Pomul Vieþii este ultima carte, din recentul an, scrisã de preotul dr. Leon Durã ºi apãrutã la editura Logos în prima lunã a lui 2005 într-o condiþie tipograficã ºi tehnoredactare deosebite.
Principala caracteristicã care se desprinde încã din primul pas al lecturãrii este tenta ºtiinþificã pe care autorul se pare cã a dorit-o în mod special, Durã fiind doctor în teologie, dublatã însã de sensibilitatea artisticã specificã poetului ºi nu lipsitã de ascuþimea specificã propriei gândiri. Aceasta se autoprezintã cititorului ca un liant deosebit de bine plasat între citatul biblic testamentar ºi citatul specific scrierei de mare spiritualitate apãrutã de-a lungul timpului post biblic.
Este interesant ºi real cum poate fi compusã o carte cu atâta personalitate de autor, conþinând peste 420 de trimiteri la texte bibliografice, conþinând atât de multe citate, un adevãrat hãþiº ideatic dar extraordinar de bine aºezat pe firul cursiv ordonanþat de autorul cãrþii. Da, aºa se întâmplã, scriitorul are un scop foarte bine delimitat în intenþie, ideile prescrise în patrimoniul spiritual universal înscriindu-se voit, la proprie comandã, ca limite ale gândului personal, de o parte ºi de alta, simulându-se plusul ºi minusul infinitului spiritual. Aceasta este esenþa unei gândiri plasatã în modernitate, cea care constatã adevãrul infinit aflat în scrierea testamentarã sau în alte scrieri care se referã corect la ea. În urma unei astfel de lecturi rãmâne sã constatãm surprinºi cã infinitã devine ºi posibilitatea noastrã de reflecþie.
Cine a pãtruns în esenþa celor douã scrieri testamentare are un real prilej de a se bucura sã constate cã ideile care-i rãsar în minte sunt mult mai numeroase decât cele citite, motiv pentru care simte nevoia sã reciteascã fraze, simte nevoia sã noteze...Lectura acestor scrieri este una de tip conversaþional, pare a fi, ºi este în timp real, îmi permit sã o numesc una de tip... interactiv.
Leon Durã foloseºte acest prilej, cel al scrierii cãrþii, pentru a transmite lumii laice, dar ºi celei teologice, de unde ºi rigoarea trimiterilor bibliografice, care este calea de urmat pentru a ajunge „practic” la speranþa veche de aproape 7000 ani, de a atinge Pomul vieþii, la un adevãr de necontestat, anume cã viaþa nu este posibilã dacã þii socotealã morþii.
Aceastã cale este deseori raportatã la evidenþe sociale ºi politice contemporane, la faptul cã „pãcatul a învins (pentru o clipã) dreptatea divinã”, este raportatã la secolul XXI nu la modul hamletian ci la modul hotãrât cã „avem nevoie de drept, de sfânt, de mistic, de omul care sã dialogheze cu Dumnezeu”. Aºa face ºi el, scriitorul Durã, acesta dialogheazã continuu cu cele douã limite Legale ale cadrului sãu, cum spuneam, limita la stânga constituitã din litera sacrã purtatã de Moise, Ilie ºi Iisus ºi limita la dreapta purtatã ºi fixatã de marii teologi ai timpului imediat post testamentar ºi contemporan.
Pomul Vieþii este cel din al cãrui rod nu au mâncat Adam ºi Eva, Dumnezeu izgonindu-i din tãrâmul edenic dupã ce aceºtia gustaserã din Pomul Cunoaºterii. Cunoaºterea însemnând adevãr, în mod normal, ei ar fi urmat sã atenteze ºi la Cel al Nemuririi pãzit, fiind acesta cu multã strãºnicie, de Dumnezeu.
Ce ar însemna viaþa, cea de care ne bucurãm atât de mult, dacã fizic nu am fi muritori, dacã fiinþele ºi obiectele ar deveni veºnice...Dacã nu ar exista reacþii...
Ideea care parcurge întreg cuprinsul cãrþii este cã viaþa înseamnã tocmai aceastã tendinþã ºi faptã a omului de a ajunge la Pomul Vieþii prin cãutarea permanentã a prezenþei lui Dumnezeu, al dialogului cu El, al visãrii despre El, al luptei cu El ºi pentru pentru El, aºa cum au fãcut-o Iacov ºi proorocul Ilie ºi, cu cât înaintãm în timp, începând cu cel din care ne numãrãm anii în sens pozitiv, înseamnã miraculoasa nouã stare a materiei, starea de iubire, capabilã sã ordoneze lumea ºi sã o scape de haos.
Aceastã iubire direcþionatã spre Dumnezeu, spre Cel prezent între oameni, face ca ea sã fie sinonimã cu iubirea de om, iubirea de neamuri, iubirea dintre soþ ºi soþie, iubirea de iubit ºi iubitã, de nuntire creºtinã.
La aceste capitole cartea lui Durã ia adevãrate ºi puternice conotaþii etice ºi morale. Sã le insertãm totuºi ca atribute creºtine, creºtin neânsemnând bigotism ºi nici altruism exagerat. Aceste conotaþii atingând latura civilã, devin exemple de urmat. De aici ºi alternanþa „subþire”, utilã ºi greu de observat, dintre teolog ºi laic.
În acelaºi sens, încadrez ºi ultimele capitole ale cãrþii, cele închinate familiei ca rod al dragostei, familiei în care troneazã iubirea, sigur, familiei creºtine dar nu numai. În acest subiect se declarã valori universal valabile ºi, s-ar înþelege, cã nimic nu este mai sublim ºi mai bine organizat în aceastã alcãtuire a materiei, mai util pentru viaþã, pentru ajungerea la Pomul Vieþii, ca existenþa acestui liant de dragoste ºi iubire care formeazã ºi întãreºte familia creºtinã, Biserica fiind locul naºterii ei...
Cred, în continuare, cã avem de a face cu o carte la care latura ºtiinþificã este preponderentã, ne aflãm în faþa unei ºtiinþe atribuite spiritului, în faþa unei bune mânuiri a cuvântului însemnat cu har scriitoricesc, în faþa unei cãrþi pe care aº vedea-o în analiza unei largi pãturi de cititori.
O însemnare doresc sã mai fac la închiderea acestui text, colateral cu tematica ºi alcãtuirea cãrþii dar nu ºi cu spiritul ei, cã în aceastã lume, în care democraþia exultã, în care liberalismul se luptã din rãsputeri sã existe, în care socialismul se contureazã ca fiind sine qua non, cele trei sisteme necrezând unul în altul, doctrina creºtinã trebuie, este obligatoriu sã existe cãci existenþa materialã ºi spiritualã a lumii, în unitate, nu poate fiinþa în absenþa unei Legi care sã stea deasupra ei. Când spun Lege, mã gândesc inclusiv la miºcarea necontrolatã a planetelor neºtiute, inclusiv la forþa care zace nerãscolitã în centrul sferei numitã Pãmânt.

Rm. Valcea, 10.02.05

    Comments >>