De ce nu ne iubim cu francezii

Categ: Realitate | • by Constantin Poenaru


 



20 martie este Ziua Francofoniei. O dată care ar trebui să fie o mică sărbătoare pentru toţi românii, fraţi mai mici, dar totuşi de sânge cu conaţionalii lui Voltaire, Racine, Molière, Rimbaud, Baudelaire… Din păcate, ca şi în viaţa de fiecare zi, relaţiile “de familie” dintre români şi francezi nu mai sunt ce au fost. Şi nu neapărat din vina lor, ci a noastră, a celor de azi, cărora ni se pare mai plăcută adierea vântului de peste Ocean.


Începând din secolul al XVIII-lea, franceza a devenit limba preferată a vechii aristocraţii române, limba tinerilor “bonjurişti”, a celor care aduceau de la Paris nu doar învăţături înalte, ci şi maniere elegante de comportare, o viziune modernă asupra dezvoltării societăţii. Introducerea francezei în saloanele şi şcolile româneşti a marcat desprinderea de trecutul greco-slavon şi apropierea noastră de civilizaţia Apusului. De aceea, franceza a fost supranumită “langue de coeur”, limba emancipării spirituale.


Evadarea în 1989 din “lagărul comunist” ne-a aruncat direct în braţele yankeilor, uitând că aceştia au fost copărtaşi la internarea noastră în lagăr, la împărţirea Europei de la Yalta din 1945. Francezii ne-au modernizat şi ne-au reorganizat armata, ne-au sprijinit în primul război mondial, ca şi în refacerea României Mari, în timp ce americanii ne-au bombardat oraşele şi rafinăriile în cel de-al doilea război mondial, iar apoi i-au abandonat pe românii din rezistenţa anticomunistă din munţi, lăsându-i să moară aşteptând un ajutor iluzoriu, care nu le-a fost acordat niciodată pentru că unchiul Sam nu vroia să-l supere pe Ivan de la Răsărit.


Aceasta e realitatea crudă din care s-a întrupat dragostea noastră pentru “ciunga”, Coca-Cola şi fast-food-uri, aşa s-a orientat noua noastră politică externă pe axa Bucureşti-Londra-Washington. La siluirea noastră dau o mână zdravănă de ajutor şi drăguţele noastre televiziuni, care ne bagă seară de seară în case şi în creier toţi monştrii pe care îi poate naşte somnul raţiunii: violuri de babe şi copii, crimele cele mai abjecte, toate accidentele de maşină, bătăile, rănirile şi bolile cele mai cumplite, filmate şi prezentate cât mai în gros-plan, toate marca USA.


E paradoxal, remarcă Nicolae Drăgulescu într-un studiu dedicat “Francofoniei, cale originală de deschidere către lume” (1995), dar, “Cu toată relativ marea distanţă ce separă cele două spaţii socio-culturale şi, mai ales, cu toate vicisitudinile istoriei (ce au îndepărtat pe români de francezi pe parcursul celor 50 de ani de război cald şi rece, între anii 1940-1990), interesul, simpatia, ataşamentul şi chiar dragostea românilor pentru limba franceză, francezi şi Franţa nu au scăzut, ci s-au menţinut şi, uneori, chiar s-au amplificat, generând astfel francofonia (= cunoaşterea şi practicarea limbii franceze) şi chiar francofilia (= ataşamentul faţă de francezi şi Franţa) românilor.”


Într-adevăr, statisticile arată că jumătate din elevii români continuă să aleagă limba franceză ca obiect de studiu obligatoriu, iar mai bine de un sfert dintre conaţionalii noştri vorbesc curent această limbă. Şi aceasta nu doar pentru că franceza este o prestigioasă limbă literară, o riguroasă limbă filosofică şi ştiinţifică, dar şi pentru că este limba celei de-a patra puteri mondiale pe plan industrial, agricol şi comercial.


Ca o recunoaştere a acestei orientări lingvistice, ţara noastră a fost desemnată să organizeze în septembrie anul trecut Sommetul Francofoniei, prilej cu care au venit la Bucureşti 63 de delegaţii naţionale la nivel înalt, e drept cu precădere din spaţiul african. Desfăşurarea reuniunii ar fi trebuit să mai îndulcească relaţiile noastre cu Franţa, care, să nu uităm, ne-a ajutat mult mai mult decât SUA în procesul de intrare în NATO şi în UE. Dar nu a fost chiar aşa, pentru că ziariştii noştri de astăzi au ochi doar pentru ceea ce vine de peste Ocean, impunând un stil al societăţii de consum agresiv, neadecvat lentorii mioritice şi total contrar “fineţurilor artistice” specifice parizienilor. Asta în ciuda faptului că americanii înşişi , de la Hemingway încoace, nu se simt împliniţi cultural dacă nu fac măcar o vizită prin muzeele şi teatrele de pe malurile Senei.


Din păcate, ziariştii noştri de pe Dâmboviţa, predispuşi a lua totul în băşcălie, atât din neştiinţă cât şi din interese mercantile, au aruncat cu noroi cât se poate în această grandioasă manifestare internaţională, coborând-o practic în derizoriu. Nu s-a scris decât despre blocarea unor artere de circulaţie şi despre inerentele incidente de organizare, susţinându-se mereu şi halucinant teza inoportunităţii desfăşurării acestei reuniuni la Bucureşti. Mai era puţin şi se cerea retragerea noastră din Organizaţia Internaţională a Francofoniei. Motivul? Prezenţa prea multor africani, pe care bravii noştrii ziarişti pro-europeni i-a tratat ca pe nişte maimuţe, urmărindu-i fără pic de jenă până şi la toaletă, dând pe posturile TV sau în ziare orice gest care ar fi părut indecent şi i-ar fi compromis pe oaspeţii noştri. Dacă am mai fi fost sub regimul Legii presei lui Cuza de la 1862, atingerea adusă unor demnitari străini ar fi fost penalizată drastic.


Sărmanii români n-au înţeles nimic din politica lui Ceauşescu de sprijinire a acestor state africane, cărora le da ajutoare materiale şi militare, e drept, dar şi de la care avea întotdeuna sprijin asigurat în toate forumurile de decizie ale lumii. În plus, Africa era – şi este încă - o piaţă uriaşă de desfacere pentru produsele româneşti, comerţul exterior românesc găsind aici un debuşeu excelent.


Şi, totuşi, de unde această antipatie faţă de Franţa şi francezi din ultima vreme? E adevărat că fraţii noştri mai mari din Apus ne cam fac ţigani peste tot, de la sport până la politică, reproşându-ne şmecheriile, spargerile de case şi de parcomate, cerşetoria şi traficul de femei, dar şi inconsecvenţa în opinii, deteriorarea unor relaţii bilaterale de sute de ani şi crearea unor noi alianţe prin abandonarea celor vechi. Să fim însă bărbaţi şi să recunoaştem că, de cele mai multe ori, francezii au dreptate.


Cât priveşte pe vâlceni, şi ei se comportă cam la fel ca toţi ceilalţi români, întorcând cam uşor barca înspre America. De aceea, nu pot decât să aplaud gesturile culturale ale lui Ioan Barbu, patronul ziarului “Curierul de Vâlcea”, care a întreprins o cercetare aprofundată a situaţiei bisericeşti a românilor ortodocşi din Hexagon, după care a publicat cartea bilingvă “Franţa ortodoxă”, cu sprijinul traducătorului Jean Yves Conrad. Vizita, zilele acestea, a unei delegaţii de primari din Regiunea Bouche-du-Rhône, în vederea realizării unei înfrăţiri cu omologii lor români din Vâlcea, arată că există suficiente resurse pentru relansarea relaţiilor româno-franceze, mai ales că oaspeţii noştri şi-au exprimat încântarea faţă de frumuseţea şi uriaşul potenţial balneo-climateric al staţiunilor de pe Valea Oltului. Să nu uităm, de altfel, că însuşi împăratul Napoleon al III-lea a urmat prin 1869 o cură cu apă minerală de Călimăneşti, care i-a fost expediată în Franţa, după ce medical francez Joseph Caillat a venit aici şi a analizat calităţile terapeutice ale apelor respective.


Aşadar, nu strică să cunoaştem limba franceză, mai ales că vechii latini spuneau că cei care învaţă o limbă străină mai capătă un suflet în plus.


Constantin Poenaru



 



    Comments >>


Articol citit de 29 ori.