Doamne!, Domnilor și Doamnelor, sfințiți conducători!

Vouă! conducătorilor mei dragi, din Țara mea dragă România, vă adresez plângerea mea de aici. Vă voi relata un caz petrecut recent, care a avut ca actori nedoriți pe niște pensionari. Considerați epistola noastră o jelanie, spre știință și poate o experință utilă spre îndreptarea unor stări de lucru, poate clarificarea unor proceduri de aplicare. Avem desigur și motive de supărare, personale, acolo unde am avut de suportat fizic și psihic efectele nedorite ale unui eveniment intempestiv! Ne asumăm, din capul locului că dintr-o anume perspectivă eram vinovații principali (?!) Dar, nu cumva? cei colaterali, ai impreciziei reglementărilor și ambiguității unor cuvinte insuficient definite (vezi cuvintele: „Dovadă” și „Carte de Identitate”), unor coduri de identificare unică (vezi CNP-ul!)? Asta ar trebui să descifrați dumneavoastră să nu mai fie și alți pățiți, precum am fost noi!

Vă scriem aceste rânduri din mai multe motive:

-Să ne cerem iertare pentru greșelile pe care le-am făcut și pe care ni le asumăm (le veți constata din descrierea evenimentului!);

-Să ne spovedim public, pentru marele păcat și să ne descărcăm prin mărturisire;

-Să afle tot neamul omenesc ce ființe netrebnice sunt niște pensionari neglijenți, prost informați;

Suntem creștini și cerem insistent și pălmuirea obrazului celălalt, pentru că am avut neobrăzarea de-a protesta și de-a argumenta, contrazicând funcționarul Statului de drept, în exercitarea misiunii sale, cu argumentele noastre subiective, și să ne dovedim identitatea,  doar cu cele din dotare. Că am avut impertinența să solicităm restul de 20 de bani când omul nu avea de unde (la plata de 300 de lei!)!

Dar să o luăm pe îndelete, pe puncte, să nu uităm – din nou!- ceea ce este important!

Cine suntem? Suntem doi pensionari soț și soție (aveam certificatul de căsătorie la noi, din pură întâmplare!). Am lucrat până la pensionare doar vreo 80 de ani (avem acasă cărțile de muncă!/iertare că nu le aveam cu noi!). Doi cetățeni cu domiciliul stabil în Rm. Vâlcea (stația CFR de îmbarcare în IR 1912!), lucru confirmat de CI-urile noastre, afate asupra noastră și prezentate pentru … identificare). Doi vaccinați anti Covid, cu documentele asupra noastră, inclusiv în dublură pe telefoane și cu măștile de protecție asupra noastră (ne instruiseră copiii noștri și cum să le arătăm!). Aici ne recunoaștem marea greșeală de-a considera Cartea de Identitate, cu CNP-ul inclus, documentul DOVADĂ, solicitat expres de biletul de călătorie. Ne mai declarăm vinovați că am crezut în CALCULATORUL stației CFR Rm. Vâlcea, care din sistemul CFR a localizat locurile libere disponibile și apoi ne-a listat biletele… În concluzie, la întrebarea noastră, vom anexa… pentru a păstra generalitatea plângerii: CNP-urile și documentele anexate, la finalul epistolei.

Ce anume ne punea pe drum?

     Fusesem invitați să participăm la „Festivalul Național-Lira Litoralului – ediția a XXIII-a” care avea loc la Mangalia (Cap Aurora) în intervalul 22-26 iunie 2022! Suntem membri fondatori, din anul 1985, ai Clubului de Turism Montan Ecologic „Lotru-Voineasa”, și participasem, cu excepția celor blocate de pandemie, la majoritatea edițiilor. Consideram participarea onorantă și chiar o obligație civică. Confirmasem cu vreo lună în avans participarea și prezența noastră o reconfirmasem de câteva zile.

De ce am ales CFR-ul?

Puteam respecta programul Festivalului cu cea mai bună probabilitate/mersul trenurilor promitea o cursă pe care o folosisem și cu ani în urmă, fără probleme. Drumul cu autoturismul, noaptea (cei patru pensionari care formam o adevărată „echipă” însumam peste…280 de ani!), cu benzina mai scumpă, nu ne era recomandabil!

La calculul cheltuielilor, foarte important pentru pensiile noastre (educatoare, farmacistă, mecanic…), se adăuga scutirea cu 50% , fiind pensionari privilegiați ai Statului Român (?!)  Concluzia a fost fermă și agreată de toți patru: „Mergem cu trenul de noapte Sibiu-Mangalia, care pleacă din Râmnic la 21.24 și sosește la Mangalia, mâine la 7.42!    Luăm la clasa a-II-a și…o să fim împreună, că noaptea este lungă!” Plecam în 21 iunie, seara și soseam la Mangalia, conform programului Festivalului, conform promisiunii! Era cel mai bine! În buzunarele noastre de pensionari, cu agoniselile mai multor luni, în bagajele cu o parte din cămară, puteam beneficia, după autoizolarea anilor din urmă, în sfârșit de un concediu de vreo patru zile… la MARE!

Să nu zici hop!… până nu sari! Ne contrazice o înțelepciune veche! Noaptea visată, la taifas cu prietenii, s-a transformat într-una… furtunoasă (cerem scuze pentru această etichetă, dar absurdul vremii cu robotizarea omenească ne îndreptățește să facem acum haz de necaz și să constatăm că societatea cunoașterii nu înseamnă precizie absolută a literei, ci mai ales înțelegerea fenomenului cu spiritul lui legiuit, cu o codificarea fără derapaje, de la sensul corect!) Descriem în continuare evenimentul, drept o dramă, cu preambul și două acte!

Preambul

Este 21. 06. 2022., solstițiul de vară, Ziua Soarelui. Zi splendidă în Râmnicu Vâlcea. La ora 15 și ceva doar peste, două perechi de pensionari merg la Stația CFR Rm. Vâlcea să-și cumpere bilete de tren, dus-întors, la, și dinspre Mangalia! Prezentăm CI-urile, cupoanele de pensie, banii solicitați și ne arătăm chipurile doamnei de la casa de bilete. Calculatorul caută locurile disponibile din trenul IR 1912, imprimanta le printează, iar amabila doamnă ni le înmânează cu urarea „Drum Bun!” Mergem la casele noastre, să ne definitivăm bagajele, să mai tragem un pui de somn, că avem o noapte de veghe în trenul fără confort somnului (fără vagon de dormit, oricum inaccesibil și scos din calculele noastre economice!). Ne dăm întâlnirea la gară, cu bagajele, la ora 21.00, și suntem paroliști. Trenul sosește, fără întârziere, și noi îl asaltăm cu bagajele noastre la vagonul și locurile din bilete.

Actul I

Suntem în Trenul IR 1912, vagonul 2, la etaj (trenul are trei vagoane etajate!). Nu este aglomerat, deși din Râmnic s-au suit mulți călători. Ne căutăm locurile. Unul dintre ele îl găsim ocupat. Nu ne formalizăm pentru că locuri multe din vecinătate sunt libere (așa au rămas până la Mangalia!). Facem cunoștință cu ocupanta locului nostru, așezată și cu mai multe bagaje lângă ea. Este o ucrainiancă în vârstă – care vorbea o românească precară!- care se întorcea de la Sibiu acasă, de urgență, după ce fusese intermediatoare între compatrioții refugiați și administrația găzduitoare… sibiană. Un om cu o supărare întipărită pe chipul obosit și cu urme de plâns proaspete. Empatizăm imediat și angajăm un dialog consolator, invocând nădejdile cerului, femeia fiind o credincioasă autentică. Sosește conductorul! În Râmnic se suiseră mai mulți călători între care și noi cei de la etaj. Este, credem, chiar șeful trenului, recunoscut după cureaua roșie a genții sale. Semnul distinctiv, pe lângă uniforma de serviciu, este un ecuson mic cu „CFR Sibiu și nr. 54033”. Este ora 21.36! Politicos, regulamentar și în litera legilor române – care în mod sigur au și proceduri de aplicare!- ne solicită legitimațiile de călătorie. Ne conformăm toți patru. „Biletele sunt cu reducere 50% la sută pentru pensionari. Vă rog să prezentați dovada!”. Scoatem CI-urile. „Nu numai astea! De unde știu eu că ați lucrat și aveți dreptul la pensie!” Trei dintre noi scot cupoanele de pensie, între ei și soția care găsise unul rătăcit printre multele alte din geantă. „De unde să știu eu că la caserie nu ați folosit cupoanele altora? Dați-mi dovada cu… talonul, de unde a fost decupat tichetul!” Prietenii noștri aveau… dovada, noi o lăsasem acasă lângă cele nefolosite în anii autoizolării. Argumentăm, recunoscându-ne greșala și autodenunțându-ne că nu eram la prima abatere. Mai călătorisem odată la drum lung și atunci prezentasem ca dovadă doar Cartea de identitate, părul alb și declarația verbală pe propria răspundere. În autobuz, eliberarea făcându-se direct de șofer, dovedirea era instantanee și cu CI-ul nelipsit dintre actele permanente asupră-ne. Mai aducem ca posibil argument, că poate calculatorul, cu memorie fabuloasă, al stației CFR, ne-a reținut el datele doveditoare și i le poate furniza on line,   să ne repare neglijența, poate ignoranța noastră! Apoi oamenii aceștia, care au fost împreună cu noi, nu pot fi martori?, chiar noi pe propria răspundere – o dovadă o și scriem și o să o semnăm imediat!-, până la dovedirea ulterioară… Argumentăm, fără efect asupra funcționarului, dar cu surescitarea noastră, inclusiv a celor ce asistau la scenă. În cele din urmă îi spun cu tonul unui om supărat: „Dacă considerați că am încălcat legea faceți-vă datoria! Dați-ne jos din tren! Chemați poliția ! Că nu v-am convins că noi suntem pensionari, că am lăsat una din dovezi acasă și acest fapt este un lucru grav care cere execuția imediată!” Se face că ne mai dă o șansă, pro forma! îndemnându-ne să căutăm în multele bagaje ceea ce îi spusem că lăsasem acasă, din ignoranță. În fapt era ca un foc în aer urmat instantaneu de apăsarea pe trăgaci direct în inimă. Noroc că apriori evenimentului îmi luasem medicamentele prescrise de întreținere: Aspenter, Tritace, Concor (aveam asupra mea programatorul cu pilule, cardul de sănătate, toate confirmând afecțiunea cardiacă!). Scuze pentru numele pilulelor, că nu fac reclamă produselor farmaceutice, ci doar dovedesc un risc la care am fost expus. Eram pregătit șocului care va urma, șoc al unei iminente crize financiare.

     Ne-a reținut biletele date spre verificare. „Fără dovada solicitată acestea nu mai sunt valabile! Vă voi tăia bilete întregi pe distanța Râmnicu Vâlcea-Mangalia la prețurile din tren!” Dixit cetățeanul cu nr. 54033/CFR Sibiu, cum vorbea micuțul ecuson… greu vizibil (nr. de pe noile bilete era însă altul: 50038 ?!). Insistăm să ne lase măcar să pozăm biletele reținute să putem demonstra că erau ale noastre și că le cumpărasem cu banii noștri. La insistența celor din jur, inclusiv a ucrainiencei care privise uluită scena, se lasă convins, dar îngrunează pe cât poate o poză, ținând „prada” în mâini! (vezi foto anexe). Nu ne permiteam întreruperea călătoriei, adică să ne scoborâm în stația Băbeni, doar la vreo 18 Km., de Râmnic. Aveam de onorat o invitație importantă, care merita respectul și sacrificiul nostru! Este ora 21.40.50- consemnată pe noile bilete ca oră a execuției! Onoarea, dar și evitarea uzurii nervoase și alte posibile nedorite, ne obliga să ne plătim imediat… crima comisă, recunoscându-ne așa ignoranța, privind funcționarea Statului de Drept, numai în litera lui rigidă, deloc în spirit, cu roboți programați să execute, fără crâcnire (atunci când se prefac incoruptibili, cu două fețe însă mulți dintre ei, adevărați nași ai propriilor buzunare, după cum îi consacră… folclorul!). Pentru că facem aici distincția între spiritul reglementării și litera care a generat procedura aplicării, vom face aici un mic calcul. Legea fusese dată pentru ușurarea vieții pensionarului cu o reducere a costului unor servicii, precum transportul public, cu 50%. Să vedem efectele aplicării procedurii în cazul nostru, în raport cu cele normale, adică fără reducerile de sprijin. Plătisem dus-întors Râmnic-Mangalia, pentru două persoane pensionari 2 ori 104,8, adică 209,6 lei ( bani, care acum, biletele fiind invalide fără o anume dovadă, sunt pierduți!). Biletele tăiate în tren au însemnat 2 ori 149,90 lei, numai dus, adică 299,80 lei. Dacă adăugăm la cheltuieli suma biletelor de întors, luate de la casa din Mangalia la 2 ori 104,8 adică 209.6 lei, vom obține un total de cheltuială de 719 lei, adică o treime din pensia pe o lună a doamnei educatoare; de vreo trei ori mai mult decât ceea ce alocasem acestui… lux, sacrificându-ne alte cerințe. Facem precizarea, în spiritul hazului de necaz, că i-am cerut restul de 20 de bani, de la cei 300 de lei achitați (pe care nu a avut de unde să ni-i dea, neavând… mărunt/cerem tot noi scuze că nu am avut banii potriviți!). Am avut apoi o noapte la dispoziție să analizăm evenimentul, tocmai consumat și să identificăm alte posibile soluții de rezolvarea identificării noastre, înainte de sfârșitul călătoriei care mai avea vreo zece ore la dispoziție și dispozitive în măsură să caute ele dovada  în locul nostru și să transmită on line, că am exersat acest procedeu și pentru alte situații. Pentru acest caz, consumat însă în consecința sa, adică fără să ne acorde vreo prezumție prin execuția rapidă,  ca posibilități, expunem două soluții… doar pentru a demonstra că existau și doar teoretic, acolo unde instituția publică, CFR persoane, este încă infirmă, privind propria digitalizare.  Să dăm soluțile care ni s-au năzărit, la modul teoretic pentru dovedirea cerută!

Să sunăm un vecin să ne spargă casa (neavând cheie!), să cotrobăie locul cu cupoanele, să le pozeze și să ni le transmită prin mijloacele din dotare. Să le arătăm apoi conductorului, care nu ne-ar fi executat imediat, mai către dimineață, înainte de sosire! Cum să strici și noaptea altora? Apoi conductorul se schimba cu un altul, la Piatra Olt și trebuia să-și lase situația clară;

Să ne îngrijorăm copiii noștri, cu serviciul la Ploiești. Să meargă cu mașina la Râmnic (vreo patru ore!), să facă ceea ce puteau face vecinii, ei având și cheie! Dar și drumul lor costa parale, cu benzina scumpită și a doua zi trebuiau să fie înapoi, buni de serviciu! Dar iată, soluții existau, pentru a demonstra că prea celeritatea la micile probleme ar trebui direcționată către marile tunuri/fraude financiare care se târă prin justiția… și ea română, cu deceniile, uneori până la prescriere.

     Cetățeanul nostru de la Sibiu (vezi ecusonul și nr. de pe biletele eliberate cu promtitudine, imediat, acolo în tren!) ar trebui premiat și decorat de ANAF,  de Ministerul Transporturilor și al Justiției, de Parlamentul României – care face legiile, ba și de Preșidenția care le promulgă, pentru operativitatea cu care a acționat, stabilind vinovăția, fără vreo îndoială – în ciuda martorilor prezenți!- și a executat tot el sentința irevocabilă! S-ar numi acțiune just in time, adică… în timp real cum ar trebui să funcționeze un sistem digitalizat, spre mai binele bugetului național inflaționat de birocrația abundentă cu atâtea documente inutile, gestionate ca dovezi nenumărate în locul unui singur cod… cum s-a soluționat unicitatea persoanei, anti Covid, cu relevanță internațională! Acest cod, după cum spuneam, îl aveam asupra noastră, dar nu putea fi citit de funcționar și nici corela nr. din dosarul de pensionare, cu CNP-ul, ori cu nr. CI-ului! Se poate muri (evident la figurat!) cu dreptatea în mână, dar STATUL ROMÂN nu are voie să piardă aici, poate doar la CEDO cum i s-a întâmplat (oare de ce?) de atâtea ori. STATUL ROMÂN care se plânge de MCV-uri, dar ale cărui instituții aplică robotic… doar litera legiuirii, călcând în picioare demnitatea omului simplu și fără drept să se apere!

Ne punem întrebarea, făcând haz de necaz: Când vom avea și noi, cetățenii de jos ai României – între care pensionarii sunt cei mai aproape de (sub)sol!- un Stat care să-i trateze cu înțelegere și răbdare? Ce ne facem cu omul robotizat, pentru care nu contează decât parola, adică literele în succesiunea lor exactă? Nu cumva lumea vie, pururi vie este o manifestare în spiritul unor legități imuabile a fenomenelor? Nu cumva descifrarea acestora prin legile oamenilor se face aproximativ și apoi modalitatea de aplicare chiar le schimbă sensul? Nu am plătit prețul subvenționat, în cazul nostru! Ci de trei ori mai mult decât cel normal! De ce? Că vârsta poate aduce… problemele ei? Că procedurile nu le-au luat în seamă? Că cineva le complică aplicarea? Să nu aibă importanță faptul greșelii fără voie? Astea sunt probleme pe care mai multe capete le-ar putea lămuri și ar putea preîntâmpina nenumăratele evenimente similare!

Nu avem nimic a-i reproșa Robotului, cu numărul pe piept, care a respectat ceea ce i-a cerut procedura! Avem a-i reproșa totul, omului lipsă din robot!

Nu generalizăm, însă! Din Piatra-Olt a venit un OM, și el funcționar CFR, care l-a înlocuit pe… sibian . Acesta ne-a compătimit, a deplâns ambiguitatea  reglementării privind dovada, lipsa unor recomandări pentru rezolvare, neadaptarea în timp real a înscrisurilor de pe bilet (deși scrisă, cu majuscule, recomandarea purtării măștii era complet ignorată. Niciun călător, nici personalul CFR, nu o purta!/ noi le aveam, dar nu le purtam!). Din București s-a suit supracontrolul, alt OM! Am înțeles că noul șef de tren, suit în Piatra-Olt îi raportase situația noastră când la prezentarea noilor noastre bilete i se va fi adresat: „…A aaa! Ei sunt persoanele… sibianului?!”, privindu-ne cu o vădită părere de rău.

      Ne-am consolat cu omenescul fără frontiere al ucrainiencei care s-a scoborât în București și cu cel al oamenilor, de la același CFR, de care am amintit.

Actul II

     Se făcuse dimineață și trenul mergea dinspre Constanța spre Mangalia cu lentoarea melcului. Un gând mă bântuia și o nedumerire istorică mă frământa. Starea căii ferate, a materialului rulant, nenumăratele evenimente, parcă mai dese decât altă dată, să nu aibă vreo legătură cu incapacitatea Statului Român, păstorul țării noastre, în rezolvarea necazurilor de tot felul? Dar se zice că nici noi, simpli cetățeni, nu ne implicăm civic suficient! Cum să o facem? Să strigăm atunci când ne doare, să protestăm la vedere, să dăm acel feed back necesar reglajelor! Dar ne-o băga cineva în seamă?, vădită fiind o anomie a instituțiilor publice…, cotropite politic de partizanii claxoanelor numai de bine? Și totuși, probabilistic, pot fi mulți oameni de bine cărora trebuie să le pese! Sigur, pentru moment, opoziția pe post de gică-contra ne va fi alături pro forma, că scopul ei în rotația puterii este datul vinei pe foștii ș.a.m.d., într-un carusel, cu cercuri vicioase. Da! Sunt decis să fac plângerea scrisă mai sus! Către Dumnezeu- să-mi ierte păcatul fără de voie! Către sfinții Lui, pământenii, puși păstori instituționali de noi oamenii și roboții manipulați, că tocmai invocam spiritul civic. Apoi știind că nădejdea îndreptării este nemuritoare și probabilistic posibilă! va trebui să țip, către toți și toate, imediat, și apoi în scris!

     Ne scoborâm din tren la Mangalia. Soarele dimineții ne privește din largul mării. Oboseala unei nopți nedormite ne arată, tuturor, cearcănele. Chipurile ne trădează o supărare greu de ascuns. Suntem așteptați de organizatori în holul hotelului, cu mulțumiri și o îmbrățișare. „Ce vi s-a întâmplat? Că nu sunteți în apele voastre?” Nici n-am apucat să le spunem cum intenționasem, după momentul de reflecție din tren, că întrebările veneau torențial. „Ei, dragilor am avut o noapte furtunoasă, deși pe cer era o lună frumoasă…” Apoi le-am povestit pe îndelete pățania, să ne fie încă o descărcare de năduf! S-au oferit imediat, solidari la paguba noastră, să ne împrumute, fără dobândă și cu restituire, când și cum vom putea! Nu am acceptat niciun fel de sprijin, spunându-le că oricum în perioada aceasta este postul de Sân Petru, acela care călătorind cu Dumnezeu, a fost bătut și la margine și la perete! Ne asumam marele păcat că am pus marele preț pe Cartea de Identitate, să-ne legitimăm… persoana!

Epilog

Am scris epistola din spirit civic, ca pe un studiu de caz, vădind o posibilă generalitate. Declarăm și probăm că este un eveniment real ( loc, dată… cronologie, persoane reale, posibil de identificat!). Facem public acest eveniment și îl transmitem simultan spre mai multe destinații, inclusiv presei de tip Forum! Cerem scuze pentru lungimea relatării. Anexez în continuare CNP-ul: 1510629380888 și CI-ul : seria VX nr.519367, valabil până în 29.06.2073  Adresa expeditorului, apare pe vectorul de comunicare! Menționăm că expeditorul își asumă cele relatate, fiind pățitul acelei nopți… furtunoase. Prezentăm mai jos fotografiile promise: