oițelor de lemn, așa că afacerea să renteze (la peste 950 €uro/oaie). De aici, au rezultat oi de lemn produse în serie, care arată toate cam la fel și seamănă mai degraba cu „Shaun the Sheep” din filmulețele animate cu animale din plastilină, decat cu Flecky-ul din Rovina a lui Petra. Deci chiar dacă, de data aceasta, am fi avut „mărunțeii” pentru o atare achiziție, ideea ca Petra să primească, cadou, un obiect produs în cine știe câte exemplare identice, nu mi-a surâs deloc. Deci a devenit repede clar că trebuie găsită o „soluție particulară” la problema pe rol.

       Ajuns din nou „cu spatele la perete”, mi-a venit ideea să apelez, pentru rezolvarea problemei mele, la tine, Felix! Încă din anii mei de stagiatură la Uzina „G”, știam că ești nu numai un poet talentat ci și un iscusit sculptor in lemn (una din lucrările tale stă și în prezent atârnată în biroul meu din Stuttgart). Mai mult, știam din poveștile tale că te-ai născut și copilarit într-un sat la sud de Râmnicu-Vâlcea în care, în tinerețea ta, sătenii aveau mii și mii de oi. Deci erai, în ochii mei, candidatul ideal de a realiza un unicat: „Flecky II de lemn” pentru Petra. Ți-am explicat deci telefonic care este problema mea și că o să am eu grijă să „îmbrac” sculptura pe care o vei realiza, cu o blană bălțată alb-negru, ca și aceea a lui Flecky original. Tu, foarte amabil, te-ai pus pe lucru. Ajutat de un prieten de-al tau, Bogdan D., preot și sculptor amator, ați realizat, în vara 2018, o versiunea de-a voastră  pentru Flecky-ul intenționat de mine ca și cadou pentru Petra. Eu am venit la început de septembire 2018 cu mașina în România, la o întâlnire cu colegii de la facultatea de fizică, și acolo mă aștepta „oaia scupltată în lemn” realizată de duo-ul poet-preot. Se pare însă că atunci când ți-am explicat eu cu ce doream să mă scoți din impas, am uitat să-ți dau și dimensiunile pe care opera ar trebui s-o aibă (sau am asumat că vei ști tu, din tinerețea ta, cam cât de mare este o „oaie adevărată”). Fapt este că lucrarea voastră avea dimensiuni mai degrabă de „oaie pitică” sau de „miel mai bătrâior”. Pentru mine nu intra în discuție să poată fi folosită (ocazional) de Petra ca taburet. 

       Între timp, se făcuse mijloc de septembrie 2018, eu abandonasem ideea să obțin diamantul lui Liz Taylor (din motivele mai sus enumerate), dar nu aveam nici un „taburet-oaie Flecky” pe măsura ideilor mele. Pentru mine, situația devenea serioasă, mai ales că Dorina trăia liniștită, știind că eu am asigurat-o că voi rezolva problema bine, ieftin și în timp util. Analizând deci situația am realizat repede că singura solutie de a ieși „basma curată” din afacere era să concep și meșteresc eu cumva cadoul oaie Flecky II – taburet” pentru Petra. Indirect încurajat în această decizie a fost faptul ca taman în aceeași perioadă reciteam o biografie foarte reușită despre marele sculptor renascentist Michelangelo Buonarotti (1475-1564). Una din afirmațiile interesante ale acestuia a fost că un sculptor adevărat „vede” în fiecare bloc de marmură o sculptură și că rolul sculptorului este doar să îndepărteze, cu dălțile și ciocanul,  materialul de prisos, ca să „pună în libertate” sculptura. O fi fost această afirmație valabilă pentru Michelangelo dar eu nu aveam, și nici nu puteam să-mi procur, la Stuttgart, în timp util, un „bloc de lemn“ în care să fie „ascunsă” Flecky II al meu! Ca să nu mai vorbim de faptul ca eu eram fizician –  și nu sculptor! Dar aceste adevăruri nu m-au descurajat total și mi-am zis să încep cu primul punct: realizarea blocului de lemn în care este „ascunsă” Flecky II. Norocul meu a fost că ramăseseră, de la renovarea acoperișului casei noastre (vezi articolasul meu din Povestea Vorbii – august 2021) un număr de „căpătuțe” de bârne masive din lemn de pin, de foarte bună calitate. Din acestea, am „croit” și asamblat ceva ce, cu 100 de ani în urmă, ar fi fost salutat de Georges Braque (1882-1963) ca o contribuție de pionerat în sculptura cubistă. Numai că ansamblul meu de paralelipipede de lemn nu semăna cu Flecky II intenționat de mine, cum nu seamănă portretele cubiste ale lui Braque și Picasso cu modelele ce le-au stat în față. Era clar că, în acea fază, trebuia să intervin ca „sculptor animalier”. Michelangelo ar fi îndepărtat cu siguranță, în mod măiastru, cu dalțile și ciocanul, „lemnul de prisos” din creația mea cubistă, numai că eu, deși aveam atare scule, nu prea știam cum să le folosesc.

        Aveam însă ceva ce Michelangelo nu a avut (și sunt aproape sigur că s-ar fi bucurat să aibă) și anume o unealtă electrică BOSCH de șlefuit, cu bandă abrazivă rotativă. Știam să folosesc destul de dibaci unealta în cauză, ca să îndepărtez/degroșez părți din lemn și să șlefuiesc piesele rezultate. Deci pentru mine era unealta ideală pentru a îndepărta „lemnul de prisos” din construcția mea cubistă. Nu vă plictisesc cu relatarea a cum, cu scula BOSCH, am degroșat și finisat în multe „ore libere” din luna octombrie 2018 pe Flecky II. Ca modele după care m-am ghidat aveam „oaia pitică” de la Felix și un timbru poștal german ce prezenta, ca animal domestic, o oaie ce, zicem eu, semăna cu Flecky-ul original a lui Petra. Munca asta mi-a făcut mare plăcere, singura problemă fiind faptul că utilajul BOSCH (în pofida unui aspirator atașat), producea un praf fin de lemn care se așternea peste tot pe mine și în garajul nostru, în care lucram. Știam din biografia lui Michelangelo că și dânsul, după o zi de lucru la „Pieta”, era acoperit din cap până în picioare cu praf fin de marmură de Carrara. Numai că dânsul era burlac și își permitea seara să scuture scurt acest praf de pe cap, față și haine, să se așeze așa la masa de cină și pe urmă să se culce neschimbat, ca să viseze mai departe la opera lui. Eu însă eram (și, Doamne, ajută, mai sunt) căsătorit cu Dorina, doctoriță cu un ascuțit simț al curățeniei, care, de cum veneam din „atelierul meu de sculptură”, mă dirija în mod hotărât spre „dezechipare și dușuire”, în baie. Numai după aceea, primenit cu haine curate, aveam acces la masa de cină și, mai târziu, la somnul binemeritat artistului din mine. Numai că, după un asemenea intermezzo si tratament „civilizator”, visele mele nu se mai canalizau către „opera de artă” ce se contura în garaj.

       În final, mi-au mai rămas de realizat ochii și urechile lui Flecky II. Prin internet am dat peste o firmă din Turingia (în fosta RDG) care se lăuda nu numai că de peste 200 de ani produce ochi de sticlă pentru scopuri medicale si pentru animale împăiate, dar și că este cea mai mare firmă de acest gen din lume. Am comandat deci „doi ochi de oaie europeană” și i-am primit în plic, prin poştă. La fel am procedat și cu pielea neagră de buffalo (adică bivol salbatic) de 4 mm grosime, din care am croit urechile lui Flecky II. Mai rămăsese blana bălțată alb-negru pe care am sperat că o pot obține, în original, din România. Numai că vânzătorii conctactați la Sibiu mi-au explicat că așa ceva nu au în sortiment, deoarece clienții vor numai blănițe imaculate albe sau negre. În acest context, am comandat din nou, prin Internet, o blană alb-neagră de oaie din Islanda. „Îmbracarea” lui Flecky II cu blănița amintită am făcut-o ajutat de Inga – soția lui Paul – care este și o croitoreasă amatoare talentată. Și, uite așa, pe la mijloc de noiembrie 2018, lucrarea proiectată a fost gata, și-a găsit un loc în portbagajul mașinii noastre și în ea s-a deplasat cu noi la Viena, la festivitatea de absolvire a Universității de Medicină a Petrei.

       Nu l-am predat pe Flecky II Petrei în fața toturor profesorilor și colegilor adunați la acea festivitate (mă gândeam ca Petra să n-o pățească precum cu ani în urmă, la școală la Stuttgart) ci într-un cadrul familial, cu un pahar de șampanie pe masă! Am avut sincera impresie/părere că ea s-a bucurat de acest cadou (poate chiar mai tare decât s-ar fi bucurat de diamantul lui Liz Taylor). Oricum, Flecky II iși face și azi, cu cinste, datoria de obiet de decor în locuința Petrei din Viena și este îndrăgit mai ales de copiii preșcolari ai prietenelor ei, când aceștia vin în vizită și îl pot „călări” pe Flecky II în voie. În această ordine de idei, merită amintit că și Gunter Sachs (fost soț pentru scurtă vreme a lui Brigite Bardot și multimilionar german iubitor și colecționar de artă) a avut, la St-Moritz în Elveția, o locuință în care, în loc de scaune, era o turmă de sculpturi/taburet de oi cu blana albă. Pe acestea, vizitatorii lui Gunter se puteau așeza ca să admire tablouri originale ale lui Andy Warhol atârnate pe pereţii locuinței. În mod logic, la Petra în apartament nu sunt astfel de tablouri (din motive pe care nu cred că trebuie să vi le explic). Totuși, așezat pe Flecky II, poți admira un tablou original a lui Toni Okujeni (www.toniokujeni.com), un pictor contemporan și talentat din Nigeria, pe care Petra l-a primit tot de la noi cu o altă ocazie festivă.

      Evident că realizarea mea de „sculptor animalier” nu a putut fi ținută ca secret de familie! La scurtă vreme, am fost întrebat „discret” de Inga dacă m-aș încumeta să sculptez pentru ea şi Paul un elefănțel-taburet care s-ar integra foarte bine în noua lor locuință. „Îmbătat” puțin de succesul avut cu Flecky II, am răspuns afirmativ, însă am condiționat începerea lucrărilor cu procurarea, pentru viitoarea sculptură, de „colți din os adevărat” (chiar dacă nu de elefant) și nu cine știe ce colți din plastic alb Made in China! Deocamdată, lucrările la acest proiect nu au demarat, deoarece procurarea a ceea ce am solicitat eu se dovedește a fi greu de realizat. Pe urmă Jessica, prietena Petrei, despre care am mai povestit, care este o pasionată și experimentată călăreață, m-a întrebat dacă, în același stil, nu aș putea realiza și un ponei-taburet pentru ea. Și uite așa, într-un moment de „visare cu ochii deschiși”, mi-a trecut prin cap ideea că, împlinind 65 de ani, aș putea pune, ca fizician, „flinta în cui” si, cu forțele încă prezente, să mă dedic sculpturii animaliere.    Însă, mai „sigur pe picioarele mele” în domeniul științelor exacte decât cu visele de artist (noaptea treaz și ziua trist), m-am hotărât ca, deocamdată, să rămân același fizician care lucrează la proiecte internaționale interesante, iar în „timpul liber” să am toată disponibilitatea de a mă mai exersa și perfecționa în domeniul sculpturii animaliere. Un „proiect secret” în acest sens este să realizez un măgăruș-taburet care să-mi aducă aminte de Don Pedro, măgărușul meu adevărat, pe care eu și nu Petra, l-am avut cu câțiva ani în urmă tot la Rovina și pe care l-am pierdut din cauza unui accident stupid. Căpătuţe de bârne de lemn de pin mai am, scula BOSCH stă cuminte în cutia ei iar de la Michelangelo am învăţat cum trebuie îndepăratat “lemnul de prisos” ca să rezulte o sculptură.     Stuttgart, noiembrie 2022