Întâmplarea pe care vreau să v-o readuc aminte s-a petrecut în urmă cu peste un deceniu. La vremea respectivă, ea a zguduit din temelii conştiinţele multora dintre martorii şi actorii săi. Dar nu le-a modificat prea mult. Doar timpul care a trecut de-atunci a mai atenuat puţin din duritatea percepţiei acelei fapte de o cruzime de neînchipuit.
Era în 1993, la Sarajevo, în timpul războiului fratricid dintre fostele popoare prietene ale fostei Iugoslavii. Nu se ştie prea bine cine cu cine mai lupta. Cu un an mai înainte croaţii şi bosniacii musulmani se războiseră împotriva sârbilor, acum… ura oarbă nu mai alegea, se trăgea aproape în tot ce mişca, la nimereală. Zeci de ani, localnicii merseseră împreună la şcoală sau la cumpărături, dansaseră şi se iubiseră împreună, despărţindu-se vremelnic, după credinţa ortodoxă, musulmană sau catolică a fiecăruia, doar când se duceau să se roage la biserici sau moschei. Acum, o furie străină de sufletele lor le înveninase viaţa, transformând-o într-un coşmar.
Oraşul Sarajevo cunoştea din nou un val de violenţe absurde, aşa cum se mai întâmplase la începutul secolului, când pe străzile sale fusese asasinat arhiducele Franz Ferdinand, ceea ce declanşase carnagiul primului război mondial. Nu se mai înţelegeau între ei nici măcar vecinii sau prietenii. Singura care încerca să supravieţuiască şi să le reamintească oamenilor bunătatea din ei era dragostea. Oarbă ca şi furia, însă, dragostea, mai ales a tinerilor, nu vedea măcelul din jur şi nici presimţirea morţii care da târcoale. Mai toleranţi şi mai puţin încrâncenaţi decât părinţii lor, tinerii încercau să construiască punţi peste neînţelegeri şi peste credinţe diferite, punând chezăşie inima şi dragostea lor curată.
Din păcate, oraşul era atunci, ca şi acum, divizat între mai multe facţiuni, aflate pe picior de război. Niciuna nu era dispusă să facă vreun compromis, nici măcar atunci când era vorba de dragostea unor tineri, a propriilor lor copii. Naivi, Bosko şi Admira, cei doi eroi ai tragicei întâmplări petrecute acum 13 ani, nu vroiau decât să plece din oraş şi să-şi întemeieze fericirea lor într-un alt loc, mai puţin periculos ca acesta. Ei nu puteau crede că li se poate întâmpla ceva, pentru că nu aveau duşmani şi nu făcuseră rău nimănui. Iată însă cum a relatat revista franceză “Actuel” din iulie-august 1993 încercarea lor disperată de a părăsi Sarajevo, aflat sub teroare.
„Era în frumoasa lună mai, exact pe 19. Bosko era sârb, Admira musulmană. Aveau fiecare câte douăzeci şi cinci de ani. Se iubeau din liceu. Vroiau să se căsătorească. Niciodată nu fuseseră despărţiţi. De mai multe ori, şi unul şi celălalt avuseseră posibilitatea să plece din Sarajevo. Într-o coloană a forţelor ONU, cu un convoi umanitar. Dar fiecare pe cont propriu, iar ei nu vroiau aşa. În această primăvară s-au hotărât să se căsătorească. La Belgrad. Săptămâni la rând, familiile lor au negociat de-o parte şi de alta a liniilor. În cele din urmă, statele-majore bosniac şi sârb şi-au dat acordul. La o anumită oră, timp de câteva minute asediul asupra podului François-Ferdinand, aruncat chiar peste linia frontului, va fi ridicat.
Bosko şi Admira trec de trei puncte de control bosniace fără probleme. Ei au documente de liberă trecere în regulă şi valizele bine umplute. În faţa lor, ţara nimănui, iar drept în mijloc, podul arcuit deasupra unui râu. Şaptezece de metri. Înaintează cu grijă. La capătul podului, libertatea. Au ajuns! Merg pe mal. Mai au câteva sute de metri până la primele linii sârbeşti.
Şi deodată, o rafală.
Bosko moare pe loc, cu un glonţ în cap. Admira e secerată şi ea. Cade la câţiva paşi de Bosko. Se târăşte spre el. Îi apucă mâna. Se strânge lângă trupul său. Îl îmbrăţişează încet, cu tandreţe. Şi apoi moare.
Timp de opt zile, trupurile lui Bosko şi Admirei au rămas lungite acolo, fixate în eternitate. Nici un soldat nu voia să înfrunte gloanţele pentru a le aduce trupurile neînsufleţite. În cele din urmă, sârbii au ajuns la ei, într-o noapte. Cei doi îndrăgostiţi au fost îngropaţi într-un cimitir militar interzis bosniacilor. Trupurile lor îmbrăţişate vor rămâne ca o icoană atroce a unui război atroce: dragostea i-a ucis.”
Tragedia celor doi tineri din Sarajevo a fost urmată de mii de alte tragedii asemănătoare. După încetarea confruntărilor armate, trupele ONU de menţinere a păcii au descoperit zeci de gropi comune cu trupurile măcelărite sălbatic ale unor civili vinovaţi doar că nu aveau aceeaşi religie sau etnie cu a ucigaşilor lor. Astăzi, aşa cum se arăta într-un reportaj publicat de “Jurnalul Naţional” anul trecut, “eroii unei părţi sunt consideraţi criminali de război de către cealaltă parte”. Iar ura şi duşmănia nu au dispărut, ele s-au ascuns doar mai adânc în inimile nefericiţilor localnici din Sarajevo, stând la pândă, gata să apese iar pe trăgaci la cel mai mic conflict. Dezbinaţi de religie în trei sectoare mari, atât sârbii din Republica Srpska, cât şi sârbii şi musulmanii din Bosnia-Herţegovina, cărora li se adaugă mujahedinii veniţi din Afganistan, Iordania sau Palestina, toţi sunt uniţi doar de mafie, care este prezentă peste tot: în organele statale, în poliţie, în ONG-uri, printre afaceriştii veroşi şi traficanţii de carne vie.
Sarajevo este, ca şi acum 13 ani, un oraş trist, sub asediu. Tinerii de ieri au murit, cei mai mulţi, iar cei rămaşi nu reuşesc să-şi mai vindece rănile războiului. Nu mai cred în speranţe, ci doar în arma pe care o poartă cu ei, sub haină, peste tot. Cât priveşte copiii, aceştia învaţă mai mult ură decât carte. Oricum, nu ştiu câţi vor mai risca să se îndrăgostească în vremuri de război.

Constantin Poenaru






08.03.06

    Comments >>