Arta,dedesubturile ei, simţirea aleasă, starea de revelaţie, ecologia spiritului, a gândului, mirifica esenţă, incantarea artistică…sunt doar câteva din preocupările care, datorită enormelor neajunsuri din creaţia artistică manifestată în sec. XX, frământă gândirea sensibilă, tinerească, a începutului de secol XXI.
Într-unul din articolele scrise cu ceva timp în urmă, “Ecoartă-(1)”, vorbeam de adoptarea, în lumea creaţiei ştiinţifice şi artistice, unui termen specific mediului înconjurător, “ecologie”, pentru a prevesti curăţenia despre care trebuie să facem vorbire de astăzi înainte, fără cenzuri meschine, în actul de producere al operei artistice, similar cu cel de creaţie tehnologică.
Fapta petrecută în secolul trecut, în lumea culturală oblăduită de gândirea leninistă, cea care a încartiruit evenimentul artistic în trăpaşe uniuni (cooperatiste) de creaţie, şi-a dovedit azi prostia, mai mult, s-a relevat ca un enorm pericol pentru societate, atunci când politica revoluţionară s-a amestecat cu cultura, în speţă cu arta.
Contrar mersului general, precum cel al întreprinderilor socialiste care, blocându-se din varii motive după ’90 (unele erau blocate dinainte), s-au privatizat, s-au disociat, s-au particularizat, ele, uniunile, au vrut să prindă dimensiuni noi, s-au multiplicat în continuare, umbresc şi împiedică acum, subtil, renaşterea mişcărilor particulare, continuă, datorită prostiei generale, o ideologie comună existentă, din păcate, în actualul sistem pseudocapitalist…Noi suntem noi, noi facem artă, noi şi numai noi suntem expresia voluntarismului…”noi” şi niciodată “eu”…
Pentru a compara eforturile noastre cu ale altora, cei din diaspora, voi continua diatriba mea (sic!) referitoare la artă, alternând-o cu cea (fără a o numi diatribă) a analistului şi omului de cultură, Alexandru Trifu, de la Geneva, care, în numărul din iunie 2005 al revistei “Căminul românesc”, a scris articolulu intitulat: “Idiotul în artă, mondializat”.
Alexandru Trifu emite judecăţi pertinente asupra unei istorii rătăcite, umbrite de mizeria pe care a adus-o comunismul şi care a dat România mult înapoi faţă de ce trebuia să fie astăzi. Subliniez, în plus, în proprie opinie, că diferenţa dintre sat şi oraş, la noi, este atât de mare, încât s-a ajuns la situaţia în care, astăzi, satul românesc este un kitsch al satului medieval…
Dar să revenim la artă, la oraş.
“Această idee (n.n-a idiotului în artă) mi-a fost reactulizată privind albumul Muzeului de artă contemporană din Bucureşti. Dacă până în 1944, arta românească a fost şi va rămâne o valoare europeană şi chiar mondială prin Brâncuşi, printre alţii, după anul 1944 până în decembrie 1989, şantierul creerii idiotului, în general şi în artă în particular, a dat rezultate strălucitoare. Şantier, de altfel, organizat la nivelul Europei de Est.”
Cu alte cuvinte, sunt şi excepţii, tot ce s-a produs în arta plasică românească sub atenta şi generoasa oblăduire a sindicatului generalizat, subtil politizat, cel al Uniunii Naţionale de creaţie, uniunea artiştilor plastici, a fost un tot exprimat, perpetuat, sub semnul decadenţei, alienării, batjocoririi sentimentului uman…
“După anul 1989, etapa regională a fost depăşită intrându-se în etapa mondializării idiotului”.
În loc să urmeze cursul firesc, al istoriei, adică să dispară, aşa cum, a dispărut sau cu greu dispare prefăcătoria economică, ideea artei de tip uniune se dezvoltă încurajată fiind şi de declinul artei mondiale care , după 1990, recunoaşte că moare, inexplicabil sau dimpotrivă, se îndreaptă către cea mai întunecată perioadă a sa: politizarea globalizării, politizarea actului artistic, grandomania, prostia, incultura generatorilor de act politic…
“Dar, din păcate, cultura occidentală, în esenţa ei, fapt dramatic, a intrat într-o perioadă de decadenţă greu de explicat la prima vedere.”
În articolul pe care l-am remarcat şi îl exemplific acum, scris de Alexandru Trifu, autorul de la Geneva, reprezentant de seamă al românilor din diaspora, acesta, pentru a se justifica, a ajunge la esenţe, subliniază caracteristici ale fiinţei umane, precum cea de dominaţie, ambalată în mesianism sau cea de neglijare a bunei relaţii ale omului cu Natura, prevestind apariţia unei perioade preapocaliptice şi a apariţiei mutanţilor umani! Totul ca urmare …”al credinţei reacţionare că cel mai puternic economic, politic, ideologic are dreptul să-şi impună punctul de vedere pe toate planurile.”
Patru etape se pot distinge în cadrul luptei de dominare, “devenită globală”: “lovitura de stat bolşevică din 1917 în Rusia”, “Mai ’68 în Franţa”, “Eşecul creerii Europei unite”, “Mondializarea”.
Proletcultismul, consecinţă a primei etape, proclamarea revoluţiei prin sex, sânge şi violenţă de către Jean-Paul Sartre în cea dea doua etapă, Franţa anilor ’68, “Europa patriilor, cea în care credea De Gaule, Europa diversităţii”, a treia etapă, Mondializarea (spirituală) a patra etapă, sunt tot atâtea motive care au dus la creerea “idiotului mondializat (în cultură şi artă)”.
Se instalează în cultură, în civilizaţia umană, ideea de istorie pierdută…”Iată ce spune un anume Pierre Nora în lucrarea sa Locuri de memorie: Sfârşitul societăţilor memorie, Istoria condamnată la uitare, Istoria este o reprezentare a trecutului. Memoria este mereu suspectă Istoriei a cărei misiune adevărată este de a o distruge şi de a o refula…Sunt mulţi filozofi, critici de artă, care se înscriu pe această linie şi dictează piaţa artei, a artelor plastice în particular. Deci nu este de mirare că în facultăţile de arte frumoase nu mai este pus accentul pe ştiinţa de a desena, de a picta, sculpta etc…amatorismul este în floare…cel ce câştigă bani din artă este profesionist, iar cel ce nu câştigă este amator…nu se mai creează, se face artă. Cu resturi de mâncare, cu gunoaie.”
Am văzut şi noi, aici, la Râmnic, asemenea artă, mai mult, sub semnul unei crase inculturi, girate de sus puşi, finanţată (aşa se zice mai nou) de la Bruxelles.
Părerea lui Alexandru Trifu este că “idiotul în artă, mondializat, nu este un un fenomen întâmplător, ci una din etapele decisive ale drumului preapocaliptic pe care s-a înscris omenirea.”
Ideile domnului Trifu vin să întărească cugetări ale noastre, o parte din cei ce locuiesc în acest Râmnic, să le confirme, să le întărească alura europeană, să ne îndemne la atenţie, să ne îndemne în a ne creea singuri judecăţi de valoare, să ne de-a curaj într-o lume în care minciuna este pusă la loc de cinste, politica este bestială, falsa valoare este redefinită ca foame de bani. Să avem curajul exprimării atunci când judecăm opera de artă, să o analizăm în baza efortului intelectual folosit în creaţie, al energiei utilizate, să criticăm, subliniez eu, în baza unor date ale valorilor creştin democrate.

28. 05. 05


    Comments >>