Puţini sunt cei care ştiu că Mircea a fost un domnitor care „a făcut legea” în epoca sa în această parte de Europă. El a fost înrudit cu ungurii, sârbii şi polonezii iar una dintre fiice, a fost soţia lui Mousa, fiul sultanului Baiazid şi al prea frumoasei sale soţii, sârboaica Olivera.
Anul acesta, am propus primarului Mircia Gutău, ca în cadrul manifestărilor dedicate „Zilelor Râmnicului” să prezentăm publicului vâlcean, un moment absolut inedit pe care l-am intitulat „Parada legendară”. Era vorba de o „Paradă a personajelor istorice şi legendare”, care sunt atestate cu documente că ar fi trecut prin Râmnicu Vâlcea.
Ar fi fost o bună ocazie, pentru ca publicul din întreaga ţară, să vadă de “ Ziua imnului naţional” pe marii eroi ai neamului : Decebal, Traian, Cneazul Farcaş, Mircea cel Bătrân, Vlad Dracul, Vlad Ţepeş, Radu de la Afumaţi, apărând călări împreună cu gărzile lor pedestre. Cei care ar fi interpretat rolul căpeteniile istorice, ar fi fost cei mai buni actori şi cascadori români: Sobi Cseh, Ştefan Velniciuc şi Adrian Pintea. Acesta din urmă, a fost cu ani în urmă, interpretul rolului Vlad Dracul, în filmul Mircea, al regizorului Sergiu Nicolaescu.
Această PARADĂ LEGENDARĂ am conceput-o special pentru a se constitui într-o ofertă vizuală de excepţie, UN UNICAT, pentru toată mass-media din România. Ar fi fost o lecţie pe care vâlcenii o puteau da întregii ţări, fiindcă peste tot se fac doar acţiuni banale care nu au nici o şansă de a-i reda românului mândria unui trecut glorios.
Ocazia ar fi fost un bun prilej şi pentru a invita la Râmnicu Vâlcea, corpurile diplomatice ale Ungariei, Turciei, Bulgariei, Serbiei şi Poloniei, ţări şi popoare alături de care ne-am construit o istorie comună. Presa a remarcat faptul că la Vâlcea nu vin persoane importante. Personalităţile nu vin fiindcă au evenimente din care să aleagă iar ceea ce oferă Râmnicul nu depăşeşte sfera banalului. Bugetul unei oferte spectaculare unicat, aşa cum ar fi spre exemplu opera rock Mircea cel Mare, un spectacol complex de muzică, dans, teatru şi cascadorie, s-ar situa la jumătatea celui alocat „Zilelor Râmnicului”.
Oferta mea nu a primit nici un răspuns, iar când m-am interesat de soarta dosarului lăsat „onor primarului”, am aflat că acesta ajunsese la cel care se ocupă de „imaginea primăriei”. Care imagine a primăriei Râmnic?!!!! Pe postul acesta trebuie un adevărat specialist în relaţii publice, un om care are propriile lui relaţii în mass media centrală şi nu doar un talentat fotograf.
O mare greşeală este şi faptul că râmnicenii se limitează la ceremonialul legat de zilele oraşului, doar la momentul 1848 fiindcă, istoricii arată că: „Nu mai există dubii asupra faptului că imnul a fost cântat pentru prima oară la Braşov şi nu la Râmnicu Vâlcea. Tot specialiştii s-au pronunţat şi sunt unanim de acord, că atât muzica cât şi versurile Imnului naţional, aparţin lui Andrei Mureşanu şi nu lui Anton Pann. În aceste condiţii mi se pare hilar ca râmnicenii să susţină cu îndârjire un fals istoric.
În numărul din luna iunie 2005, al prestigioasei reviste „Historia”, s-a publicat un amplu studiu asupra acestui subiect, iar o copie i-am remis-o şi primarului atunci când i-am propus „Parada Legendară”.
În mod sigur cei care au decis ca “ Zilele Râmnicului” să se desfăşoare cu ocazia „Zilei Imnului”, au făcut-o fără să consulte istorici profesionişti, aşa că cei care au moştenit manifestarea, mizează în continuare pe un moment imaginar-fantezist şi nu pe unul ţinând de istoria reală, atestată de documente.
Râmnicu Vâlcea, chiar şi acum la început de mileniu trei poate fi caracterizat folosind cuvintele spuse de Nicolae Iorga, la începutul secolului XX ” Râmnicu este un giuvaer de orăşel, una din cele mai curate aşezări urbane din toată România”.
Oraşul este foarte bine gospodărit şi la acest început de mileniu trei, are una din cele mai cochete primării din ţară şi multe clădiri de la începutul secolului XX, aflate într-o stare foarte bună. Din aceeaşi etapă, există statui care chiar dacă nu excelează prin dimensiuni, se încadrează perfect ambientului, dar din păcate nu acelaşi lucru îl pot spune despre statuile monumentale, gen Mircea. Mă alătur în totalitate lui Constantin Mateescu, care în Cartea Râmnicului scrie următoarele : Statuile sunt departe de a avea pregnanţă şi personalitate. Statuia lui Mircea, e pe cât de modestă, pe atât de insignifiantă. Un trecător grăbit, mergând pe stradă, nici nu observă printre castanii înalţi, opera în bronz, care în timp a înlocuit pe rând, în crugul vremurilor pe Brâncoveanu, pe Alexandru Lahovary şi Maxim Gorki”.
România în întregul ei, suferă de faptul că are statui puţine, iar marea majoritate a celor existente, sunt lipsite de calităţi artistice, fiind făcute “ în mare viteză şi cu mare economie”. Un exemplu de statuie ruşine naţională”, este cea a voievodului Mihai Viteazul, din Alba Iulia.
Nu este vorba de evidenta ţinută defectuoasă a călăreţului în şa, nici de faptul că acel cal, are corpul unui “culturist” încolăcit de muşchi inventaţi, care anatomic nu există. Grav este faptul că voievodul are ataşată la şold, în partea dreaptă, o sabie scurtă, aşa cum în acea epocă erau obligaţi să poarte doar călăii. A fost oare Mihai Viteazul un călău? Dacă nu, de ce a fost prezentat în acest mod?
Dacă acceptăm aşa ceva chiar în “Oraşul Unirii”, de ce să ne mai mirăm că unii dintre istoricii străini chiar îl consideră un călău ? În loc să le furnizăm răspunsuri pertinente, se pare că noi românii nu facem altceva decât să le punem la dispoziţie argumente clare în favoarea ipotezei lor.
La Cluj avem un exemplu asemănător şi pe cât de frumoasă şi monumentală, este statuia regelui maghiar Matei Corvinul, născut chiar la Cluj, pe atât de neinspirată şi lipsită de meşteşug, este cea care-l reprezintă pe Mihai Viteazul.
Atunci, când au ridicat statuia, ungurii nu s-au zgârcit la bani, iar comisia care aviza proiectul acestor monumente era formată din specialişti în heraldică, specialişti în costume şi armament de epocă, specialişti în hipism, hipologie şi anatomie. Statuile tuturor personalităţilor istorice din lumea întreagă, indiferent de concepţia artistică a autorului, au fost girate de acceptul specialiştilor din domenii foarte diferite, fiindcă cei care le-au comandat erau conştienţi că ele trebuie să insufle privitorului forţă şi respect, nu ilaritate, aşa cum se întâmplă cu statuia lui Avram Iancu, ridicată în centru aceluiaşi Cluj.
Klaus Johannis, primarul Sibiului este singurul edil din România, , care a avut curajul, să elimine din piaţa centrală a oraşului, o statuie urâtă care-l simboliza pe cărturarul Gheorghe Lazăr. Naţionaliştii români din Ardeal, nu au avut obiecţii, iar autorul însuşi, a recunoscut că demolarea, i se pare un gest normal fiindcă este o operă submediocră pe care „a făcut-o în grabă şi numai din dorinţa de a câştiga un ban, fiindcă era o comandă primită de la partid”. Nu este nimic de comentat, atunci când artistul însuşi este lipsit de conştiinţă. De ce să ne mai mirăm atunci că la fel ca-n trecut, cei circa 20 de deputaţi şi senatori din primul Parlament post-decembrist, care proveneau din rândul breslei artistice şi a muzeografilor, nu a făcut nimic pentru a crea un cadru legislativ care să fie capabil să oprească comenzile date pe prietenie precum şi dijmuirea avuţiei noastre culturale.
Această dijmuire se face într-o frenezie de cei mici dar mai ales de cei mari şi exemplele sunt numeroase. Am să-l enumăr doar pe cel al soţiei unui diplomat african, care “rătăcise” printre obiectele sale de lenjerie o “Gramatică latină” din anul 1571, editată la Basel.

Ştefan BRANDES-LĂŢEA
0722.767.215
e-mail:draculestii_transilvani@yahoo.com
Foto: Ştefan BRANDES

    Comments >>