Iată, Râmnicul, poate susţine o stagiune muzicală de valoare, desfăşurându-se recent (săptămâna trecută) una dintre etapele de mare consistenţă, componistic şi interpretativ – vorbind, având în program Concertul nr. 3 pentru pian şi orchestră, de Ludwig van Beethoven şi Simfoniea a 3 – a, de Franz Schubert, două lucrări de mare amploare, aparţinând istoriei muzicale universale a sec. XIX, atunci, când pe harta lumii muzicale trăiau în deplină creaţie, dar nu împreună, Haydn, Paganini, Cherubini, Rossini, se subînţelege, şi cei doi.

Atât Beethoven cât şi Schubert, în timpul vieţii lor, fac istorie muzicală, primul, desăvârşind clasicismul muzical şi, punând bazele romantismului, dacă nu chiar ducându-l pe una dintre culmile sale, şi al doilea, stabilind bazele lirismului muzical german, sub forma celebrelor lieduri…Dar nu numai atât. Beethoven în culmea creaţiei creatoare rămâne surd, dar îşi desăvârşeşte creaţia cu o capodoperă fără egal, Simfonia a IX-a, cu cor, “Oda Bucuriei”, lucrare care iată, după aproape 200 ani, este aleasă ca imn al noului stat european- Uniunea Europeană, iar Schubert Franz, copil teribil, copil minune, cel care s-a săvârşit la 31 ani şi care a lăsat în urmă opt simfonii, 15 cvartete de coarde, 22 de sonate, opere şi nenumărate lieduri…Schubert nu a reprezentat nimic pentru pedagogii săi, dar, prin harul muzical şi genialitatea sa, a reprezintat unul dintre produsele de maximă valoare ale spiritualităţii germane, aşa cum, în alte domenii, au fost Heinrich Schliemann şi Albert Einstein…

Simfonia nr. 3 de Franz Schubert, atestă marea înclinaţie a acestui compozitor pentru inovaţia muzicală, încununează şi desăvârşeşte, spiritual, muzica lui Haydn şi Mozart…

Orchestra simfonică a Râmnicului, dirijată de Florin Totan, a pus punct, un punct de mare valoare, simfonicului din 28. 11. 06… O interpretare de clasă superioară, cu un compartiment de suflători bine coordonat, suflători minunaţi, aşa cum se şi recomandă, este esenţial, în orice opus german…

Înainte de simfonia lui Schubert, a fost interpretat Concertul nr. 3 pentru pian şi orchestră, de L. v. Beethoven, de asemenea, o bijuterie a genului, pe care atât orchestra simfonică, cât şi dirijorul Florin Totan, dar mai ales pianista, Ilinca Dumitrescu, l-au interpretat magnific…

Astfel, Filarmonica, a mai depăşit un hop în existenţa sa, cu brio, un hop pus în cale de exigenţa calitativă, artistică, corelată cu sărăcia financiară…

Ilinca Dumitrescu, un produs al acestei lumi provenit dintr-o talentată poetă şi un muzician iscusit, amândoi de renume mai mult decât au permis graniţele acestei ţări limitate de comunism, a coborât în sala filarmonică, ca o zeiţă a muzicii, un simbol al marilor femei care îmbogăţesc istoria străvechilor locuri, ante valahice şi otomane…De ce nu, romane! Ea are o figură, o ţinută şi o stilistică interpretativă de factură princiară!

Fără egal, după mine, în pianistica românească, post anii “60, Ilinca Dumitrescu, singurul pianist român laureat al unui concurs “Ceaikovski”, a făcut furori şi în concertul acesta, de la Râmnicu Vâlcea, dovedind o măiestrie şi cultură muzicală fără pereche. A mai cântat, aici, “Imperialul”, când a realizat, din nou, un concert de factură “fără precedent”. Ca şi atunci, şi de această dată, solista, mai ales în partea I a concertului beethovenian, a încântat auditoriul cu tehnica-i specifică… Respiraţie muzicală amplă, reţinerea ei în faza decisivă a producerii sunetului, cea dinaintea răspunsului dat de claviatură, realizînd, miraculos, o continuitate a spaţiului sonor, a frazei, precum curgerea apei, cristalină, de la un izvor alpin…Degetele Ilincăi Dumitrescu atacă clapele pianului, reţinându-se, potenţial, înainte de atingere, declanşându-se, cinetic, ulterior.

Eram absolvent de liceu, o dată (1970), şi asistent al maestrului Constantin Lucaci (ucenic îmi spuneam eu- asistent mă numea el în faţa reporterilor, ambasadorilor, poeţilor, muzicienilor şi scriitorilor), în Bucureşti, în cartierul luxuriant al artei, în Pangratti, şi de multe ori eram spectator în sălile de concerte. La Ateneul Român, de câteva ori, am avut ocazia să-l cunosc pe vărul Ilincăi, Tudorel Dumitrescu, băiatul lui Gheorghe Dumitrescu, fratele lui Ion. Dacă acesta, Tudorel, nu murea la cutremurul din “77, astăzi, probabil, am fi avut doi mari pianişti cu numele Dumitrescu…Astăzi Ilinca trebuie să poarte, astfel, povara unei duble genialităţi!

După cum aminteam, partea întâi din concertul pentru pian,de Beethoven, a atins paroxismul, solista jubilând independent, dar şi împreună cu orchestra, dirijorul, prin orchestră, de multe ori, reuşind să-i absoarbă sonoritatea, cristalină, redând sălii impresia reală de continuitate şi sonoritate acustică de care are nevoie, atât de mult, acest magnific compozitor.

În valoare tehnică şi artistică Ilinca Dumitrescu este egală atât în părţile de andante, puternic spiritualizat, cât şi în cele specifice unui dens şi acut dinamism.

Simfonia lui Franz Schubert împreună cu acest concert pentru pian scris de L.v. Beethoven, dar şi cu interpreţii săi, pianist,dirijor şi orchestră, au dat substanţa valorică, artistică, acestei memorabile seri, muzuicale, de la Filarmonica vâlcea...