„ªoseaua urcã spre Voineasa
Iar Lotru curge spre Brezoi,
O fatã ºi-a pierdut cãmaºa
Prin fânul de curând cosit
ªi-acum în poarta casei s-a proptit
Sã-ºi mai arate odatã sânii goi
ªi trupul rumenit de soare,
Turiºtilor înfometaþi,
De vraja unei idile trecãtoare
În pitorescul munþilor Carpaþi.” 
 • (Ion Minulescu - TURISM, 1936)

     Pentru  cei ce doresc sã se rupã din cotidian, pentru cei ce iubesc puritatea naturii ºi ineditul, pentru turistul de ocazie sau cel avizat, pentru cel cu rucsacul în spate sau cel motorizat, pentru toþi iubitorii de frumos, Valea Lotrului este o mare tentaþie. Sosit pe aceste meleaguri, indiferent de motivaþie, la muncã sau „petrecere”, rãmâi robul acestora. Traseul spre Voineasa încânta deopotrivã ºi pe primul venit ºi pe cel ce la parcurs toatã viaþa. Indiferent de anotimp, turistul ce îºi petrece vacanþa odatã aici, rãmâne fidel acesteia   toatã viaþa. O veche zicalã spune: „Cel ce bea apã din Lotru, rãmâne aici cu totul” .  Valea Lotrului a fost ºi este un „El Dorado” românesc. Ieri, „zilnic veneau, valuri, valuri” de oameni (primarul din ace-a perioadã din Voineasa), atraºi de un nevãzut magnet, pentru  câºtigurile foarte mari de aici.Timp de peste douã decenii (anii ‘60-’80), Valea a fost un „furnicar”. Mii de oameni, maºini ºi utilaje,  construiau acolo sus, în inima Carpaþilor Meridionali, cea mai mare amenajare hidroenergeticã de pe râurile interioare din România, Hidrocentrala Lotru-Ciunget. În paralel cu multe alte amenajãri de interes turistic, ºi nu numai, au fost construite ºi cele douã  „perle” ale turismului românesc, staþiunile Voineasa ºi Vidrã. Astãzi Valea Lotrului este asaltatã de vizitatori de pretutindeni, care vin aici sã-ºi petreacã sfârºitul de sãptãmânã sau întreaga vacanþã. Unii vin în drumeþie, cu rucsacul în spate pentru a  urca pe diferite trasee spre  crestele munþilor din zonã, alþii vin cu bilet de odihnã sau de tratament, emise de agenþiile de turism din România sau aiurea, pentru una din staþiunile Vãii Lotrului: Voineasa  sau Vidrã. Mulþi vin cu autoturismul ºi îºi aºeazã tabara într-o poieniþã, undeva la marginea unui râu sau lângã o cabanã. În afara celor care vin aici ca turiºti, „Valea” este cãutatã, mai ales în  perioada sezonului estival (iulie-septembrie),  de culegãtorii de fructe de pãdure ºi ciuperci. Zilnic, cu „noaptea în cap”, zeci de oameni, din zonã sau de aiurea, îmbarcaþi în diferite mijloace de transport, pãtrund în areal prin cele cinci guri de intrare (Gura Lotrului-Brezoi, Curmãtura Oltetului, Pasul Urdele, Curmãtura Groapa Seacã, ªaua Tartarau, Pasul Bucegi), venind dinspre Valea Oltului, Valea Oltetului, Novaci-Rânca, Valea Jiului, Valea Sebesului sau Valea Sadului, luând cu asalt pantele munþilor  pentru a culege preþioasele bogãþii oferite de naturã, care, valorificându-le, le aduc câºtiguri foarte bune. Valea Lotrului este o gurã de rai, un pãmânt al fãgãduinþei din care fiecare culege ce doreºte, este o gazdã primitoare pentru toþi cei ce îi trec pragul, care, odatã sosiþi aici, devin  musafirii ei vremelnici.
Printre primii care au salasuit aici, în valea „lotrilor” (hoþilor) au fost cetele de haiduci ce îºi gãseau adãpost în „fundul pãdurii” la adãpostul cetinei de brad sau la umbra fagului, unde dupã un „jaf la drumul mare”, undeva jos în trecãtoarea Oltului, sau dincolo peste creasta muntelui, se afundau aici pentru împãrþirea prãzii ºi pentru a o  ascunde în „fundul peºterilor”. 
     Dupã cum spune legenda, ei au ajuns mai sus de satul Cingetu de pe Latorita ºi Voineasa de azi.  Fiecare ceatã  avea cãpetenia ei. „Tartorul” lor era Breazu, a cãrui ceatã, hãlãduia la gura de intrare în Valea Lotrului, la adãpostul Turtudanului ºi a stâncariilor Doabrei. Cetãþile de piatrã,  cu multele lor grote, erau numai bune de adãpost ºi ascuns prada.  Mai sus, pe Vale, îºi „fãceau de cap” cetele lui Mãlai (Malaia), Ciungu în zona Ciungetului de azi ºi Voinea, pe teritoriul actual al Voineasei. Mai târziu, dupã ce „ºi-au fãcut plinul” ºi s-au sãturat de „prãduit”, haiducii ºi-au întemeiat familii ºi s-au stabilit pe locurile care astãzi se numesc: Brezoi, Malaia, Ciunget, Voineasa.   O altã legendã  spune cã cei patru au venit de undeva din susul Oltului, sãtui de nelegiuirile ce le-au înfãptuit, cu desãgii instalaþi în ºeile cailor, încãrcaþi cu agoniseala de pânã atunci, hãituiþi de  potera, ajung  la gura de vãrsare a Lotrului în Olt, unde hotãrãsc sã se lase de haiducit ºi sã se despartã, pentru a li se pierde urma. Urcând în susul vijelioasei ape, la adãpostul pãdurii „neîncepute”, cei patru se hotãrãsc cã acolo unde gãsesc un loc bun de casã, fiecare sã-ºi întemeieze o gospodãrie. Primul care s-a instalat, fiind ºi cel mai mare, a fost Breazu, care s-a instalat pe locul actualului oraº Brezoi   ºi tot aºa pe rând, al doilea,  Mãlai la Malaia, Ciungu la Ciunget ºi cel mai mic, Voinea la Voineasa. Ambele variante, nu sunt decât niºte legende care învãluie în mister  adevãrul  de ficþiune.
Certã este  prezenþa omului pe Valea Lotrului   din neolitic, din epoca bronzului. Dovezile care atestã aceasta, sunt fragmentele ceramice gãsite în apropierea Peºterii Laptelui de la Ciunget. Aceste documente se pot vedea la Muzeul Judeþean de Istorie din Râmnicu Vâlcea. 
     Marele geograf Ion Conea, într-un studiu al sãu, efectuat în anul 1935 cu  referire la geografia istoricã a Þãrii Lovistei, scoate la luminã pentru prima datã, unele documente din secolele al XIII-XIV-lea, în care se aminteºte de acest  þinut ca fiind o  „Terra” ºi de „Lothur” (Lotru).  Acelaºi Ion Conea, menþioneazã existenþa altor documente  de la sfârºitul secolului al XIV-lea ºi jumãtatea secolului al XV-lea (1394,1451), referitoare la Valea Lotrului, unde se vorbeºte de „proprietatea Manaileasa aparþinând mosnenilor din Lovistea”.             
     De atunci Lotru a suferit multiple transformãri, au trecut aproape cinci secole (20 ianuarie 1505) de când Radul cel Mare printr-un hrisov dat mânãstirii Cozia, întãreºte vama de la Genune (Câineni), hotãrând ca: „toþi  lotrenii   sã plãteascã vama sfintei mãnãstiri,  pentru ca pe acel om care nu va plãþii vamã sfintei mãnãstiri ºi cât este aceea ce se cuvine, pe un asemenea om astfel sã se ºtie  cã-l vom pune în þeapã la vãd”. Din aceste date reiese cã Valea Lotrului erea proprietatea mânãstirii Cozia ºi lotrenii care erau supuºii ei, erau destul de „avuþi” pentru a se ocupa ºi de comerþ.  De cele mai multe ori erau nesupuºi orânduirii mânãstireºti, care le solicitau biruri din ce în ce mai mari. Schimburile comerciale cu cei de dincolo de munte se fãceau mai mult în „tainã”, la adãpostul pãdurii, pe cãrãri ascunse, evitând a plãþii vamã. Aceste cãrãri au servit  ºi celor ce se ocupau cu contrabandã, ºi oierilor în transhumanþã. Le-au fost de folos ºi  ungurenilor care au venit de dincolo de munte, din Mãrginime, pentru a se stabili   aici (mai ales în localitãþile din amonte: Malaia, Ciunget). Toate aceste treceri se fãceau obligatoriu peste creasta munþilor Lotru, creasta ce strãjuieºte la nord întreaga „Vale”, de la Olt pânã sus la „Obârºie”, pe o lungime de aproximativ 75 km, unde apa Pravatului ºi ªaua Tartarau o delimiteazã de munþii Sureanu. În toatã aceastã perioadã, cât Transilvania a fost sub ocupaþie austro-ungarã, întregul lanþ muntos al Lotrului, de la Râul Vadului de pe Olt (unde exista vama) ºi pânã la pasul Tartarau, forma  graniþa ce delimita þinutul „de-dincolo” de cel „de-dincoace de munte”. Într-un document emis în timpul domniei lui Matei Basarab, se aminteºte de plãieºii ce pãzeau graniþa pe creasta Lotrului, cã erau scutiþi de obligaþii faþã de domnie. Locuitorii de pe „Vale”, ca ºi cei din întregul þinut al Þãrii Lovistei,  au fost organizaþi în „obºtii sãteºti”, organizare ce le dãdea dreptul de folosinþã  a pãdurilor, apelor ºi pãºunilor. Aceastã organizare a funcþionat pânã în  zilele noastre, cu excepþia perioadei de dupã cel de al doilea rãzboi mondial, când a venit la conducerea þãrii regimul totalitar comunist. Aceste organizaþii au început sã se refacã dupã 1990, în toate localitãþile de munte unde ele au existat.   
     Accesul pe Valea Lotrului a fost destul de anevoios pânã pe la începutul secolului al XX-lea. În vara anului 1860, Alexandru Odobescu într-o cãlãtorie prin þinuturile Vâlcii, coborând de la Sibiu  pe Valea Oltului, întâlneºte la gura de vãrsare a Lotrului în Olt, un grup de „plutãri” (care se ocupau cu plutaritul buºtenilor de pe Valea Lotrului pe Valea Oltului pânã jos la Cãlimãneºti) pe care îi luau cu domniile lor în trãsurã. „Pe dânºii i-am cercetat despre satele de pe Lotru; sunt cu totul vreo patru, din care Malaia ºi Voineasa ; cele din urmã sunt mai însemnate; carul abia merge pânã-n Malaia; iar de acolo înainte, abia poþi merge cãlare prin matca Lotrului ºi preste vãi, pânã-n Voineasa,  îþi trebuieºte ca la o zi ca sã faci aceastã cãlãtorie”.          
     Pentru extragerea din „bazin” a volumului mare de masã lemnoasã ºi a zãcãmintelor de micã din Cataractele Lotrului (principalele bogãþii ale Vãii), au fost construite ºoseaua ºi o cale feratã îngustã. ªoseaua urcã pânã la Voineasa, iar calea feratã forestierã se extinde (în etape) pânã sus pe Valea Voinesitei, cu ramificaþii pe Valea Pascoii ºi Vasilatului atingând în final o lungime de 55 km  Vagoanele goale, pentru transportat buºtenii, erau trase de o „Mocãniþã” (o micã locomotivã cu abur) pânã la „rampa de încãrcare” a buºtenilor, urmând ca de aici, încãrcate, sã coboare liber însoþite de câte un frânar, pânã la „marea fabricã” de la Brezoi. Dupã începerea lucrãrilor la Hidrocentrala Lotru (1962), ºoseaua a fost modernizatã (rãmânând principalã ºi singura cale de comunicaþie de pe Vale) ºi calea feratã desfintata, urmând cã transportul oamenilor ºi a materialelor sã se efectueze   de la acea datã, cu mijloacele de transport auto.
Drumul National-DN 7A se ramificã din DN 7/ E 81 pe teritoriul oraºului Brezoi la o distanþã de: Bucureºti-209 km; Râmnicu Vâlcea-35 km; Sibiu-64 km 
     DN 7A Brezoi-Voineasa (39 km)-Vidrã (24 km)-Obârºia Lotrului (17 km)-Curmãtura Groapa Seacã (9 km), mãsoarã 89 km pe teritoriul judeþului Vâlcea ºi de aici continuã încã 20 km pe teritoriul judeþului Hunedoara, pânã la întâlnirea cu E79/DN66 din Valea Jiului, în localitatea Petroºani.
     Întregul traseu al DN7A mãsoarã între Valea Oltului ºi Valea Jiului, 109 km ªoseaua este asfaltatã în proporþie de 96%. Pe sectorul Brezoi-Voineasa-Coada Vidrutei (punctul de întâlnire cu drumul de pe conturul lacului Vidrã ºi ramificaþia care duce în Staþiunea Climatericã Vidrã-2 km), 63 km de drum modernizat dupã standarde europene, deschis tot timpul anului. Pe sectorul Coada Vidrutei-Obârsia Lotrului-Curmatura Groapa Seacã-26 km, drumul, iarna închis s-au se circulã cu restricþie. pe sectorul gorjan drumul are banda carosabilã sub standarde, este asfaltat ºi iarna este închis   s-au se circulã cu restricþie. Cele mai de jos puncte din traseu: 335 m la kilometrul zero în localitatea Brezoi ºi 600 m la Voineasa.  Cele mai înalte puncte din traseu: 1580 m în Curmãtura Vidrutei ºi 1598 în Curmãtura Groapa Seacã, punct de unde drumul pãrãseºte teritoriul judeþului Vâlcea. 
     Privind harta fizicã a României putem observa cã drumul ferastruieste Carpaþii Meridionali pe axa est-vest, leagã douã bazine hidrografice, al Oltului ºi al Jiului, urmãreºte douã cursuri de apã, Lotru ºi Jietul, traverseazã douã creºte muntoase: Latoritei-Curmatura Vidrutei (cumpana de ape dintre pârâul Vidrutei ºi valea Manailesei) ºi intersecþia dintre munþii Pãrâng ºi munþii Sebesului în Curmãtura Groapa Seacã (cumpãna de ape între Valea Lotrului ºi Valea Jietului).
DN7A intersecteazã în punctul Obârºia Lotrului cel mai înalt drum din România  (2145 m în ªaua Urdele), drumul alpin DN 67C-Novaci-Sebes-136 km este împãrþit în douã sectoare: sectorul sudic, Novaci-Statiunea Rânca-Pasul Urdele-Obârsia Lotrului, cunoscut ºi sub numele de „Drumul Regelui Ferdinand”, e teritoriul munþilor Pãrâng (48 km) ºi sectorul nordic, Obârºia Lotrului-Sugag-Sebes (88 km), cel de pe teritoriul munþilor Sebesului. Se poate observa cã DN 67C are o particularitate aparte faþã de celelalte drumuri care leagã cele douã „provincii istorice” - Oltenia ºi Transilvania, el urcã creasta muntelui (mai ales pe sectorul sãu, sudic), pe când celelalte, majoritatea de pe axa nord-sud, urmãresc un curs de apã (cele de pe vãile: Prahovei, Oltului, Jiului, Cernei). Aceastã magistralã alpinã, traverseazã zone estelopeisagistice deosebit de spectaculoase (Pãpuºã, Dengheru, Urdele, Iezer, Cãrbunele, rezervaþia mixtã Muntinu s.a.), cu puncte de belvedere presãrate pe o distanþã de 20 km unde drumul defileazã  aproximativ în jurul cotei de 2000 m Cel cu rucsacul în spate sau cel de la bordul unui „jeep”, se simte aici ca fiind pe „acoperiºul lumii”. Atenþie ! Pe sectorul sãu sudic, între Staþiunea Rânca-Pasul Urdele-Obârsia Lotrului, drumul se recomandã a fi folosit numai vara, numai cu maºini de teren ºi numai de ºoferi cu experienþã. Întregul traseu pe acest sector este neasfaltat. În zona Dengheru-Urdele, drumul travereseaza o zonã de stâncãrie, mai ales pe serpentine, unde apele ploilor repezi de munte spãlã, mai tot timpul anului, terasamentul scoþând la ivealã colþi ascuþiþi de stâncã. Traseul, ca grad de dificultate, este recomandat piloþilor de raliu pe teren acccidentat. Pe sectorul nordic: Obârºia Lotrului-Saua Tartarau (cumpãna de ape între Valea Lotrului ºi Valea Sebesului)-Oasa-Sugag-Sebes, ºoseaua este asfaltatã în proporþie de 80 %, dinspre Sebes ºi este închisã traficului pe întregul sezon friguros, mai ales în sectorul cel mai înalt din traseu.
O altã magistralã alpinã, care se ramificã din DN 67C, este aºa numitul „Drum Strategic” care se desprinde din acesta în ªaua Stefanu (punct unde Munþii Latoritei se desprind de cei ai Parângului-1915 m), parcurgând întreaga creasta principalã a Munþilor Latoritei, de la est la vest, pânã la întâlnirea cu DN 7A în satul Valea Macesului-Voineasa. Pânã a se desprinde de fratele sãu geamãn, DN 67C mai aruncã o ultimã privire înspre Valea superioarã a Lotrului unde sãlãºuieºte de veacuri la adãpostul jnepenilor ºi stâncariilor, învãluit într-un „fuior” de negura lãptoasã, lacul Câlcescu -izvorul de unde rãul îºi trage seva. Traseul de început al drumului permite celui care-i calcã macadamul sã-ºi „clãteascã ochii” peste splendida panorama oferitã de bazinul superior al Latoritei ºi de marea de vârfuri a lanþului Munþilor Cãpãþânii ºi Parângului. Pornind într-o coborâre uºoarã pe golul alpin drumul depãºeºte pe faþa sudicã a crestei vârfurile Stefanu (2053 m), Bora (2055 m pe versantul nordic stã ascunsã o mare rezervaþie de jnepeniº. Rezervaþia se aflã înregistratã în catalogul Academiei Române publicat în anul 1992 împreunã cu alte 11 rezervaþii naturale aflate pe teritoriul „Bazinului Lotru”), ajungând pe coama principalã a Costei Benghi (1956 m), unde panorama se deschide ºi spre creasta principalã a Lotrului ºi a lacului Vidrã. Lãsând stâna din ºa, drumul îºi reia traseul pe faþa sud-esticã a muntelui depãºind în aceeaºi coborâre uºoarã vârfurile Zanoguta (1962 m) ºi Puru (2049 m) urmând a reveni pe culmea principalã unde traverseazã o zonã de serpentine ajungând la cota de 1800 m în ªaua Pietrele, punctul ce mai de jos din acest sector de traseu. De aici, pentru prima datã de la plecare, drumul urcã 200 m În altitudine printr-o zonã deosebit de frumasa oferitã cu dãrnicie de stâncãriile presãrate pe golul alpin ale muntelui Boarnesu, depãºind pe partea stângã vârfurile Pietrele (1881 m) ºi Mogosu (1959 m), ajungând din nou pe creasta principalã. De aceastã datã, traseul drumului, într-o urcare uºoarã, se schimbã de pe versantul sud-estic pe cel nord-vestic, unde se poate admira, pentru ultima oarã, panorama lanþului vestic al munþilor Lotru (Steflesti), la poalele cãrora se oglindeºte „marea adunare de ape” a lacului Vidrã ( 360 milioane c de apã situându-l a fi lacul cel mai mare, aflat la cea mai mare altitudine din România). Ajungând în dreptul cumpenei de ape (Valea Vidrutei ºi Valea Manailesei), marcatã de Curmãtura Vidrutei (1575 m) privitã de la altitudinea de 2000 m (cel mai înalt punct din traseul întregului drum), drumul formeazã un mare arc de cerc, impus de ocolirea vârfului Fratosteanu Mare (2053 m - cel mai înalt vârf din centrul munþilor Latoritei, punct din care se insinueazã desprinderea a trei ramuri: ramura nordicã, cea a muntelui Manailesa , marcatã de vârfurile, Manaileasa Mare-1853 m, Runculeþ-1465 m ºi Stâneica 1383 m, legatã de creastã principalã prin Curmãtura Vidrutei;     -creasta sudicã marcatã prin vârfurile: Fratosteanu Mic-1979 m, Repezi-2013 m, Paraginosu-1976 m, încheind cu Vânãtã-1467 m Creasta sudicã este delimitatã de cea principalã, de Valea Rudaresei ; a treia este ramura centralã, orientatã spre est, cea care este o continuare a crestei principale, marcatã de vârfurile: Poiana Mare-1624 m, ªtevia-1608 m, Pietrele Albe-1193 m, Balturi-1117 m, Chica Lupului-1125 m, încheind cu vârful Cireºul-1161 m La acestea se mai poate adãuga ºi cea de a patra ramurã, ramura vesticã, cea pe care drumul a parcurs-o  pânã în zona punctului orohidrografic, format de vârful Fratosteanu Mare. Iubitorii de speologie, atât specialiºti cât ºi cei amatori, pot întâlni aici pe versantul sudic al „Fratosteanului”, fenomene carstice deosebit de interesante.  Aflat pe acest frumos ºi liniºtit vârf, unde þi se deschide panorama înspre cele patru zãri, unde totul se aºterne la picioarele tale, trãieºti momente unice în viaþã, trãieºti fiorul supremaþiei ºi al dominaþiei, schimbându-ºi  direcþia de mers dinspre nord, spre est. Ajuns odatã  aici, la poalele estice al impozantului vârf, din traseul principal se desprinde pe dreapta, drumul ce duce la stânele din Turcinuri (Mare ºi Mic), cu legãtura spre Cabanã Tudor, aflatã pe malul drept al  lacului Petrimanu ºi la cele dinspre Culmea Paraginosului (Repezi, Din Groapã). Revenind la „Drumul Strategic”, el îºi continuã traseul sãu spre est, în coborâre uºoarã, în serpentine, aproximativ pe coama muntelui, depãºind pe partea dreaptã, obârºia Vãii Rudareasa, unde dupã ce a traversat un sector de pãdure în amestec, ajunge la Plaiul Poienii. Aici drumul întâlneºte pe partea dreaptã, în imediata apropiere a pãdurii de molid, prima ºi unicã amenajare turisticã aflatã pe cresta Latoritei, Cabana Plaiul Poienii, propietatea SC „INDACOM” SA, Râmnicu Vâlcea. Pe creastã, în imediata apropiere a cabanei, se aflã stâna din „Plai”, de unde locuitorii vremelnici ai aºezãmântului turistic, se pot delecta cu produse specifice de stâna (lapte, brânza, urdã, smântâna, unt, cas dospit ºi afumat, jintiþã, pastramã º.a.) ºi tot- odatã îºi pot însusii o parte din obiceiurile pãstoreºti. Din acelaºi loc, se desprinde din drumul principal, pe dreapta, un drum forestier care coboarã în satul Ciunget, urmãrind firul vãii Rudareasa. Drumul este accesibil autoturismelor de teren ºi este practicabil pe teren „negru”. De la cabanã, se poate ajunge cu uºurinþã la Peºtera Laptelui, coborând pe drumul forestier spre Ciunget, unde pe partea dreaptã, la aproximativ 4 km pânã-n sat, pe pârâul Dolia Frumoasã, se aflã „fenomenul endocarstic Peºtera cu lapte” ( Ghiþã D. Procopie-Cercul de speologie „Nyphargus”, Râmnicu Vâlcea.) Pãrãsind acest punct de referinþã, drumul îºi continuã traseul aproximativ în apropierea crestei, depãºind pe partea stângã vârfurile,  Poienii (1624 m) ºi ªtevia (1608 m), dupã ce a traversat o pãdure de fag, ajunge la stâna cu acelaºi nume, aflatã chiar pe creastã. De aici traseul drumului aflat la cca. 1450 m altitudine, îºi schimbã direcþia de mers, pãrãsind creasta, pentru a-ºi continua drumul, pe „dosul muntelui” (versantul nordic). Pe acest sector, drumul coboarã printr-un „tunel de pãdure”, în serpentine, aproximativ 350 m diferenþa de nivel, pentru ca dupã cca. 5 km sã ajungã din nou pe creasta muntelui, de aceastã datã într-un „gol cu pãºune”, pe care nu-l va mai pãrãsi pânã aproape de întâlnirea cu ºoseaua de pe Valea Lotrului. De-a lungul întregului segment nordic de drum parcurs peste creasta, pe versantul sudic se aflã un imens perete de stânca din calcar, botezat de localnici, „Pietrele Albe”. Pentru dificultatea ºi spectacoluzitatea lor, acestea sunt cãutate de alpiniºti ºi vizitate de drumeþi cu rucsacul în spate, sau de turiºtii din Staþiunea Voineasa. Din aceasta pleacã un traseu de drumeþie marcat cu cruce roºie, având punctul terminius aici. Acest traseu poate fi continuat de cei interesaþi, pânã la Peºtera Laptelui. Pentru a ajunge la acest obiectiv turistic, drumeþul echipat corespunzãtor pentru drumeþie în zone cu grohotiº, coboarã pe lângã capãtul estic al Pietrelor Albe, pe culmea Corni cca. 100 m, pânã la o fostã stâna. De aici, schimbã direcþia de coborâre,  intrând în dreapta în pãdure, unde apucã o potecã destul de vizibilã, în coborâre spre „fundul vãii” Rudareasa. În apropierea vãii, ocolind stâncãriile care formeazã un mic perete de protecþie a drumului, ajunge dupã cca. 10 minute de mers, de la intrarea în pãdure, în drumul forestier de pe Vale. Diferenþa de nivel dintre drumul de pe creasta, pânã-n vale, este de cca. 350 m (cota vale-755 m). De aici se coboarã pe drumul forestier spre Ciunget, pânã unde se formeazã pe partea dreaptã un pârâu (Dolia Frumoasã). Din acest loc, drumeþul abandoneazã drumul, apucând pârâul în sus, unde în final ajunge la Pestera Laptelui. (Aceastã prelungire a traseului marcat cu cruce roºie, este o propunere a autorului, pe care îl recomandã turiºtilor cu experienþã în drumeþiile montane. „Drumeþilor” care doresc sã facã excursie pe acest traseu cu plecare din Staþiunea Voineasa, le sunt necesare cca. 6 ore de vizitare ºi parcurs, dus-întors. Efectuarea drumeþiei se recomandã numai pe „teren negru”). 
     Revenind la drumul de pe creastã, el îºi  continuã traseul sãu spre est, aproximativ în plan orizontal, printr-o zonã cu fâneaþã, (atestatã de prezenþa clãilor de fân), cu o deschidre de bellvedere, cât se poate cuprinde de jur-împrejur. Dupã ce întâlneºte pe parteadreapta, o grãdinã (vara)  cu grajd ºi cãsoaie (în restul anotimpului este folositã ca „târla” pentru oi ºi „sãlaº” pentru animale mari), ajunge în zona vârfului Balturi (marcat de prezenþa mestecenilor pentru prima datã în acest traseu) pe care îl depãºeºte pe partea dreaptã, în coborâre uºoarã, aproximativ pe curba de nivel, urmând o coborâre în serpentine spre ªaua Chica Lupului, trecând pe lângã niºte garduri, care adãpostesc o „gospodãrie” specificã zonei. Ajuns în ªa, drumul întâlneºte traseul de drumeþie (marcat cu triunghi albastru) care leagã Staþiunea Voineasa (localitatea) de satul Ciunget. Turiºtii (drumeþii) ajunºi aici, pot admira spre nord, panorama Staþiunii Voineasa ºi al întregului lanþ central al munþilor Lotru (Steflesti), care scoate în evidenþã vârfurile Dobrunu (1979 m), Sterpu (2142 m) Dealul Negru (2021 m) ºi spre sud pe fundal, lanþul  munþilor Cãpãþânii iar în plan apropiat, ramura sudicã a munþilor Latoritei, dominatã de vârfurile Paraginosu ºi Vânãta.