Vestea morþii lui Virgil Ierunca acum câteva zile, la 28 septembrie, m-a luat prin surprindere. Doar cu o lunã ºi ceva în urmã stãtusem de vorbã cu el, la domiciliul sãu parizian din rue François Pinton nr.8. Atunci nu credeam cã se va stinge aºa curând, deºi împlinise 86 de ani ºi pãrea sã nu se simtã prea bine. Avea o faþã rãvãºitã nu atât de boalã, cât mai ales de durere ºi disperare, de neputinþã în faþa bolii nemiloase care o imobilizase la pat pe soþia sa, Monica Lovinescu, lãsându-l singur cu toate treburile casei. Era depãºit total de situaþie ºi îºi fãcea griji pentru ce se va întâmpla în continuare cu ei doi. Prietenii, câþi mai rãmãseserã, le treceau pragul tot mai rar.
Ideea unei vizite la Virgil Ierunca mi-a încolþit încã din clipa când fiica mea, cãsãtoritã în Olanda, ne-a invitat, pe mine ºi soþie, o sãptãmânã la Paris între 14 ºi 20 august anul acesta. Am cãutat în “Pagini aurii”, varianta francezã de pe Internet, ºi am gãsit atât adresa, cât ºi numãrul de telefon de acasã. Eram avertizat de vâlceanul american Florentin Smarandache, prin “Jurnalul” sãu, cã Virgil Ierunca ºi Monica Lovinescu nu prea primesc pe orice român. Mai mult, aflasem cã în ultima vreme erau amândoi suferinzi. M-am gândit sã încerc, totuºi, ºi mi-am fãcut un plan în acest sens. Eram curios sã vãd cum aratã cei doi monºtri sacri de la Radio Europa Liberã, ale cãror emisiuni le ascultasem cu nesaþ, aproape searã de searã, mai bine de 30 de ani.
     Pentru Virgil Ierunca, pe numele sãu adevãrat Untaru, aveam un interes în plus. Era vâlcean de-al meu, nãscut la 16 august 1920, la Lãdeºti, un sat mai rãsãrit cunoscut de mine încã din copilãrie pentru renumitul sãu târg sãptãmânal, unde se duceau bunicii mei sã vândã mere, varzã ºi ardei. Îmi stãruia încã în ureche glasul sãu uºor cavernos cu care anunþa emisiunea “Povestea vorbei”: “Pagini pierdute, pagini regãsite, paaagini cenzurate”. Nu ºtiusem cã acel domn Ierunca de la radioul münchenez era dintr-un sat aflat la nici douãzeci de kilometri de satul meu ºi cã se chema de fapt Untaru pânã ce nu citisem în “Flacãra” anilor 1970 reportajul lui Dinu Sãraru despre pãrinþii sãi, mai exact despre mama sa. O vãd parcã ºi acum pe acea femeie simplã de la þarã, îmbrãcatã în negru, surprinsã într-o fotografie aranjatã cum privea lung peste poartã, pânã departe înspre Paris, unde se afla fiul sãu “trãdãtor de þarã”, care nu mai revenise în “raiul socialist” dupã ce primise o bursã din partea statului francez. Am fost ani în ºir nedumerit ºi îndurerat de acea terfelire publicã fãcutã de un alt vâlcean, originar din Slãtioara, mai ales cã Virgil Ierunca ºi Monica Lovinescu reprezentau pentru mine nu doar niºte voci culturale inconfundabile, ci ºi un simbol al libertãþii neîngrãdite de gândire ºi exprimare.
     Ajuns la Paris înainte de ziua de naºtere a lui Virgil Ierunca, nu am îndrãznit sã mã duc la el acasã decât în dimineaþa de 19 august, crezând cã în ziua aniversarã va fi ocupat cu prietenii ºi cei apropiaþi. Aveam sã aflu cã m-am înºelat. De oarece vreme nu mai primea decât foarte, foarte rar, boala care îi þintuise la pat soþia fãcându-l taciturn ºi reticent cu musafirii, mai ales cu cei picaþi pe neaºteptate. Nu se simþea nici el bine ºi nu mai avea parcã chef de viaþã. Singurii care îi mai ajutau pe cei doi români agonizând într-un Paris tot mai înfrigurat erau devotata lor femme de chambre Maria ºi asistenþii sociali de la Gardiens de la Santé, care le aduceau masa de prânz. Toate acestea le-am aflat de la o vecinã de la nr.6, care mi-a arãtat cum sã ajung pânã la uºa casei lor. Bãtrâna franþuzoaicã nu ºtia cã sunt scriitori ºi nici cã lucraserã la Europa Liberã, deºi spunea cã stã acolo încã dinainte de venirea lor.
     Casa cu etaj a celor doi compatrioþi este înghesuitã între douã blocurti vechi ºi are o faþadã de cabanã elveþianã sau tirolezã, o puteþi vedea reprodusã pe coperta “Jurnalului” Monicãi Lovinescu publicat recent în România. Dupã ce am apãsat pe butonul soneriei de câteva ori, s-a deschis o fereastrã de la etaj, acoperitã parþial de crengile unui copac, ºi am auzit pe cineva întrebând în francezã, vãdit deranjat, cine este cel ce sunã aºa insistent. I-am recunoscut chipul dupã o fotografie recentã publicatã de o revistã din þarã. “Sunt român, domnule Ierunca, sunt un conjudeþean de-al dumneavoastrã, am venit special de la Râmnicu Vâlcea ca sã vã vãd, cãci de auzit v-am auzit ani în ºir la Europa Liberã”. Scriitorul pãrea obosit ºi abia se miºca. S-a zgribulit mai bine în halatul de casã ºi, ca ºi când s-ar fi aºteptat sã-l viziteze cineva din þarã, a strigat tare la mine, în româneºte de data asta: “Da, bine. Cine eºti, cum te cheamã?” ªtiam cã e o nebunie ce vroiam sã fac eu, cã e greu, dacã nu imposibil sã leg o discuþie, atâta vreme cât nu ne ºtiam, nici mãcar nu coprespondasem vreodatã. “Numele meu nu vã spune nimic, domnule Ierunca, sunt doar un admirator al dumneavoastrã ºi vã aduc omagiul vâlcenilor, care vã iubesc ºi vã stimeazã.” Criticul literar a dat a neputinþã din mânã, îmbãtrânit parcã peste mãsurã, cu puþinul pãr de pe cap ridicat vâlvoi ca într-o binecunoscutã figurã a lui Beethoven. “Îmi pare rãu, tare rãu, domnule dragã, cã nu te pot primi în casã. Sunt bolnav ºi soþia mea se aflã la pat… Iar femeia, menajera noastrã nu a venit astãzi… Nu pot sã cobor ca sã-þi deschid. Îmi pare sincer rãu, mai ales cã vii atât de departe, de la Vâlcea…Vâlcea de care mi-e atîta dor.” ªi domnul Ierunca a schiþat gestul de a închide fereastra. Atunci eu m-am agãþat de gardul de fier din faþa casei ºi am strigat cu disperare: “Nu plecaþi, domnule Ierunca…Sã ºtiþi cã noi, vâlcenii, toþi românii, de fapt, vã iubim ºi vã apreciem enorm pentru tot ce aþi fãcut pentru noi, pentru cultura noastrã în atâþia ani la Radio Europa Liberã…”
     Nu ºtiam ce sã mai spun ca sã-l mai reþin, fie ºi numai la fereastrã, pe cel care mi-a adus ani la rând informaþii inedite ºi necenzurate din lumea literarã româneascã, care m-a fãcut sã înþeleg cã existã ºi o altã culturã decât cea oficialã. Datoritã lui Virgil Ierunca ºi Monica Lovinescu, ca ºi celorlalþi redactori ºi colaboratori de la Europa Liberã, nu m-am simþit singur atunci când îmi compuneam ºi scriam revistele mele clandestine pe foi rupte din caietele de matematicã. ªtiu cã exageram, cã sunt încã ºi acum în Vâlcea unii care îl considerã pe Virgil Ierunca un “trãdãtor de þarã”, unul care a fãcut mai mult rãu poporului nostru pentru cã i-a arãtat mizeria moralã ºi intelectualã în care îl þinea prizonier un sistem politic închistat ºi totalitar. Cei mai mulþi recunosc însã cã fãrã emisiunile lui Virgil Ierunca ºi Monica Lovinescu, viaþa noastrã literarã ar fi fost mult mai sãracã, reperele noastre morale mult mai fragile.
     Cu un ultim gest dramatic de despãrþire, domnul Ierunca a închis fereastra, murmurând tot mai stins: “Trebuie sã plec, e frig, mi-e tot mai frig!…”
     Am coborât încet pe rue David D’Angers, strada în pantã care aminteºte de drumul de pe Capela de lângã Episcopie, dar nu cãtre staþia de metrou Danube. Am mers mult pe jos, gândindu-mã la modul cum am forþat întâlnirea cu marele om de culturã, la ºansa de a-l privi ºi asculta pe viu, ºi ºtiam cã nu o sã-l mai vãd niciodatã. A fost doar o fulgurare de câteva momente, suficient însã pentru a pãstra o amintire de neºters a unui om aflat la un capãt de drum. Capãt care poate sã însemne însã abia acum începutul descoperirii uneia dintre cele mai vii conºtiinþe literare româneºti, care a trãit aproape 60 de ani în exil, departe de þarã, dar mereu cu Þara în suflet.