Am scris în mai multe rânduri că ziarul „Orizont”, care a apărut între 1968-1989 la Rm.Vâlcea şi la care am lucrat câţiva ani buni, a fost pentru foarte mulţi dintre publiciştii şi scriitorii de astăzi ai Vâlcii o adevărată şcoală de gazetărie şi de literatură. Firesc să fie aşa, căci, prin forţa împrejurărilor, era singura publicaţie oficială a judeţului nostru, care se distribuia zilnic în toate comunele şi oraşele, într-un tiraj care a oscilat la început între 5.000 şi 10.000 de exemplare.
Nucleul de bază al redacţiei noului cotidian l-au constituit câţiva ziarişti veniţi de la Piteşti, de la organul de presă al fostei regiuni Argeş, „Secera şi ciocanul”. Aceştia erau înainte de toate „făcători de ziare”, adică buni cunoscători ai meşteşugului tehnoredactării sau secretariatului de redacţie, al lucrului anevoios din tipografie. La început ziarul s-a tipărit la Piteşti, apoi s-a construit o tipografie lângă Fabrica de piele „Vâlceana”, dincolo de bariera de cale ferată. Dar, deşi clădirea era nouă, utilajele tipografice erau vechi şi puţine. Mi-aduc aminte că de multe ori se intra în criză de litere, mai ales din cele cu corp mare, pentru titluri, şi atunci începeau să le toarne la un „Ludlow” care scârţâia din toate încheieturile. Parcă îi văd pe zeţarii Eremia Ilcenco, poet în timpul liber, sau pe Nicoleta zvârluga, pe solidul nea Berbece de la calandre, cum freza formele semirotunde de metal ale paginilor, apoi le lua în braţele vânjoase şi le monta pe rotativă, pe mignonul nea Diniţă, care mi-a încurcat într-o noapte data de apariţie a ziarului, culegând-o la linotip cu o lună în urmă, în amintirea nu ştiu cărui coleg dispărut prematur.
În aceste condiţii lucrau, noapte de noapte, Dumitru Opincaru, nea Săndulescu sau Ion Ruicu, primii noştri secretari de redacţie, care ştiau să aranjeze în câteva minute o pagină în funcţie de cerinţe, să o înlocuiască imediat cu materiale păstrate anume la „speck” sau să aplaneze neînţelegerile interminabile dintre zeţari, linotipişti şi corectorii cu mâinile înnegrite veşnic de cerneală tipografică. Lângă ei au apărut Petre Dobrescu şi Constantin Bulacu, veniţi tot de la Piteşti, dar care făcuseră mai întâi un stagiu la „Lumina de pe Lotru”, ce apărea la Voineasa încă din octombrie 1967, fiind un organ al constructorilor de pe şantierul marii hidrocentrale, tipărit când zilnic, când săptămânal.
Nea Titi Bulacu era nu doar un secretar de redacţie fără pereche, dar şi unul dintre cei mai buni foiletonişti, autor de tablete satirice în genul lui Nicuţă Tănase, scriitorul faimoaselor cărţi „Muzicuţă cu schimbător” sau „M-am făcut băiat mare”. El a fost unul dintre cei mai mari gazetari ai Vâlcii. Dacă îl sculai la două noaptea de la masă din restaurant şi îi comandai să scrie urgent o pagină de ziar, se spăla bine pe ochi, cerea două ibrice cu cafea şi cinci pachete de ţigări, şi într-o oră, o oră şi jumătate îţi dădea cele 16 coli de manuscris. De la el au învăţat să macheteze un ziar toţi cei care i-au stat în preajmă sau i-au urmat la secretariatul de redacţie. Eu, personal, am aflat de la el nu doar ce sunt şi cum se măsoară cuadraţii, sau ce diferenţă de puncte este între un cicero şi un garamond, dar şi ce înseamnă adevărata camaraderie profesională, lipsa de invidie sau ranchiună, omenia dezinteresată. Lui i se datorează rubricile cu mare priză la cititori „Ocolul judeţului în 7 informaţii”, „Ultrascurte” sau „Ora H”, în care orice „bumb” critic se termina cu câte o poantă hazoasă.
Aceeaşi istovitoare muncă de noapte o făceau şi corectoarele. Aşezate câte două, faţă în faţă, ele citeau bucăţile de şpalturi care veneau de la zeţărie, confruntându-le cu dactilogramele textelor culese, fiind atente să nu lase vreo „şopârlă” pe care ar fi putut-o vâna cei doi cenzori de la DPT (Direcţia de Presă şi Tipărituri). Din fericire, aceştia erau cunoscuţi şi chiar prieteni cu cei din redacţie, mai ales că publicau din când în când diverse materiale, mai ales de istorie a culturii vâlcene (Alexandru Stanciu) sau de etnografie şi folclor (Nicolae Ciurea-Genuneni). Nici ei, nici noi nu aveam interes să ne aprindem paie în cap cu organele de partid sau de securitate. Şi cu toate acestea, fie cenzorii oficiali se făceau că nu văd, fie noi le strecuram abil printre rânduri, mai apăreau unele cuvinte sau propoziţii „cu dublu înţeles”, care ne făceau tare mândri când le recenzam la un pahar de coniac, la celebrul Fântânică.
Ioan Barbu, fondatorul şi patronul actualului ziar „Curierul de Vâlcea”, venea din comuna argeşeană Corbu, pseudonim cu care semna unele note critice. El a adus în redacţie rigoarea şi uzanţele contactelor oficiale cu autorităţile momentului, fiind ani întregi redactor-şef adjunct. I se spunea „nenea” de către cei apropiaţi. A avut un rol hotărâtor în angajarea lui Gheorghe Smeoreanu, pe care eu îl remarcasem şi publicasem doar ca poet. Au scris împreună multe articole, dar şi o carte despre cruzimile din lagărele naziste. Gigi, absolvent al unei facultăţi de psihologie, parcă, şi al unor cursuri de specializare în demografie, va fonda după Revoluţie propriile ziare. Nea Barbu era mâna dreaptă a redactorului-şef Gheorghe Cârstea, care se purta întotdeauna la cravată şi sobru, şi care ni se adresa în şedinţele de machetă doar pe numele de familie, pe care îl articula apăsat: „Iar ai scris fără patos, Poenaaarule!”
În ciuda unor voci răutăcioase de după 1989 („După război, mulţi viteji se-arată!”), ziarul „Orizont” a avut o anume ţinută intelectuală, dată de valoarea gazetarilor şi a colaboratorilor care publicau aici. Existau, desigur, şi editoriale sau articole „de serviciu”, în care obligatoriile citate din Secretarul general al PCR ocupau mai bine de jumătate din conţinut, apăreau şi telegrame sau omagii pentru „conducătorul iubit”, se publica şi multă „maculatură ideologică”, dar acestea rămâneau „literă moartă”, necitite de nimeni. Lângă ele se tipăreau anchete, reportaje şi interviuri care electrizau cititorii, paginile speciale sau suplimentele culturale ofereau câmp larg de afirmare condeierilor sau plasticienilor locali, aici au acceptat să publice nume de seamă ale publicisticii şi culturii române.

Bucuresti, mai 2005

    Comments >>