Mădălina Bărbulescu s-a născut la 9 mai 1989 în Horezu iar copilăria şi-a petrecut-o în satul Cârstăneşti, comuna Oteşani, judeţul Vâlcea. Este absolventă a Grupului Şcolar „Constantin Brâncoveanu” din Horezu (profilul umanist) şi a Facultăţii de Relaţii Internaţionale şi Studii Europene din cadrul Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, având şi un masterat în „Managementul Uniunii Europene” obţinut în cadrul aceleiaşi universităţi. A „cochetat cu poezia încă de la vârsta de 9 ani, dezvoltând ulterior o pasiune pentru literatură şi creaţie” – după cum singură mărturiseşte. A scris sporadic până la vârsta de 16 ani după care a urmat o perioadă dedicată exclusiv formării profesionale. În ultimul timp, şi ca urmare a aprofundării unor studii geofilosofice şi culturale în cadrul organizaţiei AGEAC, muza sa „interioară” s-a redeşteptat şi a reînceput să scrie poezie. Prezenţa ei, pentru prima oară, în cadrul Cenaclului „Petale” al Societăţii Naţionale Independente a Persoanelor cu Handicap Râmnicu Vâlcea, unde a citit câteva dintre creaţiile sale poetice, a fost una dintre surprizele plăcute ale reuniunii cenaclului din 25 iunie 2014, de la sediul societăţii din str. Primăverii 6A.
Poezia actuală a domnişoarei în cauză (A. „Poezia gnostică”) este una cu tentă filosofico-gnostică, destul de matură pentru vârsta ei, cu o rimă deloc forţată şi o muzicalitate aparte, dovedind faptul că autoarea a acumulat deja o solidă cultură literară şi filosofică, evident – pe lângă cea profesională, de care nu ne îndoim. Autoarea însăşi recunoaşte că „…sub incidenţa unor intense trăiri interioare, de natură spirituală, la finele vârstei de 24 de ani, am reînceput să redau stih cu stih frânturi de sentimente, gânduri, aspiraţii, împletite în simbolistica învăţăturii gnostice”. De asemenea, ea mai precizează că: „Fiecare poem armonizează concepte ale cunoaşterii autentice, regăsită în cultura marilor civilizaţii, reflectând nivele de evoluţie spirituală sau aspecte oculte ale universului nostru psihologic”. Ultimele trei poezii (B. „Poezii adolescentine”) au fost selectate dintre cele scrise până la vârsta de 16 ani. Deşi aceste trei poezii din perioada de început nu sunt deloc lipsite de calităţi literare, comparaţia cu cele din actuala perioadă ne poate releva evoluţia cultural-artistică şi chiar filosofică ale tinerei poetese, căreia, dacă va persevera întru exerciţiu şi lectură, eu personal îi prevăd un viitor strălucit în poezia românească viitoare. Mult succes!
MĂDĂLINA BĂRBULESCU
A. Poezii gnostice
Maeştri de Kali-Yugă
Lumea-i ternă, insipidă,
Tronează-n a sale tare,
Indivizi ca la coridă
Se întrec în desfrânare.
În colbul amarei soarte
Ei se plâng şi se întină,
Se deşiră pân-la moarte,
Cu-a lor inodoră vină.
Şi se cred mai mari Kabiri,
Mânuiesc, arzând poporul,
Se înalţă doar ca zbiri…
Cine-o să le ducă dorul?
Ei nu ştiu că în Samsară
Trăim acelaşi destin,
Tot ce urcă, şi coboară,
Gustă-al morţii fin venin.
Ei se cred doar Trismegişti,
Magi de Lojă şi solari.
Proşti îs Doamne, proşti şi trişti…
Magi de Karmă şi lunari.
Maeştri de Kali-Yugă,
Se văd auriţi atlanţi;
Ne conduc ca pe o slugă
Şi îţi zic cerţi democraţi.
Ei umbresc chiar şi istoria
Cu-a lor limbă de metal,
Vând impresii şi iluzii
Cu şarm intelectual.
Apostazici prin natură,
Se ascund sub chip iubit
De întreaga gloată sură,
Supus neam şi umilit.
Căci a fost vestit în rune,
În tarot, în sori, în vis,
Neamul nostru-n astă lume
Poartă semnul de învins.
Spune tu popor român,
Căci te-ntreb întâia oară…
Ce-i cu-acest destin păgân,
Întâmplare sau Samsară?
Tu, Elohim
Elohim, al meu Zahir, Domn prea sacru Sabaoth,
Tu eşti totul în nimic, din nimic ai făcut tot;
Ne dai sorţii rupţi de timp, şi de cer, deasupra lui,
Tu eşti Fiinţă eşti Monadă, eşti Esenţa totului;
Eşti şi cupă, eşti şi lance, scufundate-n ireal,
Arbore de virtuţi fine din Eden atemporal;
Eu, prea sclav, un decadent în propria-i deşertăciune,
O scânteie fadă, tristă, pierdută în astă lume…
Doar o umbră ce păleşte în faţa lucirii Tale,
O frântură de ruină într-o falsă contemplare;
Mă-nchin ţie Ziditorul şi nu la a Ta zidire,
Sunt nimicul ce renaşte în eterna revenire.
Plec privirea-n al Tău templu, pe genunche-mi pun suspinul,
Elohime, Elohime, rog înalţă-mi Tu destinul!
El, Egoul
Din crâmpei de foc uitat, afundat în nesfârşit,
S-a-nălţat un soi de umbră, chip incert, nebănuit.
În vârtejuri de tăciune el a bântuit prin veacuri,
Până-n clipa cea din urmă, când s-a relevat în lacuri
De ispite, de nesaţuri, adânci cripte de defect,
Născând miri de legiune, sclavagind în mod perfect
Minţi reduse în păcatul lumiii noastre, cel dintâi,
Minţi de oameni decăzuţi sau de inşi de căpătâi.
Toţi s-au prăvălit în număr fără seamăn şi cusur,
Fermecaţi de idealuri, timpi eterni, fără contur.
Au căzut în ceaţa morţii minţii lor de porţelan,
Ei sunt orbii geniali, veselindu-se în van
De materie, bogăţie, simţiri parcă de ciment,
Ignoranţi nu văd splendoarea ce-i cuprinde atât de lent.
Îi posedă în străfunduri, mistuind a lor valori,
În năpasta de miri negri, prefăcuţi parcă în sori;
Ce le vând chiar universul, si mai mult, deasupra lui,
Prin defecte să devină SupraOmul, cel dintâi.
Ură, lene, lăcomie şi desfrâu nesăţios…
Pervertită le devine mintea lor de abanos.
Gurmadism, mânie cruntă şi invidie de nepal…
Toate giuvaeruri scumpe, plămădite de mental
Şi de psihicul lor acru, ţesut în mii de idei,
Toate doar impresii false, preţuite doar de ei.
Şi aşa se-nalţă demoni, regi de întuneric tern,
Agregate reunite în Egoul cel etern;
Acea coadă a lui Satan, acel chip lunar cumplit,
Focul negru, abisal, AntiChristul prevestit.
El, Egoul, disoluţia minţii noastre în mister,
El Egoul, cu-a lui moarte, ne trimite în Kether.
Monede şi Monade
Îspitită-mi este calea către a Ta nemurire,
Din dorinţa-mi prea deşartă m-amăgesc în mistuire…
La început fost-a cenuşă în necropola uitării
Iar acum se bat monede ca gândiri în ochiul zării;
Se ridică munţi de aur, elixir de viaţă lungă,
Prin monede şi materie la Monade să ajungă.
De smerita-mi mistuire mai serveşte la ceva…
Las materie, las monede…Vrei să fii Monada mea?
Pentru mine eşti amor
Pentru mine eşti amor,
Trăire îmbălsămată
De dorinţi şi de fior,
Să te mai ating o dată!
Pentru mine eşti…Ador
Ochi de lună nestemată,
Pentru tine sunt amor,
Să mă mai atingi o dată?
Pentru mine tu eşti Fiinţa,
Râs de sori, ilustru dar,
Pentru tine sunt…Dorinţa
Să m-atingi o dată, iar?
Pentru tine sunt eu Fiinţa,
Noaptea caldă de nirvană?
Îmi asculţi tu năzuinţa
Să te-ating o dată, iară?
Pentru femeia eternă din mine
Închin, verbe, gândiri, vise,
Năzuinţe, chiar suflarea,
Adoraţii mult promise,
Focul ignic în chemarea
Spre a lotusului floare,
În nectarul de extaz,
Spre-nălţarea serpentară
Prin Eterul de topaz.
De la Malchuth la Ain,
Către Cel Fără de Nume,
Închin ăst nimic hain,
Cărui’ viaţă i se spune;
Plăsmuită-n forme, arte
De măsuri şi greutăţi,
Adâncimea de-agregate
De subt zece Sephiroţi,
Emanaţii absolute,
Zece valuri în Kabală,
Inhalaţii nevăzute,
Marea Mahamanvantară.
Pe-acest drum îngust de foc
Să mă sting, să imi ridic
Şapte şerpi, în şapte corpi
Cele şapte din nimic.
Prin vibraţii de lumină
Să păşesc pe timp în veci,
Şi vecia cea sublimă,
În Atman să o petreci
Tu, femeie adorată,
Trandafir ignic iubit,
În eternă cercetare
A Celui ce te-a numit.
Prin moarte ca să trăieşti
Trăirea Lui cea dintâi,
Şi întâia ta trăire
Să-ţi fie de căpătâi.
Amintindu-ţi tu, de tine,
De cu zori şi până-n seară,
Lasă-te tu, pentru tine,
Să renaşti, o dată, iară!
Avatarul celor 7
Zis-a El în genuin: sorți de vreme împlinită!
Şi prin verb desăvârşit ca lumina să trimită.
Şapte trâmbiţe să sune, şapte capete să cadă,
Şi prin legea celor şapte, sfera lumii să o vadă.
De uneşte trei cu patru în soare cu şapte raze,
Şapte ceruri să deschidă, să pătrundă-n şapte oaze
De extaz şi de nirvană, Marea Operă s-o ia,
S-o rostească-n şapte duhuri şi în şapte să o dea.
Sub peceţi de adevăr, şapte cobre să răpună,
Şi prin şapte flori de lotus, suferinţa să le-apună.
Căci în starea lor mundană, risipiţi în minţi şi arte,
De se rup, ei se adună tot sub legea celor şapte.
B. Poezii adolescentine
Eu,
Nu voi mai plânge atunci când dorul se va fi stins în suspine,
Nu voi mai plânge atunci când suspinele se vor fi pierdut în regret,
Nu voi mai plânge atunci când regretul va fi renăscut din spuza iubirii,
Nu voi mai plânge atunci când iubirea se va fi sfârsit odată cu Zahirul meu concret;
Căci sufletu-mi va rămâne scăldat în gheaţă,
Căci gheaţa îmi va fi încrustat speranţa în deşertăciune,
Căci deşertăciunea se va fi plăsmuit în ceaţă, în abur, în colb spulberat…în colb incert;
Şi rămân doar eu în sfera mea de timp,
Şi rămân doar eu în timpul amintirilor de-apoi,
Şi rămân doar eu, în acel apoi aprioric…iubirii mele, iubirii tale şi a scânteii dintre noi.
Bătrâna pădure
Iubită mi-e cu tine, pădure, orice cale,
Prin orice oglindire simt chiar şi umbra ta,
E crunta mea durere-n cântecele tale,
Suspinul lung de dor: Te rog nu mă uita!
Iar drumul dus cu tine e-o dulce ispăşire,
Ce încă poartă seva gingaşului parfum,
Iar paşii tăi prin veacuri de pură amăgire,
Devin lumini de flăcări, cenuşă, jar sau scrum.
Acum eşti o bătrână ce-şi poartă-n spate crucea,
Privirea-ţi troienită de tristele furtuni,
E vidă, îngheţată, mereu în întuneric,
Ce-aşteaptă apusul rece al sfintelor cununi.
Mireasa mea, Marea
Dulce lacrimă de sfânt
Şi icoană înspumată,
Lung suspin de dor şi cânt,
Tu, de veacuri eşti uitată.
Cu talazuri de mătasă
Ce pulsează în himer,
Tu îmi cânţi, a mea mireasă,
Îmi şopteşti, mă faci să sper.
O! Tu, scumpa mea iubită!
O! Tu, mare chip de zână!
Din podoaba-ţi preţioasă,
Făureşte-mi o cunună,
Şi un voal de fericire,
O aură de mister,
O frântură de iubire
Şi mă-nalţă-apoi în cer.
Dar să vii cu mine, scumpo!
Şi de mână să mă ţii,
La altar ca să te duc,
Tu mireasă ca să-mi fii.
Plină eşti de idealuri
Când îmi murmuri aşa lin,
Mă ademeneşti în valuri
Cu un glas suav şi fin.
Dar… iubirea-i efemeră
Ca văpaia de furtună,
Însă tot n-am să te uit,
Sfânta mea, dulce lumină.
