Timp de 21 de ani, „Orizont” a atras ca un far solitar toate speranţele navigatorilor într-ale scrisului vâlcean. Veleitari sau talentaţi, „cu carte” sau doar cu carnet roşu de partid, zilnic urcau treptele redacţiei tot felul de indivizi dornici de a-şi vedea numele tipărite în gazetă, considerând că astfel vor deveni cineva în urbea sau satul lor de baştină. E adevărat că pe-atunci gazetarul avea un statut privilegiat şi chiar o anume prestanţă. Pe baza legitimaţiei de serviciu el putea intra şi controla oriunde, iar dacă venea însoţit de un activist de la judeţeana de partid sau chiar numai de cineva de la Sanepid, tremurau toţi ca piftiile, ştiind că orice articol negativ din ziar se lăsa cu sancţiuni drastice, mergând până la destituirea din funcţii. Deh, alte timpuri!
Cele mai gustate de cititori erau anchetele sociale sau cetăţeneşti de tip „Reflector”, efectuate prin pieţe şi alimentări, prin internate şi cămine muncitoreşti, prin autogări sau unităţi de prestări servicii: frizerii, croitorii, ateliere de reparat diverse aparate electrocasnice etc. Într-un asemenea raid-anchetă prin restaurantele din Rm.Vâlcea, am ajuns şi la ospătăria de la capul podului Vinerii Mari, înspre cartierul 1 Mai, ospătărie care fusese poreclită de nu ştiu cine „La căţeaua leşinată”. Şi aşa i-a rămas multă vreme numele, şi zău că avea şi de ce. „Bomba” respectivă fusese închisă „pentru renovare” de vreo trei-patru ori, dar banii pentru reparaţii şi igienizare, veniţi de la Trustul de Alimentaţie Publică Locală, deci de la stat, se topiseră în obligaţiunile CEC ale responsabilului şi pe giuvaerurile amantei de la bucătărie. Înăuntru, „crimă şi pedeapsă”: fum de parcă se afuma carnea de Crăciun, chiştoace de ţigări aruncate pe jos, apă murdară prin solniţe şi în cele câteva vaze jerpelite, mese cu blaturile din placaj jupuite, scaune schiloade, veselă ciobită. Bucătăria parcă era bombardată, iar la magazie, într-un uriaş frigider ruginit, am găsit congelat în mijlocul unui cub imens de grăsime transparentă un ditamai şobolan cu o coadă lungă şi păroasă. Cerând explicaţii, s-a apropiat de mine un ospătar pirpiriu care mi-a şoptit conspirativ în ureche: „Vedeţi, tovarăşul ziarist, nu m-aţi crezut când v-am scris nota aceea critică sub pseudonim. Acum v-aţi convins!”
Omul acela era unul din cei mai activi corespondenţi voluntari ai noştri. Ne scria despre orice: despre găurile din asfalt, despre sifonăria care se închisese taman în mijlocul verii, despre florile plantate în faţa blocului prin munca voluntară a pensionarilor. Exista pe atunci o politică redacţională a corespondenţilor voluntari, nu numai la ziarul nostru, ci în întreaga presă românească. De inspiraţie sovietică, această „legătură a maselor cu intelectualitatea” fusese teoretizată de Lenin în tezele revoluţiei bolşevice din 1917 şi pusă în practică mai apoi de Kalinin. „Oameni ai muncii”, îndeosebi secretari de partid şi de UTC, dar şi simpli muncitori sau ţărani, erau îndemnaţi, atraşi chiar să scrie periodic la ziar despre munca şi viaţa lor. Din acest punct de vedere, redacţia „Orizont” a avut întotdeauna deschisă uşa pentru cei care au venit cu ştiri, informaţii, cu relatări despre evenimentele din oraş şi din judeţ. Cel puţin în perioada cât am lucrat eu acolo, adică până prin 1979.
Materialele trimise de corespondenţi erau preluate de redactori, care aveau ca sarcină de serviciu prelucrarea şi stilizarea lor pentru a le face publicabile. În primul rând se verifica autenticitatea informaţiilor, pentru a nu cădea în plasa unor rău-intenţionaţi. E drept că printre corespondenţi existau şi câţiva „oameni de condei”, serioşi şi talentaţi, ale căror materiale intrau aproape neschimbate în paginile ziarului. Mi-aduc aminte, de exemplu, de Gheorghe Ispăşoiu, care scria inclusiv la ziarele centrale din Capitală. Nu acelaşi lucru îl pot spune însă despre vreo doi secretari de partid de pe Platforma chimică Govora, care trimiteau tot felul de texte propagandistice copiate din „Lupta de clasă” , „Munca de partid” sau „Era socialistă”, revistele CC al PCR, cerând cu insistenţă să le fie publicate imediat pe prima pagină. Eu am fost chiar sancţionat în redacţie din cauza unui astfel de personaj, un maistru care era şi membru al Comitetului judeţean de partid, căruia, ca să mă răzbun pentru tupeul şi obrăznicia cu care ne trata pe noi, ziariştii, i-am publicat un „ecou” (adică o suită de laude deşănţate) la o cuvântare a lui Ceauşescu fără să-i fac nici o modificare, lăsându-i ca atare mulţimea de platitudini, agramatisme şi lozinci comune debitate cu pretenţii de ideolog şi jurnalist.
Erau şi corespondenţi voluntari care ne trimiteau tot felul de propuneri bizare, menite, în viziunea lor, să îmbunătăţească anumite aspecte ale vieţii localităţii în care trăiau. Astfel, un pensionar dintr-o localitate de sub munte ne-a trimis douăzeci de scrisori pentru a ne convinge să-l sprijinim în demersul său de a pune difuzoare în cimitir, pentru ca morţii de acolo să nu se mai simtă atât de singuri şi să asculte programele radio. Altul, un fost inspector de personal de la o cooperativă de consum dintr-o comună mai mărişoară, fostă reşedinţă de raion pe vremuri, ne soma să-i publicăm ştiri de genul: „La magazinul mixt din comuna B. s-au adus caiele” (era într-adevăr o problemă procurarea cuielor de potcovit caii) sau „Încă două gâşte şi trei curci au fost achiziţionate de la ţăranii cooperatori fruntaşi”.
Absolut toţi corespondenţii voluntari ne solicitau legitimaţii, cu care se făleau la cârciumile unde îşi beau romul cu bere sau îşi ameninţau vecinii cu care se aflau în conflicte. Cel mai rău era că aveam norme lunare de prelucrat materialele venite de la aceşti aşa-zişi ziarişti ocazionali, precum şi şedinţe periodice de îndrumare. Înfiinţasem chiar şi o rubrică permanentă intitulată „Ne scriu corespondenţii voluntari”, care era urmărită atent de şeful secţiei propagandă de la judeţeana de partid, fiind considerată un fel de barometru al implicării noastre partinice.
Nu spun că nu erau utile şi aceste informaţii primite de la corespondeţii voluntari, că întâlnirile cu ei şi cu ceilalţi cititori ai ziarului nu ne ajutau în a ne ajusta cât mai bine structura tematică a ziarului. Dar, din păcate, existau şi destui grafomani, cu pretenţii nejustificate faţă de posibilităţile reale, care nu acceptau nici un sfat al nostru de a-şi redacta materialele de-o manieră care să le facă publicabile. De aceea, când mă uit în urmă, nu văd decât vreo câţiva jurnalişti adevăraţi care să fi trecut mai întîi prin stagiul de corespondenţi voluntari.
Un ziar adevărat nu poate exista bazându-se numai pe articolele scrise de redactorii săi. El are nevoie, fie şi pentru a da un suflu proaspăt paginilor, de materialele venite de la colaboratorii externi. Aşa s-a întâmplat şi cu „Orizont”. Încă de la apariţie ziarul de la Rm.Vîlcea a trezit interesul multor intelectuali localnici, care au găsit în această publicaţie o oportunitate pentru afirmarea opiniilor şi a talentului lor

Bucuresti,iunie 2005

    Comments >>