GHEORGHE EFTIMIE, UN ARTIST CONSTRUCTOR DIN RÂMNICUL VECHI…

În curtea locuinţei sale de pe Bulevardul Nicolae Bălcescu nr 69 stăm de vorbă cu Gheorghe Eftimie, care ne prezintă ultimile sale realizări de case din lemn, după părerea noastră, un adevărat artist constructor, intelectual, provenind din acele vremuri extraordinar de grele, postbelice, când cel mai mare dintre fraţi era sacrificat, trebuind să muncească pentru întreţinera lui şi a familiei, imediat, după o şcoală practică (rar liceu teoretic). De ce în curte, ca să legăm ideile de exemplarele de case la scară redusă, fotografiate la lumina zilei, se subînţelege, filmând fazele mai importante-din explicaţiile maestrului. Casele construite de domnia sa nu sunt miniaturi obişnuite, tip construcţii din beţioşoare de chibrit, ci adevărate construcţii la scară, din lemn, ca originalele, uluitoare bijuterii arhitecturale, care slăvesc geniul poporului român, cel de la ţară; gospodar şi inovator, dar şi iubitor de frumos, aşa cum frumos a ştiut să-şi împodobească portul…Iată câteva explicaţii spuse chiar prin vocea mai mult aspră decât dulce a meseriaşului artist…
„ Moara cu făcăi cu două posturi de lucru. Pentru mălai de porumb şi uruială (amestec de porumb, grâu, orz, ovăz..)…Apa vine pe scoc şi dacă este abundentă se deschid cele două stăvilare; şi dacă este puţină se deschide unul singur şi apa se duce pe canal la paletele care produc mişcarea de rotaţie, energia. Acestea sunt „făcăile”, de fapt!…predecesoare turbinelor Pelton, americane. Este o moară familiară, moştenire de la bunici şi străbunici…Astă vară, în 2016, am fost cu nepotul şi am pus-o în funcţiune s-o văd cum lucrează. Lemnul s-a păstrat intact datorită imersiei în apă…”
„Aceasta este Biserica de lemn de la Mariţa. Cum am ajuns la ea? citind un anunţ în ziarul la care lucrează fiică-mea, în care primarul din Vaideeni (Mariţa fiind un sat aparţinând Vaideenilor) declara că pe teritoriul lor se află cea mai veche biserică ortodoxă din Oltenia…Este o biserică de cimitir, încă funcţională, şi la care încă se mai observă urmele picturii din interior. Se pare că este dinainte de 1600. Aveam la mine doar ruleta, maculatorul şi un creion…Am măsurat-o şi, după ce am făcut-o, i-am prezentat-o primarului din Vaideeni. A zis că mă va contacta…Vedeţi îmbinările, coadă de rândunică, la fel cu cele de la bisericile din Maramureş, dar şi cum sunt cele de la Mânăstirea Dintr-un Lemn…”
„Casă ţărănească pe beci. O casă pe beci de lângă Tg Jiu…Casă ţărănească pe beci, caracteristică a caselor din nordul Olteniei (cum este şi a mea de la Gura Văii adevărate bijuterii arhitecturale ale mediului sătesc; după giurgiuvele, producţie a secolului XIX, de început n.n). Gorjenii, datorită solului stâncos, nu pot face săpături, aşa, născându-se aceste case cu etaj, parterul fiind beciul (ca şi la noi, la Gura Văii, dar unde nu solul stâncos este cauza, ci îmbibarea lui cu apă n.n)…Incrustaţia am învăţat-o de la un pilot militar, care a fost săltat din ţară în 1944, de ruşi, pentru că avea la activ prea multe avioane sovietice, doborâte…Fiind prizonier în Rusia s-a preocupat şi a învăţat meseria de sculptură în lemn, mai precis incrustaţie în lemn…Forţat de împrejurările precare pe care le-am trăit după 1944, taică-meu a fost tot militar şi i-au tăiat nouă zecimi din pensie, pentru că, începând cu campania din 1913, întregul război din 1916-1918, campania din Ungaria din 1919, după ce a făcut garda Nistrului până în 1926, după ce a făcut al Doilea Război Mondial-întreg, toţi aceşti ani de luptă în linia întâi i-au adus tăierea de pensie!…aceste războaie fiind considerate de cotropire capitalistă! Înainte, din pensia lui putea să plătească servitori în curte, după aceea din banii de pensie rămaşi după consumul cu strictul necesar, nu putea să ne cumpere decât o pereche de pantofi mie şi lui frate-miu. Aşa am învăţat de la acest pilot să sculptez în lemn…Mitică Marinescu îl chema şi fusese pilot adjutant. Casa lui era pe străduţa de lângă actualul CEC şi care făcea legătura dintre Calea lui Traian şi str. Praporgescu.
*
Stăm de vorbă în atelierul de lucru, de fapt holul locuinţei, cu un foarte mare meşter vâlcean, o să vedeţi!… vă rog d-le Eftimie să vă prezentaţi:
– Aşa… Sunt născut în 1939…am soţie şi doi copii, fata lucrează la un ziar local, băiatul este asociat la o firmă de decoraţii exterioare; penultima lor lucrare a fost curtea interioară de la Mânăstirea Dintr-un Lemn (o minunăţie arhitecturală, parc, în aer liber n.n). Ultima lor lucrare, mai de anvergură, a fost amenajarea exterioară a Pavilionului Central din Călimăneşti (altă minunăţie! n.n); există, după cum vedeţi, puţină, puţină moştenire artistică în familie…Mama mea a fost nemţoaică, a doua generaţie născută în România. Tatăl ei a fost adus în România de Regele Carol I, ca dulgher, a lucrat şi la Peleş, şi în Bucureşti… Nu am studii de specialitate, am urmat doar secţia de pictură a Şcolii Populare de Artă (probabil după 1968, când s-a înfiinţat n.n) cu profesoara Gaghel, doi ani, în care m-am obişnuit cu proporţiile şi cu culorile. Restul am lucrat în proiectare mecanică. Pensionar de la Termorim, ca dispecer, după care am lucrat permanent, după-amiezele, zile de lucru şi sărbătorile legale… Am admirat cât am putut şi pe unde am umblat arhitectura populară românească. Le-am memorat: casele, căruţele, fântânile, ultimele din cadrul Muzeului Satului din Curtisoara de lângă Tg Jiu, şi, bineînţeles Muzeul Satului din Râmnicu Vâlcea. Am vizitat Muzeul Satului de la Bucureşti, pe cel din Dumbrava Sibiului şi mi-au rămas întipărite casele ţărăneşti din nordul Olteniei, care, după mine, constituie chintesenţa caselor civile din România…Am început cu această moară cu făcăi pe care am găsit-o lângă comuna Isverna din Gorj, am stilizat-o puţin, şi am îmbunătăţit-o. Moară de familie, care asigura mălaiul şi uruiala zilnică; care foloseşte un firicel de apă pe care când îl vezi zici: „pot să intru în el şi cu pantofii, şi nu mă ud la picioare”; şi, care, cade de la 3 m şi produce, după mine, cel puţin 10 kw, încât mişcă două râşniţe de moară, simultan. Apoi am început să lucrez o casă mai micuţă. Greu mi-a fost până să realizez proporţiile faţă de dimensiunile naturale şi, după posibilităţile de execuţie, am ajus la concluzia că raportul de 1: 20 este cel mai potrivit. Toate construcţiile pe care le-aţi fotografiat sunt la scara 1:20. Excepţie, prima casă realizată, învelită cu şiţă naturală, pe care am făcut-o numai după fotografie, fără măsurătoare, şi care mi-a ieşit la raportul 1:14… O excepţie o reprezintă Biserica Arhanghelul Sf Mihail, din com. Gurasada, jud Hunedoara, DN 7; din piatră şi lemn, cu două turle şi trei cruci, 35 km spre Arad de la Deva. Am trecut pe lângă ea de şase, şapte ori până m-am hotărât să o fac. Am adoptat scarea 1:40 ca să se încadreze mai bine… Desigur, ceea ce fac este o metodă de a-mi umple timpul de pensionar. Toată viaţa am muncit şi, neavând facultate, a trebuit să compensez prin muncă şi ingeniozitate, fiindcă pot să spun că am fost angajat pe funcţii frumuşele!…Uite, aşa îmi petrec timpul. Necazul este că el zboară…Acum e luni, acum e duminică; acum e luni, acum e duminică…Sigur, muncesc 10-12 ore dar la fiecare oră, o oră şi jumătate, trebuie să mă odihnesc căci mă doare spatele sau mă dor ochii…
Aceasta, în care vorbim acum, este casa moştenită de la tata. Aceasta este a treia casă construită de tata. Prima a făcut-o în Bucureşti, unde a fost căsătorit cu nepoata generalului Moşoiu, cel care a comandat trupele române care au ocupat Budapesta în 1919…. A doua casă este pe strada Banu Mărăcine, dar, simţind că va avea şi copii, şi-a făcut şi casa asta ca să poată să-i ţină. Ghinionul a făcut ca acea soţie, nepoata lui Moşoiu, să moară. A avut o fetiţă cu ea, care a murit şi ea când era mică, după care, la doi ani s-a însurat cu sora unor oameni cu care făcea afaceri… Ultima afacere a fost depozitul de armament de la Frânceşti, pe care l-a câştigat la o licitaţie, după care i-a cunoscut pe fraţii soţiei…I-a găsit pe aceşti fraţi, nemţi, care aveau o soră nemăritată şi care a devenit mama mea. Era croitoreasă de lux, deservind toate familiile mari ale oraşului…de la primărie, prefectură, familia Simian, care deţinea fabrica de încălţăminte. Când eram mic mă duceau de mână să văd actualul Muzeu de Artă, Casa Simian, care înainte de război, şi, imediat, după, era încă neterminată! Să ştiţi că s-a terminat după război! Simian locuia pe strada Gib Mihăescu în cele două case dea la barieră (a doua) lângă fosta 11 Iunie…
*
Şi continuăm fără aparat de filmat…
– Ce haine am purtat eu şi fratele meu! Nu era nimeni ca noi, şi toate fuseseră hainele tatii, care erau reînoite-refăcute de mama.
– Aşa şi eu am purtat numai haine întoarse, pe dos, de la fraţi mei, căci unchiul şi Naca (tanti Nadejdea) erau croitori şi ne lucrau pe gratis (m-am simţit dator să spun şi eu!).
– Eram ca scos din cutie. Ce oraş! Era oraş de orăşeni! Puteai să stai la marginea oraşului, dar nu ieşeai decât cu pantalonii călcaţi la dungă; şi pantofii făcuţi cu cremă, lustruiţi.
– Fratele meu era exagerat! am adăugat eu. Poate l-aţi cunoscut, Ilie, a terminat SMTC-ul…
– Cu Modest am fost coleg. Ce spune? Modest îşi mai aduce aminte? Ştiu, voi stăteaţi pe colţ, strada Calea lui Traian cu strada Matei Basarab, într-o casă mare, galbenă, cu trepte multe… Nici ca elevi nu ieşeam decât lustruiţi! îmi mai spune Gh Eftimie.
– Acum trebuie să-l dezbrac cu forţa, să-i spăl hainele, intervine doamna Eftimie, care între timp se apropiase de noi. Lucrează ziua şi noapte!
Eftimie scoate un caiet şi-mi arată:
– Uite schiţe de planuri, schiţe de perspectivă…Uite sculpturile cum se desenează!…Uite unghiurile, uite cum se fac treptele…
– Nu toată lumea ştie să facă trepte, mie, la Gura Văii, mi le-au greşit! acolo am o casă renovată, din sec XIX…
– Uite îmbinările coadă de rândunică… Am fost la Bibliotecă să le iau; ingineri, colegi de-ai mei, habar nu au să le facă. I-am întrebat! Uite coadă de rândunică cu deget ajutător… Clopotniţa de la Mariţa!
– Mulţumesc domnule Eftimie, în după amiaza asta, cel puţin eu, sper să fi făcut o treabă bună!