Cititorul de gazete
Şcoala de gazetărie de la “Orizont” (2)

În afară de argeşeni, o altă categorie de gazetari de la “Orizont” a fost alcătuită din cei veniţi din diverse alte localităţi din ţară şi stabiliţi la Rm.Vâlcea. Printre aceştia, ajuns nu ştiu cum în oraşul nostru, s-a aflat şi Nicolae Sârbu. L-am găsit în secţia cultură-învăţământ, unde fusesem şi eu repartizat. Era originar dintr-un sat din Caraş-Severin, dar făcuse filologia la Cluj, unde cochetase o vreme cu cei de la revista studenţească “Echinox”, vestită pentru paginile sale îndrăzneţe de literatură.
L-am avut partener la prima mea deplasare pe teren, la Brezoi, pare-mi-se. Deşi aveam doar 19 ani şi veneam direct de pe băncile liceului, Nicu s-a purtat cu mine ca şi cum aş fi fost coleg cu el de facultate: atent, ocrotitor, sfătuindu-mă cum să scriu o notă critică sau un articol “pozitiv”, cum să abordez oamenii cu care trebuia să stau de vorbă, ajutându-mă să mă integrez cât mai repede şi fără dificultăţi în redacţie. El m-a atras în grupul său de prieteni apropiaţi, alături de Marilena Tutilă şi Iulian Model, împreună cu care am petrecut multe nopţi albe, citindu-ne unii altora ultimele creaţii sau discutând despre noi articole sau rubrici pe care voiam să le publicăm în ziar. Şi atunci, ca şi acum când este membru al Uniunii Scriitorilor, Nicolae Sârbu cultiva o poezie calmă, interiorizată, străbătută de un lirism uşor estompat, dar detectabil chiar şi în reportajele sale despre subiecte considerate aprioric prozaice, precum şantierele tineretului sau construcţia de hidrocentrale.
Dacă Marilena Tutilă absolvise filologia tot la Cluj, de unde aducea cu ea o anume rigoare ardelenească a scrisului, Iulian Model, mic de stat şi cu vorba domoală, venea de la o facultate din Moldova şi era tobă de carte. Cred că era cel mai citit şi mai inteligent dintre noi toţi. În fiecare dimineaţă trecea pe la chioşcul de ziare de pe peronul gării, unde aranjase să i se oprească „Le Monde” , „Le Figaro” sau „L’Humanité”, pe care le sorbea ca şi pe cafeaua nelipsită de pe biroul său. Fuma, din păcate, enorm, „suda” practic ţigară de la ţigară, ca majoritatea dintre colegii săi. A fost, alături de Mihai Tatulici, unul din gazetarii nominalizaţi în articolul „Plecat-au nouă din Vaslui”, apărut în „Viaţa studenţească”, în care se relata povestea incredibilă a nouă colegi de facultate care se răspândiseră pe la gazetele din toată ţara.
Am fost foarte bun prieten cu el, m-a şi găzduit de câteva ori, aşa i-am cunoscut pe cei doi băieţi ai săi încă de mici şi ştiu cu ce dragoste îmi vorbea despre ei când plecam împreună pe teren. Scria îndeosebi despre tineret, clar şi direct, cu o eleganţă a exprimării ce părea îndelung exersată, deşi era obligat să improvizeze de multe ori. Cald şi apropiat, îşi trăia viaţa cu o intensitate maximă. Păstrez câteva fotografii cu el, făcute de fotoreporterul ziarului undeva pe drumul dintre Fârtăţeşti şi Tetoiu, unde ne trimisese redactorul-şef să scriem despre o acţiune a primului secretar în agricultură, care se chema „Ochiul stăpânului îngraşă vita”. Am şi o altă fotografie realizată în curtea redacţiei de lângă fosta Bancă de Investiţii, cu un Iulică stând sfios lângă viitoarea mea soţie, răzemat uşor de botul GAZ-ului care îl dusese sute de kilometri în documentare prin satele şi oraşele judeţului. A murit, din păcate, la numai 33 de ani, vârsta lui Hristos, fiind înmormântat în comuna natală Teiu din judeţul Argeş, unde se născuse şi criticul literar Vladimir Streinu.
Un prieten bun mi-a fost şi Lucian Avramescu, originar din Sângeru, judeţul Prahova, care făcuse horticultura la Craiova şi intrase în redacţia noastră cam o dată cu mine. Actualul director general al Agenţiei de ştiri A.M.Press nu purta barbă pe atunci, însă era la fel de frumos ca acum. Fusese repartizat la secţia Agricultură, dar uşor-uşor a început să scrie şi altceva, îndeosebi articole culturale, reportaje, „cursive” şi tablete, devenind unul dintre numele cele mai căutate de către cititorii ziarului. În perioada debutului său editorial ca poet, în 1975, avea deja două rubrici permanente în ziar, dintre care una - „Memoria inimii” - a constituit nucleul viitoarei sale cărţi „Transplantul de albastru”. Şi el, ca şi Iulian Model, atrăgea mulţi tineri în jurul său, cărora le asculta poeziile, pe care le corecta elegant şi prevenitor, îi îndruma spre anumite lecturi. După plecarea la Bucureşti, a lucrat la „Scânteia tineretului”, apoi, după 1989, şi-a făcut propria agenţie de ştiri. A publicat mai multe cărţi de poezie, dintre care reţin câteva: „Poeme”, „Stele pe dealuri”, „Un liber albatros”, „Ei, aş! Spunea poetul”, „Bună seara, iubito” etc.
La secţia Social-Cetăţeneşti a fost şef până la plecarea sa din redacţie nea Costică Şorega. Un antifumător fanatic, un om cumpătat în toate, de altfel. Mai puţin în ceea ce priveşte sexul frumos, ştiu ele fostele noastre secretare-dactilografe de ce. Parcă îi văd părul creţ şi scrisul mărunt, numai cu creionul. Avea un talent deosebit pentru articolele cu tentă moralizatoare sau pentru foiletoanele satirice, pagina sa „Omul în oglinda faptelor sale” fiind extrem de iubită de cititori, care îi scriau cu sutele. O altă pagină celebră a sa a fost „Estival”, care apărea pe toată durata verii, saptămânal, şi era dedicată prezentării activităţii turistice de pe Valea Oltului. Nea Costică migălea mult pe fiecare cuvânt pe care îl aşternea pe hârtie, ştergea şi adăuga, iar ştergea, iar adăuga. Avea un stil inconfundabil, iar după plecarea sa ca primar la Olăneşti, unde făcuse tot timpul naveta, nu l-a putut înlocui nimeni.
Dintre colaboratorii pe care i-a atras să scrie pentru paginile sale l-aş aminti aici doar pe Gheorghe Cerna, care alimentase multă vreme rubrica sport cu ştiri din diversele competiţii din judeţ. Gigi – fie-i ţărâna uşoară! că a murit de tânăr – era ca o mreană înşelătoare de râu, nu ştiai de unde să îl apuci. Mereu vesel, săritor, agitat şi prins cu o mulţime de treburi, era gata să se ducă şi pe Lună pentru un articol. Cu tenacitatea sa caracteristică, nea Costică Şorega a reuşit să susţină trimiterea lui Gigi la Facultatea de Ziaristică.
Tot „venetic” în redacţie a fost şi fotoreporterul Pavel Tânjală, fratele mai cunoscutului Emanuel Tânjală, un foarte bun profesionist, dar total neadaptabil la normele de comportare impuse de rigidul nostru redactor-şef.
Îmi pare rău că nu mai ştiu exact de unde au venit Dumitru Iacobescu, Alfred Garoescu sau Ion Stanciu, fiecare având stilul său de a scrie şi de a se purta în redacţie. Mitică era mereu elegant, frumos, iubit de femei, dar şi, din păcate, prea iubitor de licori bachice, ceea ce avea să-l doboare la vreo patruzeci de ani, când ajunsese corespondentul local al Radiodifuziunii Române. Locul său îl va lua, la Radio, Ion Stanciu, care devenise şi corespondent al „Scânteii”, după ce lucrase ani buni la „Orizont”, fie ca redactor cu probleme agrare, fie ca secretar de redacţie. Alfred era uşor pedant şi distant, un elitist, scria cronici muzicale şi de artă plastică, şi va rămâne la un moment dat în Germania Federală, unde avea unele rude.
După plecarea mea de la ziar, în 1977, redacţia s-a primenit substanţial, au apărut nume de gazetari vremelnici, care nu au rămas însă în amintirile pozitive ale puţinilor lor cititori. De aceea, nu-i voi aminti. Voi vorbi însă data viitoare despre excelenţii gazetari proveniţi dintre localnici.

Bucuresti, mai 2005

    Comments >>