Cercetarea, căutarea ştiinţifică şi spirituală, va fi în om şi mai puţin în afara spaţiului său. Când, totuşi, vom vorbi despre acest spaţiu, atunci omul va fi prezent acolo printr-un mesager al său. Deci şi spaţiul viitorului va fi definit tot de om.
Din ce în ce mai mult, lumea se îndreaptă către o activă intenţie de suprapunere a spiritului, al sufletului, cu plăsmuirea tehnologică raportată la mediul înconjurător. Dacă până acum toate cercetările tehnologice căutau secretul unei existenţe transpuse în trecut şi viitor, astăzi, şi probabil mai mult în viitor, asistăm la racordarea acestei existenţe la un mediu consistent în artă şi tehnologie, în vederea conservării prezentului omenesc în faţa unor adversităţi previzibile…
Ce este omul, ce este mediul înconjurător? Poate el exista, spiritul său, variantelor futuriste prevăzute de SF-işti? Poate el rezista tentaţiei tot mai accentuate de timp material şi tinde la infinit către zborul galactic? Poate el să plece într-un chibrit şi să se întoarcă peste timp în altă lume?
Va fi un secol de rugă către Dumnezeu? Sau va fi o conti-nuă căutare spre a realiza un prezent estetic, într-o astfel de alcătuire care să sfideze destinul brutal, imbecil, zadarnica speranţă...
Omul, cred eu, va fixa la intersecţia intenţiilor sale arta, simţirea şi cercetarea ştiinţifică. Produsul său va fi un conglomerat de betoane, sticlă, zboruri în plan, în spirale de imagini şi idei artistice, un mozaic în care cele două componente, arta şi ştiinţa, vor fi esenţiale.
Acestea se vor intersecta, se vor influenţa reciproc, arta va fi ecoartă şi ea va avea un rol precis în societate. Cum astăzi oamenii merg la serviciu, arta va fi din nou meserie, nu numai stare de ficţiune, cum este astăzi, va fi consumată în economie…Atenţie, în mare parte, ea va fi totuna cu produsul tehnologic. Cu alte cuvinte, design!
Apropo, întotdeauna economia, arta, au avut un caracter de piaţă, ele fiind specifice liberului schimb dintre doi indivizi, într-un individ şi un grup, între două grupuri diferite. Ele nu au avut un caracter de piaţă decât în societăţile bolnave psihic, când un producător nu a produs decât pentru a măsura timpul, adică pe stoc fals...
În viaţă, într-un ciclu, este mai mult rău decât bine. Răul se consumă inevitabil, mereu, iar binele îşi transferă conţinutul în viitor spre una din zilele care urmează. De aceea cred că ştiinţa şi arta vor păşi împreună spre, de ce nu, viitorul edenic al omenirii, arta având rolul de a struni ştiinţa şi rezultatul ei, tehnologia.
Toate răurile vor fi adunate spre bine, toate plăsmuirile prooroce vor direcţiona către nedestructibila uniune dintre ştiinţă şi artă. Arta va fi un bun pentru ochi, ecoarta, un bun pentru viaţă…
Chiar dacă mitul despre Turnul Babel nu va cădea, căci în fiecare clipă putem să mai adăugăm un metru intenţiei noastre de înălţare, oricum prea mică faţă de un reper atât de mare cum este Terra, omul, după modelul biblic, va reânvia în dragoste pentru emanciparea sa, dragoste pentru autodepăşire, dragoste pentru fizica timpului material, dar nu va uita de ecologie, atât în material cât şi în spirit!
Timpul cântăreşte bine toate cele. Curios, el este şi gravitaţional, strunind bine atât înălţările cât şi căderile.
***
Muzica există prin ea însăşi ca artă, există ca artă şi prin actul de interpretare. Deci ea există în două forme, dependente una de alta la concret, independente la recepţia către consumator. La o anume artă ne gândim când vorbim despre muzica lui Brahms şi despre altă artă vorbim când îl urmărim pe X, marele interpret a lui Brahms…
Foarte uşor muzica trece, vaporoasă sau greu condensat, pe lângă matematică.
Despre arta interpretativă doresc să vorbesc, ca despre o ecoartă, căci atunci când parametrii ce definesc talentul interpretului sunt înalţi, atunci simţi că trăieşti la o cotă înaltă, simţi că mediul îţi este plăcut şi apropiat…
Ea, arta interpretativă, a declanşat epoca modernă, epoca de emancipare a artei, epoca modei sau cea a curentului.
Dacă un violonist poate să fie, ca moment de artă, peste compozitorul concertului său, să manevreze cu elemente abstracte şi să creeze o nouă impresie de valoare asupra mediului, de ce nu şi un pictor poate să fie deasupra realităţii fotografiate de ochi, deasupra aparatului special inventat.
Iată cum emanciparea interpretului muzician a dus la emanciparea pictorului, a expresiei sale, a impresiei operei în final, intuind că pictura poate fi mai spirituală...
Acest lucru s-a întâmplat în secolul XIX…
Iată cum muzica prima s-a emancipat, după care au urmat toate celelalte...
Noul mod de manifestare al artelor, dinamismul, gândirea filozofică şi mai târziu tehnica desăvârşită (vezi suprarealismul), a fost in concordanţă cu mediul provocant, a fost ecoartă în termenii specifici dezvoltării furibunde tehnologice....Dar nu întotdeauna în folosul omului!
Revenind la cazul muzicii, cu toţii ştim că la un concert, în sală, în direct, desfăşurat într-o filarmonică, nu numai opera în sine este de căutat, ci şi actul interpretativ, şcoala locală şi de aiurea, cea care aruncă pe piaţă talente de necontestat, talente care înseamnă mereu, ca o buclă cibernetică, reconsiderarea compozitorului cântat.
Zeci de variante sunt puse cu auditoriul în contact. Conceperea artei în direct, a muzicii, constitue sarea şi piperul acestei arte, este magia creată de interpret, este timpul trecut şi cel viitor trăit la prezent.
Lumea ar stagna dacă nu ar exista cabotina artă a interpretării, ca şi cele, în general, specifice creării…
Muzica înseamnă mult senzorial, înseamnă ştiinţă şi de aceea este prima artă în relaţie cu tehnologia.
Dacă această relaţie reuşeşte să creeze spaţiul sonor, cel aşteptat de senzorul uman, să contribuie la realizarea unui ecosistem, atunci ea este o bună propagandă, un bun dat pentru ideea de nou concubinaj, acela dintre artă şi tehnologie.

15.12.03


    Comments >>