Acum cinci sute de ani, reformatorul Martin Luther s-a ridicat împotriva conducãtorilor bisericii care fãcuserã din vânzarea indulgenþelor o adevãratã negustorie. Aceste indulgenþe erau niºte documente scrise care trebuia cumpãrate de credincioºii care preferau sã plãteascã o anume sumã de bani decât sã îndeplineascã penitenþele date pentru ispãºirea pãcatelor sãvârºite. În octombie 1517, vãzând zeci de oameni cãrând teancuri de hârtii care, susþineau ei, îi va salva de mânia Domnului, Luther a bãtut în cuie, pe uºa bisericii din Wittenberg, o petiþie conþinând 95 de teze (argumente) împotriva vânzãrii de indulgenþe, pe care a apreciat-o drept un abuz ºi o sursã imoralã de îmbogãþire a clerului.
La început, “pãrinþii Bisericii” au considerat cã orice pãcat presupune ºi o pedeapsã temporalã, care poate fi însã ºtearsã dupã moarte, prin pocãinþã, fãrã a mai fi nevoie ca sufletele morþilor sã mai treacã prin Purgatoriu. De aici ºi lungul ºir de penitenþe, cerute aici pe Pãmânt, pentru izbãvirea pãcatelor. Treptat, “iertarea pãcatelor” a încetat sã mai fie însã un atribut exclusiv al sacralitãþii, cãpãtând aspecte tot mai laice. Astfel, de la “scrisorile de indulgenþã” ºi “indulgenþele plenare” acordate cu ocazia vizitelor papale s-a ajuns la “traficul cu indulgenþe”, un cãlugãr dominician susþinând fãrã pic de ruºine cã, “imediat ce banul de aur a fost dat, sufletul în ceruri s-a ridicat!”
Nu micã mi-a fost mirarea când am citit zilele acestea într-un ziar central cã “vânzarea de indulgenþe” a reapãrut, sub o formã uºor schimbatã, acum, în plin secol XXI. ªi nu în cine ºtie ce colþ uitat de lume, aflat la începutul evanghelizãrii, ci în România, þara celor mai extravagante miracole religioase, precum experimentul exorcizãrii de la Tanacu. Citez: “Ultima scãpare a bucovinenilor care dau în patima beþiei a ajuns contractul scris cu Dumnezeu. În satele sucevene, ºtampila Bisericii pe un petic de hârtie valoreazã cât un tratament la dezalcoolizare, iar semnãtura preotului garanteazã o viaþã fãrã vicii. Unii jurã cã se lasã de alcool, alþii de jocurile de noroc sau de femei. Pentru toate li se elibereazã o adeverinþã de la Bisericã, fie cea Ortodoxã, fie cea Catolicã”.
Pânã aici, sã zicem cã avem de-a face cu o formã mai atipicã ºi mai modernã de exercitare a misiunii Bisericii de a-i aduce pe calea cea bunã pe cei predispuºi pãcatului. Numai cã, pe lângã “jurãmintele” de renunþare totalã la un viciu sau altul, au apãrut ºi “adeverinþele” cu dispensã de bunã-purtare date de preoþi: “Adeveresc prin prezenta cã numitul Cristi a jurat cã nu mai consumã bãuturi alcoolice mai mult decât un litru de bere pe zi ºi 100 de grame de tãrie pe zi, pânã la data de 11 august 2007”. Într-un alt “act” s-a acceptat consumarea doar a unui pahar sau a unei sticle, fãrã a se preciza însã mãrimea acestora.
Dupã câte ºtiam eu de la preotul copilãriei mele, pãcatele biblice sunt de trei categorii: pãcate capitale, strigãtoare la cer ºi împotriva Sfântului Duh. Acestora li s-au adãugat apoi ºi pãcatele aºa-zis ordinare, care pot fi iertate, cele mai multe apãrute în zilele noastre. Nici unul din aceste pãcate nu are însã grade de sãvârºire, care pot fi negociate. Totul þine de bunul-simþ ºi de cumpãtarea fiecãrui om. Nicãieri în Biblie nu scrie sã nu bei, cãci chiar Iisus a transformat apa în vin la nunta din Caana Galileii, dar a bea nu înseamnã a te îmbãta, a bea peste mãsurã.
De aceea, de cum am citit despre preoþii suceveni care fac “contracte” scrise cu enoriaºii împotriva bãuturii ºi negociazã numãrul de pahare pe care le acceptã Cel de Sus, am zis cã undeva la mijloc este ºi o micã escrocherie. Altfel, aceºti slujitori ai Domnului le-ar fi cerut acestora sã þinã rânduielile tradiþionale, iar pentru încãlcarea lor le-ar fi dat câte o penitenþã. Aºa cum îmi dãdea mie popa Gheorghiþã, la spovedanie, în copilãrie, sã zic de douãzeci de ori “Tatãl nostru” ºi sã fac cincizeci de îngenuncheri în faþa iconostasului pentru cã am furat câteva mere vãratice din mãrul de peste gardul vecinei. Numai cã preoþii suceveni, ºi ortodocºi ºi greco-catolici, au cãzut “la pace” cu cei care ºtiu cã nu se pot înfrâna de la patima beþiei ºi, contra unei taxe de 50.000-100.000 lei, au stabilit un procent de beþivealã, acceptabil de ambele pãrþi. Unii, care ºtiu cã trebuie sã se ducã la o nuntã sau la un botez, dau fuga la preoþi ºi plãtesc o taxã de “dezlegare temporarã” pentru “jurãmintele” fãcute.
Problema “jurãmintelor în faþa lui Dumnezeu” nu este una nouã, cel puþin la români. Multe din actele domnitorilor noºtri sunt astfel întãrite, pentru a cãpãta garanþia cã vor fi respectate cum se cuvine, încãlcarea lor fiind supusã judecãþii divinitãþii. Chiar ºi astãzi, preºedintele României îºi încheie jurãmântul în faþa Camerei Deputaþilor ºi Senatului, reunite, cu formula “Aºa sã-mi ajute Dumnezeu!”, iar martorii din procese depun mãrturie dupã ce jurã cu mâna pe Biblie.
“Angajamentele” asumate de enoriaºii suceveni, parafate chiar cu ºtampile în toatã regula de la Arhiepiscopia Sucevei ºi Rãdãuþilor sau a Bisericii Greco-Catolice Ucrainiene, nu au însã caracterul solemn ºi benevol al unor “jurãminte” din vechime. Chiar dacã preoþii le numesc prozaic ºi administrativ “adeverinþe”, pentru ca sã perceapã cât de cât legal anumite taxe “de legãmânt”, aceste înscrisuri nu sunt doar o sursã de câºtiguri bãneºti pentru preoþi, dar ºi o mare blasfemie. Un pãcat capital, aºadar, pentru care nu existã iertare. Cãci nu se poate concepe ca un umil ºi pãcãtos muritor sã “cadã la înþelegere” cu Dumnezeu în vederea comiterii doar pe jumãtate sau pe sfert a unor pãcate, în funcþie de câþi bani dã ºi cum face “contractul” cu preotul duhovnic.
Noii “vânzãtori de indulgenþe” de la Suceava nu au decât vina venalitãþii lor, cãci nu se pot accepta argumentele aduse în favoarea unor asemenea practici medievale. Limitarea beþiei, a fumatului sau a patimei jocurilor de noroc constituie o acþiune socialã beneficã, ºi chiar creºtinã, dar sã fie fãcutã prin convingere ºi credinþã, nu prin “dispense de bunã-purtare” plãtite. Acest trafic modern de indulgenþe îmi readuce în memorie spusele lui George Cãlinescu despre români, al cãror suflet nu transcende dincolo de cerinþele traiului zilnic. Astfel, scria divinul critic, vezi pe român rugându-se pentru a câºtiga la loterie, dar nu ºi pentru mântuirea sufletului.
Cu alte cuvinte, semenii noºtri amintiþi nu sunt doar meschini când îºi negociazã, contra cost, modul în care pot pãcãtui pe lumea aceasta, dar ºi lipsiþi de orice aspiraþie spiritualã. Ei nu-ºi pot învinge trupul de lut, oricâte “adeverinþe cu indulgenþe” ar cumpãra, aripile lor sunt frânte, iar suficienþa lor culturalã le refuzã orice zbor deasupra propriei nimicnicii. Osânda lor este însãºi viaþa neînfrânatã pe care o duc.

Constantin Poenaru

Bucuresti, 22.08.05

    Comments >>