Ioan ªt. Lazãr a lansat, la Palatul Episcopal, douã cãrþi, în genul dumnealui, ºtiinþific alcãtuite, una pentru toatã lumea, “Sfântul Antim Ivireanul - orator creºtin” ºi cealaltã, pentru puºtimea universitarã, “Mitologie ºi literaturã comparatã”, dar ºi pentru elitele trecute de titlul de conferenþiar (sã amintim, cu aceastã ocazie, cã se mai practicã polemica în ºedinþã publicã, aºa cum a fost ºi aceea dintre autor, lect. univ. dr., ºi colegul sãu conf. dr. Pistol. Bravo lor!).

Inspiratã ºi sãnãtoasã aceastã practicã a introducerii în proprie scenã, la palat episcopal, dar  ºi la Biblioteca Judeþeanã, a unor grupuri de tineri, minicenacluri literar artistice, studenþi pãstoriþi de domnia sa, care mai nou, cei din anul doi, se exprimã liber, interesant ºi frumos…

Antim Ivireanul a fost mai mult decât pãrintele Stãniloaie… (prin aceste cuvinte PS Ghrasim l-a ridicat ºi mai mult pe celebrul nostru teolog dezident, din Georgia, care le spunea ciracilor sãi despre îmbogãþiþii vremurilor… pentru ce încãrcaþi aceste care, au nu vedeþi cât de îngust este drumul?

Lãsaþi-mã sã-l sãrut pe acest om…a încheiat PS Gherasim pledoaria sa…ºi l-a sãrutat pe ºtiinþificul, dar ºi omul de artã, ªt. Lazãr…

Inreresantã, de asemenea, pledoaria arhimandritului Veniamin Micle, de la mãnãstirea Bistriþa, care a pus în evidenþã apostolatul social al lui Ivireanul, cel care a iniþiat predica în biserica ortodoxã din Ungrovlahia, ºi care din pãcate, aici, nu a prins în totalitate rãdãcini, faþã de Transilvania, unde episcopul de Alba Iulia, Andrei ªaguna, preluând metoda de la catolici, a introdus-o (predica) pentru totdeauna.

Prea lung ºi fãrã subtilitãþi (s-a înþeles cã, poate, ºi Biserica ar avea o vinã) a fost protestul exprimat de Gheorghe Diaconu, acela cã Bucureºtiul nu ne-a dorit niciodatã, cã valorile locale nu au fost puse în rangul cuvenit, la nivel naþional, cã mulþi din capitalã au venit la Rm. Vâlcea numai ca delegaþi, pentru diurnã, mai ºtiu eu ce plãcute daruri, Râmnicul, rãmânând totuºi în anonimat… În fond are dreptate, nu? Pãrerea noastrã, ºi am spus-o de multe ori, este cã ieºirea din anonimatul specific provinciei nu se face prin manifestãri locale cu mentori din capitalã, caz care de cele mai multe ori duce spre fals, spre micul act de corupþie ºi chiar micul fals intelectual, ci prin susþinute ºi permanente prezentãri ale valorilor propri, evidenþieri ale realului cultural, din masã, ºi trimiterea lui peste tot. Nu politic, nu propagandistic, ci prin nevoia de reliefare a acestuia… Cere ºi þi se va da!

Dacã nu investeºti, nu are de unde sã vinã câºtigul… Credinþa în valoare proprie este mai mult decât credinþa în valoarea altcuiva!

Adevãrul ºi originalitatea, nu oricum, sunt mai cãutate decât aurul …Râmnicul trebuie sã înveþe cum sã se autosusþinã în aceastã cruntã concurenþã de prezentare a valorilor ºi de formare a unei carisme, în sensul acestora, propri.

Sã fim noi aºa cum trebuie ºi vom fi înaintea altora! Sã luptãm pentru a ne situa permanent în adevãr!

Am citit cartea, primã în aceastã prezentare, semnatã de ªt. Lazãr, “Sfântul Antim Ivireanul- orator creºtin” ºi am constatat gândirea profundã, poate mult prea sistematicã în tratarea analiticã a subiectului, am descoperit scopul scrierii ei- prezentarea generozitãþii personajului încãrcat cu însuºiri renascentiste, de aceastã datã punându-se accent pe cea de orator ºi care, iatã, la terminalul intenþiilor unui patriot precum Brâncoveanu, ºi el renascentist, vine în teritoriul Râmnicului unde “neamul românesc nu mai era, pentru Antim, o entitate oarecum abstractã, ci o realitate vie, concretã; o realitate problematizantã cu atât mai mult cu cât spaþiul de acþiune al ierarhului era într-o zonã de importanþã strategicã pentru ajutorarea românilor din Transilvania expuºi ofensivei catolicismului ºi protestantismului.”

De la început (ºi pânã la sfârºit) se nareazã într-un evident stil ºtiinþific, mai întâi asupra vieþii iluminatului martir, apoi asupra unor controversate date legate de existenþa sa, se continuã cu creionarea profilului predicatorului creºtin, se defineºte ºi redefineºte predica. “Fie cã este directã (prin implicarea dialogicã a unui tu general, cu aluzie concretã sau a unui personaj simbolic legat de subiectul predicii), fie cã este indirectã (prin evocarea detaliatã a unei fapte frumoase ori urâte sau a însuºirilor unei persoane sfinþite ori mult pãcãtoase ºi provocarea sentimentelor de aderenþã ori de repulsie din partea auditorului), patetica oratoricã nu este doar tehnicã de persuasiune, ci, mai ales, o stare de spirit specialã.”

Se subliniazã “aspectul canonic, elaborat al predicilor antimiene ºi, pe de altã parte, aspectul lor liber- inspirat, de exerciþiu artistic…”

Vedeþi, ªt. Lazãr, foloseºte destul de des referirea de tip artistic, trãdând, dacã nu una din caracteristicile sale intime, în mod sigur, pe cea renascentistã a ilustrului cãrturar.

În toatã scrierea specificã sau oratoria, cum este firesc pentru un iluminist cu însuºiri artistice, Ivireanul îºi trage seva din învãþâturile unice ºi de mare stabilitate ale Vechiului Testament, încãrcãtura lor de spirit divin, dar ºi de cel specific lumescului pãtimitor, în acest sens, fiind valabilã observaþia prin care autorul îºi încheie prefaþa denumitã “Exerciþiu de admiraþie”…” Întrevedem Didahiile antimiene tangente cu Psalmii lui David, cu Plângerile lui Ieremia, cu Profeþiile lui Isaiia, cu bucuria lui Simeon, cu iubirea ºi jertfa hristicã ºi cu tãlmãcirea patristicã ºi li se cuvine, credem, un poem critic.”

Credem, de asemenea, cã nu este tocmai în spiritul liniºtit specific acestei cãrþi, boldirea mult prea intensã a numelor de referinþã, aflate în viaþã, ºi prea încãrcate cu titluri universitare… ºi des repetate. Dar acest lucru þine de redactare ºi nu de conþinut.

Interesantã intervenþia, organizatã, din dreapta sãlii, unde studenþi din anul doi, mai bãtrâni ca cei din anul întâi, din stânga sãlii, au susþinut, din memorie, prelegeri cu iz personal, aºa cum au fost cele legate de aderarea la UE…Ei l-au emoþionat pe PS Gherasim ºi l-au fãcut sã se exprime precum în mottoul înscris la începutul acestui comentariu.

Prezenþa lui I. ªt. Lazãr pe scena Bibliotecii Judeþene, atunci când s-a procedat la lansarea cãrþii lui Petru Pistol, “Contexte Clasice” (actuala reuniune, de lansare a propriilor cãrþi, a avut loc la Palatul Episcopal), ni s-a pãrut de un mai mare interes, cãci artele au fost interferate, sala a sclipit de culori, domnia sa prezentând, cu acel prilej, ºi expresia plasticã, ritmul muzical, a Carminei Burana, de Carl Orff (sunet ºi ineditã imagine plasticã pe sticlã), precum ºi pictura pe lemn, sugerând imagini din Vechiul ºi Noul Testament (ambele tipuri de lucrãri, aparþinând subsemnatului)…

Revenind la Palatul Episcopal, un rol important în susþinerea serii l-au avut cei cãþiva studenþi din clasele sãrbãtoritului, din anul doi, Facultatea de Litere-Filiala Rm. Vâlcea a Universitãþii din Piteºti, Roxana Mãrãcine-Duþã, Elisabeta Georgescu, Ramona Ionescu, Nicolae Radulian ºi Georgiana Voinescu. Aceºtia au susþinut recitalul lor, ancorat în prezent, pe marginea celei de-a doua cãrþi, “Mitologie ºi literaturã comparatã”…

În prima parte, colegii lor din anul întâi, Raluca Câþoiu, Cristina Diþoiu ºi Adelaida Ionaºcu, pe marginea prezentãrii cãrþii “Sf. Ivireanul , orator creºtin”, au prezentat un buchet de gânduri alese, constând din fragmente culese din lucrãrile intitulate “Ars oratoria” ºi “Didahii” ale lui Antim Ivireanul.

aprilie 2006