În panteonul culturii române şi, în egală măsură, al celei europene şi universale, un loc de cinste îl ocupă Dimitrie Cantemir, spirit enciclopedic, istoric, filozof, literat, muzicolog, etnograf, geograf, domnitor al Moldovei (13 martie – aprilie 1693; 14 noiembrie 1710 – 12 iulie 1711) – principe între filozofi şi filozof între principi, dascăl de cuget şi simţire românească, izvorâtorul de cărţi, primul academician român, Lorenzo de Medici al nostru, întâiul spirit al nostru de dimensiuni europene, un om universal, un umanist dotat cu geniu şi curiozitate în toate domeniile, aşa cum a fost caracterizat de contemporani sau de vrednici urmaşi pe tărâmul culturii române, precum Antonie Plămădeală, George Călinescu, Lucian Blaga.
Printre numeroasele domenii pe care le-a abordat se numără şi medicina.
Între 1703 – 1705 scrie Istoria ieroglifică, prima încercare de roman politico-social, alegoric și autobiografic din literatura română, în care autorul satirizează lupta pentru domnie dintre partidele boierești din țările române. La această lucrare adaugă o anexă în care explică foarte mulţi termeni filozofici, militari, social-politici, diplomatici, botanici şi medicali. Această anexă este primul model de dicţionar explicativ din literatura noastră.
Pentru prima dată întâlnim, în această lucrare, o terminologie medicală bogată, formată dintr-un amestec de neologisme şi termeni populari. Totodată, Dimitrie Cantemir realizează descrieri anatomice, medicale şi psihologice complexe, îmbinând terminologia greacă şi latină cu noţiunile cunoscute în ţările române, pornind de la medicina geto-dacică.
Semnificative în acest sens sunt descrierile unor părţi ale corpului omenesc: ,,capul format din osul capului sau tidva capului serveşte spre îndesarea creierilor″; ,,vederea ochilor se proeminează prin albuşul ochilor″. Sugestivă este şi descrierea clinică a surmenajului: ,,osteninţa căutării sudori pe trup umedzeşte iar grija neîncetată vlaga inimii topeşte″.
Cantemir consideră că studiul şi pregătirea profesională, teoretică şi practică, formează un medic bun, capabil să tămăduiască şi să aline suferinţele bolnavilor: ,,doftorul bun ştiinţă în cap, iar ierbile în câmp le are″; totodată atrage atenţia asupra superficialităţii şi şarlataniei care alterează ştiinţa medicală şi care nu aduc foloase omului suferind: ,,unde chichiţele văruite şi pilulile şicuite sunt, acolo bolnavul se amăgeşte, iar nu să tămăduieşte″. Astfel, conturează principii ale eticii şi deontologiei medicale.
Dintre abordările savantului nu lipseşte nici domeniul farmaceutic, domeniu pe care îl numeşte folosind neologisme şi îl explică în termeni româneşti: ,,apothecariul, farmacistul, este acela ce şede la prăvălie şi mai cu de-adins acela ce vinde ierbi, doftorie″.
Toate acestea sunt prezentate într-o limbă clară, limpede şi într-un stil convingător care, potrivit lui Virgil Cândea, constituie ,,un manifest al limbii noastre literare, o emancipare din tiparele arhaice″.
Cele prezentate mai sus ne îndreptăţesc să-l considerăm pe Dimitrie Cantemir între precursorii medicinii româneşti.
