ADINA ENĂCHESCU!

Micropoemele în stil haiku cuprinse în volumul “Ecoul Toamnei”, Ed. Perpessicius, Bucureşti, 2006, majoritatea lor, reuşesc să producă o vie emoţie cititorului preocupat mai mult de meditaţie, decât de o canonică lectură. Volumul este realizat într-o grafică de excepţie, are un conţinut simplu şi concis, în tonalitate desăvârşită cu simţul şi gestul poetic.

Mircea Dascălu semnează grafica ambelor coperţi, iar Marcel Crihană îi face, Adinei Enăchescu, o prezentare pe măsura prezenţei sale în arealul haiku naţional, de ce nu, internaţional…

Totuşi nu aş înclina în întregime, confirmând afirmaţia lui M.Crihană, din finalul prezentării, când acesta aminteşte de “alunecări frecvente către simplism” după ce mai înainte afirmă: “Nu este momentul să insistăm asupra calităţii certe de haiku a tristihurilor de aici, ci, în puţinele rânduri de faţă, ne-am propus să spunem că, indiferent de genul scriiturii, ceea ce nu poate fi neglijat de nimeni, este însuşirea acesteia de a fi poezie. Până când se va lămuri pe de-a-ntregul ce este aceasta, reproducem câteva micropoeme din volum cu convingerea că spusa din acestea este, cum ar fi zis Eminescu, simţită şi, în acelaşi timp, adâncă şi clară…”

O să procedăm şi noi la o selecţie din tristihurile sale, pe care le considerăm remarcabile, nu înainte de a recunoaşte că sunt câteva, care confirmă observaţia criticului, aceea că poezia nu este “pe de-a-ntregul” atinsă! “Duminică/ după Periniţă/ cu buzele roşii…”, “Uneori mângâiaţi/ de briza jucăuşă-/ popas pe plajă.”…

*

După volumul “Miresme şi greieri”, iată, a doua oară, în volumul de faţă, simplitatea, cuplată cu concentraţia maximă, pune în valenţă înclinaţia Adinei Enăchescu către stilul haiku, o performanţă care pare să convină esenţial sensibilităţii acestui (unul dintre) reprezentant al poeziei vâlcene.

Volumul de faţă, “Ecoul Toamnei”, este o plastică transcriere, un joc al comparaţiei sugestive al anotimpului toamnei, cu toamna viieţii omeneşti, natura, spre sfârşit, vorbind în realitate tot aşa cum anii adunaţi avalul vieţii, vorbesc…Altfel spus, relaţia fără condiţionare dintre viaţa la apunere şi divinitatea atotştiitoare, dar care nu cuvântă…”Frunze căzute/ în grădina bunicii-/ ecoul toamnei” “Bătrâneţe!/ Ce bine e acasă:/ dar pănă când Doamne?” “Revelionul-/ şi mai bine şi mai rău/ a trecut anul”

Iarna este iarnă, este frig şi ger, este şi cer sumbru, nu există lemn tânăr, ci, prin pădure sunt vreascuri uscate. Gazul este scump, trăim în secolul 21, în era înaintată a tehnologiilor şi, totuşi, de multe ori confundăm mâinile bătrânilor care adună lemne în pădurea noastră citadină, vâlceană, cu crengile uscate…Da, este normal să nu scriem despre oamenii răi, să le facem publicitate, dar trăim o înfrângere prin existenţa lor! Poetul, faţă de toate acestea, gândindu-se la puritate, scrie pe zăpadă numele lui Eminescu.

“Iarnă geroasă-/ Bătrânii adunând crengi./ Noapte cu vânt.” “Oameni, oameni răi-/ să scriu despre voi ar fi/ o înfrângere!” “Ianuarie-/ scriu pe zăpadă un vers/ din Eminescu.”

Ce interesant ecou al vieţii, mai ales în apusul ei, să te scoli dimineaţa şi să vezi, cu emoţie, dacă mai stă la verticală omul de zăpadă pe care l-ai părăsit pentru somn, seara. În acelaşi sens şi anotimp al vieţii, nu vezi cum plutesc prin canale, după ploaie, bărcuţele de hârtie, dar le vezi cum se înmoaie şi se scufundă…La fel cum un Eugenio Montale nu poate compara cu nimic plânsul, unui copil, datorat mingii pe care a pierdut-o printre case…”Ma nulla paga il pianto del bambino/ a cui fugge il pallone tra le case.” Mai mult, la Adina Enăchescu, există o sintagmă rar întâlnită de mine: copil şi bunic-pământ şi cer! “Plouă întruna-/ prin şanţuri bărci de hârtie/ scufundându-se" “Copil şi bunic/ scriind împreună/ pământ şi cer” “Amurg discret:/ scriu poeme de toamnă-/ frunze pe balcon.”

De o tonalitate deosebită mi se pare şi aceste tristihuri în care, bătrâneţea nu se mai poate regăsi în splendoarea unei iubiri: “Ce noapte neagră:/ unde să caut stele?/ Eu şi iubirea…”, faţă de autorul anonim al Carminei Burana, care regreta că abia la bătrâneţe i s-a ivit şansa pe care nu a avut-o la tinereţe…”sed plerumque sequitur/ occasio calvata.”

Sunt, în acest volum, tristihuri, micropoeme haiku, uşor ironice, care ating şi o latură paradoxistă…”Jurăminte la/ coloana infinită/ până la moarte” “Bibliotecar/ rătăcit printre cărţi-/ unde e calea?”

În mod normal, pe noi cei de la cenaclul artelor din cadrul Societăţii Anton Pann, la care unul din membri cei mai dinamici este chiar Adina Enăchescu, trebuie să ne bucure evoluţia ei şi să o aşteptăm, aşa cum spunea şi Marcel Crihană, în introducerea de la “Ecoul Toamnei”, cu “noi şi superioare realizări”.

Închei această prezentare a noului volum de poezii semnat de Adina Enăchescu cu un

exemplu de tristih haiku, dat de M. Crihană în introducerea sa, aparţinând lui Gh. Popescu-Ger şi, care, parcă concluzionează volumul prezentat…”Clipele/ N-au timp/ Să ruginească.”

Iată, din nou, editura Perpessicius, Bucureşti, 2006, publică un volum de poezii semnat de Adina Enăchescu, “Din nou acasă”, impresionând cu grafica coperţii, deosebit de frumoasă, sugestivă, volum în care autoarea realizează o culegere de versuri, aşa cum spune prefaţatorul ei, Marcel Crihană, într-o “ reuşită estetică indiscutabilă”…

Mireasa, plină de vigoare, de alb, cu spatele la noi, se îndepărtează şi pătrunde în imensul câmp de flori, numai de flori, aproape ireal, departe… în ideal!

Se scufundă în acea minunăţie, nouă, rămânându-ne doar frumuseţea umerilor, a spatelui perfect, al albului imaculat. Această femeie, din splendoarea acestei coperţi, se îndreaptă către viitor, dar, parcă şi către trecut…”De când dacii şi romanii/ Arau lunca cu plăvanii,/ …Noi am învăţat rostire/ Într-o limbă-n nemurire;” (din poezia “Din nou acasă-permanenţă”).

În volumul de faţă, “Din nou acasă”, poate printre târzii clipe de viaţă, trecutul este ca şi astăzi, doar noi suntem alţii decât am fost…”La fel este şi astăzi, însă/ Eu nu sunt cea care am fost;/ Alta e lumina-n mine;/ Altul este al meu rost!…”( din poezia “Satul meu Tâlvâci”).

Există în poezia Adinei Enăchescu o anumită senzualitate, căreia, cu greu altcineva decât ea îi poate face faţă, aceasta, ţinând de o trăire puternică, cuplată cu o inexorabilă adâncire într-o realitate,deja, ca într-o proprie poveste…”E sărbătoare pe sub munţii de calcar/ Pe Otăsău, în sus, pe la Pietrari;/ Au început să dea în pârg cireşii,/ Precum obraji şi sâni de fete mari!…”

Un element de autenticitate, de maximă importanţă în estetica naivă a experienţei cotidianului sătesc, specific timpului actual, este aducerea, în primul plan al scenei locului, unui altruist primar gata să facă orice pentru liniştea comunei sale, neuitând să-şi consemneze dăruirea pentru obşte printr-o revanşă a trăirii sale cu una din mândrele satului…”Primarul intră-n horă ca un mire/ Şi ochiul său alunecă pe-un strai/ Ţesut într-un război de la Pietrari,/ Cu flori şi fluturi dintr-un colţ de Rai!…”

Poeziile Adinei Enăchescu, spumante prin uşurinţa gestului poetic, pline de speranţă şi de agreabilă senzaţie, plac celui dispus să le asculte versul incitant, simplu şi uşor de rostit, dar, să nu neglijem şi latura trăirilor intense…

Considerăm prezenţa ei, asaltând pur şi simplu suflarea simţământului poetic al arealului vâlcean şi nu numai, ca fiind de bun augur, ca fiind un exemplu de exuberanţă şi exaltare sentimentală, alături de exerciţiul unui corect studiu al actului literar.