14 oct.-14 noembrie 2005, Petti Velici expune la fosta galerie a artiştilor plastici amatori de pe vechiul bul din centrul Râmnicului, actuala sală de expoziţii a Uniunii de creaţie plastică, foto Kodac sau Artex, tablouri cunoscute şi necunoscute prezentate într-o expoziţie personală.
Văzând, un anume cineva, afişul de la intrarea în importanta sală de artă, a exclamat…Iată, un pictor adevărat, un narcisist care se vrea multiplicat…
De astăzi înainte voi numi această sală de expoziţii, la trotoar, în plin vad, nu ştiu dacă pentru plasticieni sau fotografi, sala marilor artişti care aleargă…după vad.
De-a lungul timpului, exceptându-i pe Constantin Iliescu, Emil Ştefănescu, Cerăceanu şi alţi câţiva, nu ştiu dacă au existat, pe aici, artişti veritabili, total profesionişti…Spun acest lucru în memoria celor câţiva…
Totul trebuie reconstruit, reconsiderat…
Dacă la acest vernisaj ar fi fost prezentă Luiza Barcan, etc. critici experimentaţi, unii anagramaţi, eu unul nu aş fi fost prezent în sală…
Aşadar bravo ţie Velici, bravo domnule Rotaru!

În lumina reflectorului dur, intelectualizat, cel care aruncă lumina asupra lucrărilor artistice, cele cu greu dobândite prin act de creaţie, în sala centrală, ARTEX, a expus plasticianul Petti Velici, cel susţinut puternic de nerotarianul om politic şi bogat Constantin Rotaru, un artist destul de apropiat publicului vâlcean, cel prea mult plictisit de alegorii contemporane, în artă vorbind, şi care crează în oraşul nostru, deţinând tehnica graficii şi a picturii de şevalet.
La vernisajul care a avut loc, în această lună, criticul de artă Octavian Barbosa a făcut o interesantă analogie între filozofia lui Lucian Blaga, acea de a nu distruge mirajul, corola de minuni a lumii…şi tehnica învăluită de mister a lui Petti Velici. Tot aşa cum, sublinia criticul de artă, la Blaga se pune în evidenţă nedezvăluita esenţă a sămînţei, şi la Petti Velici, atât în arta grafică , dar şi în pictură, figurativul nu este lăsat în totală dezvăluire, imaginea nu transpare direct, toate sunt parcă învăluite într-o fină ceaţă, sunt mângâiate cu clarobscururi uşor diluate. Tonurile de culoare sunt discrete, ele sugerează…
Mai mult , în grafică devine structuralist, nu-l interesează detaliul şi, precum suprapuse pânze de păianjen ar ascunde subiectul voit, tot aşa şi Velici se autoexpune sub subtile pături germinate în abstracţionism… Deşi ne-am fi aşteptat la o artă grafică mai obiectivă în detrimentul unei picturi abstracte, foviste şi alarmant de la modă în urbea fără culoare şi contur, Velici supune opiniei publice o încercare a sa, ales estetică, expune o grafică puternic ancorată în abstract, expune o pictură în cultul figurativului, unul previzibil, dar şi plin de ascuns.
În pânzele sale Velici lasă să se întrevadă obiectul…
Trebuie să subliniem declaraţia de la vernisaj a lui Gheorghe Dican care a pariat pe valoarea lui Velici încă de acum câţiva ani şi care, iată, acum îşi arată roadele.
Între pictorii vâlceni de azi, alături de Olguţa Popescu, Petti Velici se ancorează în actul de readucere al picturii pe tărâmul înţelegerii şi al reformulărilor către marele public, şi tot către el, al redobândirii unui figurativ intelectualizat, al expresiei şi bunului simţ, al unui mult prea necesar şi râvnit spirit ecologic.
Trebuie să mai adăugăm, să mai sublinem, atmosfera de spectacol, de show pe care scriitorul şi publicistul Mihaela Păsărin, de la Radio şi Televiziunea Craiova, a realizat-o la vernisaj, mai ales atunci când a trecut de la pictor la invitaţi, la comentatori. Între aceştia, au adus aprecieri la adresa lui Petti Velici şi a lui Felix Sima, profesorul Ion Predescu şi poetul-pictor Ion Tălmaciu. Cei doi au făcut remarci referitoare îndeosebi la ultimul eveniment din cadrul vernisajului, acela al lansării volumului de poezii intitulat “Amintiri din casa arsă” scris de Felix Sima.
Pictor, poet şi vorbitori, toţi la un loc, au oferit unui public pestriţ, dar real şi indigen, corect adunat şi orientat, o seară de neuitat,un frumos show, e drept, prea aproape de trotuar, prea aproape de geamuri late, destul însă ca să atragă o lume însetată de actul cultural.
Trebuie să mai facem o precizare, cu toate că nu ne referim în mod special la criticul de artă Octavian Barbosa, pe care chiar îl simpatizăm, totuşi, ne declarăm plictisiţi de divagaţiile, fabuloasele comentarii critice, pe care de prea multe ori le auzim în sălile de artă, şi care mai mult vorbesc despre idealul propriului chip, idealul chipului artistului şi nu de lucrări în sine, aşa cum sunt ele în realitate, aşa cum se înscriu ele într-o istorie proprie, zonală, a timpului sau dintr-un timp ceva mai îndepărtat.

05.11.05


    Comments >>