Aceasta a fost relatarea lui nea Ilie, dar pe data de 30 iulie 1990, pe când Cătălin Mancafa, un alt locuitor al Voluntariului, se afla cu vaca la păscut în pădurea de lângă “Balta Vrăjitoarelor”, a avut loc o altă întâmplare ciudată.
Iată cele povestite de Cătălin :
“Era ora unsprezece dimineaţa şi brusc, am simţit o răcoare ciudată, iar atmosfera a devenit foarte apăsătoare. S-a creat un vacarm şi am văzut animalele şi păsările pădurii fugind înspăimântate. Vaca mea s-a luat şi ea după ele, iar eu am alergat după ea. S-a oprit în curtea bazei hipice care în scurt timp s-a umplut de animale sălbatice.
Nici unul din animalele sălbatice nu se ferea de mine sau de îngrijitorii care ieşiseră din grajduri înarmaţi cu furci, neînţelegând ce se întâmplă. Animalele păreau că cer oamenilor ajutor. Pe moment am crezut cu toţii că va avea loc un cutremur, dar nu s-a întâmplat nimic deosebit.
După vreo două ore, animalele s-au reîntors în pădure”.
Martor indirect al acestei întâmplări, am fost şi eu, fiindcă în barul pe care-l aveam în incinta bazei hipice au rămas o veveriţă şi un liliac. Veveriţa se ascunsese după televizorul instalat pe unul dintre pereţi, iar liliacul s-a refugiat în camera mea care se afla într-un loc retras.
Prezenţa liliacului m-a amuzat şi ceea ce m-a mirat a fost faptul că, deşi am lăsat geamul încăperii deschis, el nu a plecat în cursul nopţii. După câteva zile de “convieţuire” i-am descoperit preferinţele culinare şi ne-am împrietenit. De fiecare dată când intram în cameră, zbura bucuros în jurul meu, după care mi se prindea de piept fiind mare amator să-l mângâi pe burtica lui de şoricel cu aripi reci. Îi dădeam să mănânce ficat crud de pasăre, tăiat în fâşii mici asemeni unor râme. Cu dinţii lui mici şi înfricoşători înghiţea totul cu lăcomie. Când rămâneam serile în bază şi mergeam să controlez caii, sau când făceam petreceri în jurul focului de tabără, liliacul mă însoţea peste tot asemeni unui paznic credincios. Adeseori, în mod inexplicabil, ataca unele persoane despre care aveam să mă conving că nu-mi doreau binele şi nici nu-mi erau prietenii care se pretindeau a fi.
Într-una din zile, pădurea a fost stropită de câteva ori cu substanţe contra dăunătorilor aruncate dintr-un avion utilitar.
Brusc, liliacul a devenit apatic. Am mers cu el la câţiva medici veterinari, dar nici unul nu se pricepea la lilieci, aşa că, într-o dimineaţă, l-am găsit mort pe perna mea, învelit în aripi ca într-un giulgiu.
L-am pus într-o casetă transparentă şi-l păstrez şi astăzi într-un sertar în care de câte ori umblu, corpul lui mumificat îmi aminteşte de prietenia pe care mi-a arătat-o.
Acum sunt sigur că cei care au scris în cronici că Vlad Ţepeş-Dracula, avea lilieci dresaţi, spuneau adevărul.
Întâmplările ciudate nu s-au oprit aici.
Într-una din zilele anului 1994, tânăra călăreaţă Dana Popa, pe atunci studentă la medicină veterinară, a plecat să se plimbe prin pădure, călare pe unul dintre ponei. Brusc, atunci când a ajuns în apropierea “Bălţii Vrăjitoarelor”, calul a devenit foarte nervos şi greu de controlat, deşi mai trecuseră pe acolo de zeci de ori.
Speriată, Dana a descălecat, i-a dat jos calului şaua şi frâul, lăsându-l să se ducă singur în bază, aşa cum îi învăţasem eu pentru a preîntâmpina un accident atunci când călăreţii nu reuşeau să-şi stăpânească caii. În mod ciudat, calul a intrat în apă unde a început să se tăvălească, deşi întotdeauna când erau lăsaţi liberi o porneau în galop spre grajd. Fata a aruncat în el cu beţe şi bulgări de pământ, dar calul refuza să iasă. Când a ajuns în bază mi-a povestit cele întâmplate, aşa că am încălecat cu toţii şi am pornit în căutarea poneiului.
Tradiţia populară spune că locul unde se tăvăleşte un cal este un loc malefic.
Am căutat calul peste tot, am apelat şi la patrulele Poliţiei călare care l-au căutat în localităţile din jur, dar calul nu a mai fost găsit niciodată...
În vara anului 1996, pe când făceam repetiţiile generale la opera rock ”Ceata Transilvană şi alte scorneli ale mascaţilor”, pe o căldură sufocantă, a început să ningă în plină vară pe un spaţiu de doar câţiva metri pătraţi.
Ninsoarea era abundentă, iar fulgii se răsuceau rebeli de parcă ar fi fost un viscol în luna ianuarie, nu în plină vară. Ninsoarea a durat doar câteva minute, dar cameramanul care filma repetiţia, a venit în fugă cu camera video şi a înregistrat fenomenul. Doar povestit de martorii oculari acest fenomen ciudat nu ar fi beneficiat de credibilitatea dată de mărturia video. Caseta cu acest material a fost prezentată la posturile de televiziune şi în prezent ea se află la ziaristul Miron Manega de la cotidianul “Naţional”.
Măsura în care aceste fenomene ciudate, care se petrec atât de des în acest loc, au sau nu legătură cu Vlad Ţepeş-Dracula, rămâne să fie demonstrată de cei care se ocupă de astfel de “ciudăţenii”.
Revenind la certitudinile pe care istoria le reţine ca fiind legate de Vlad Ţepeş Dracula trebuiesc reţinute următoarele: voievodul Dracula, în timpul ultimei şi scurtei sale domnii, a ocupat Bucureştiul pe data de 16 noiembrie 1476, ajutat de Ştefan Bathory care avea oşti maghiare. Pe 20 noiembrie 1476, el a fost încoronat de Mitropolitul de Argeş, după ce sosise din Moldova şi Ştefan cel Mare cu armata sa. În aceeaşi zi, cei trei au încheiat un tratat de alianţă, după care Ştefan Bathory şi Ştefan cel Mare s-au întors în ţările lor.
Voievodul Dracula nu se simţea în siguranţă, aşa că l-a rugat pe vărul său Ştefan cel Mare, să-i lase o parte din luptătorii săi. Ştefan cel Mare i-a lăsat lui Dracula propria sa gardă, formată din 400 dintre cei mai buni luptători.
Din păcate, cu tot acest sprijin, presimţirile sumbre ale lui Dracula s-au adeverit. Voievodul a fost ucis în timpul unei vânători, în pădurea despre care am povestit anterior, pădure în care acum se întâmplă toate aceste fenomene ciudate. Împreună cu voievodul avea să moară şi omul său de încredere, Vitez Janos, un om cu o forţă ieşită din comun, care era temut de toţi mercenarii. Acesta era singurul care avea curajul să-i spună lui Dracula adevărul în faţă, tocmai fiindcă îşi idolatriza stăpânul.
În luna ianuarie a anului 1477, într-un document rămas de la Ştefan cel Mare, sunt povestite faptele aşa cum voievodul le-a aflat de la puţinii supravieţuitori ai acestui moment:
“Acel necredincios, Basarab Laiotă, a revenit, şi găsindu-l singur pe Dracula,a poruncit să fie ucis. Şi împreună cu el, fură omorâţi şi toţi oamenii mei afară de zece”.
Ştefan BRANDES-LĂŢEA
0722.767.215
e-mail:draculestii_transilvani@yahoo.com
Foto: Ştefan BRANDES

    Comments >>