Ecoartă nu înseamnă hârtie igenică pe pereţi, nu înseamnă sculptură cu hârtie igenică înşirată pe sârmă...Nu înseamnă pensule legate de cozi de măgar.
Ecoartă înseamnă producţia de lucrări artistice care să fie în concordanţă cu relaţia, echilibrată, om - mediu înconjurător, să reprezinte asimptotic spiritul, fiinţa umană faţă de neperenitatea ei.
Înseamnă cum influenţează mediul, omul. Cum spiritul oglindeşte timpul în favoarea sa, încercând să clarifice relaţiile dintre el şi realitate, el trebuie să oglindească interesul uman. Aceste relaţii sunt în continuă mişcare, schimbare.
Ecoartă a existat, pentru scurt timp, şi la începutul sec XX. Poate mai mult ca oricând. Dar, atenţie, în timp ce lumea continua să se dezvolte, să se schimbe, să se regăsească pe ea însăşi într-o zodie mai bună, arta a ieşit tot mai mult din relaţia sa cu timpul şi s-a ocupat numai de imitaţie sau originalitate.
În sec XXI, Ecoarta va trebui să însemne revenirea la reflecţia lumii obiective în interiorul simţirii, dar să o şi influenţeze, fiindcă în acest secol omul este şi va fi mai inteligent. S-a hotărât ca spiritul şi sufletul, pe care în general le numim simţire, să fie existenţe obiective, în plină cercetare, în atenţia individului conştient că a greşit până acum, ocupându-se numai de Tehnologie.
Avea dreptate dr. Alexandra Rus, critic de artă din Cluj, când spunea la un vernisaj, nu prea îndepărtat, la Polul Culturii Clujene, că trăieşte o mare satisfacţie, căci în spatele formulelor şi cifrelor cibernetice, " respiră tot mai mult sentimentul de viaţă..."
De mai bine de două mii de ani, arta, în sine, a fost ecoartă, producţia artistică a fost în concordanţă cu aspiraţia timpului producerii ei, creând dezvoltarea către idealuri. Pe lângă spiritul de dominaţie al elitelor societăţii asupra vulgarităţilor, arta era tot una cu tehnologia progresistă. Din sec XX încep lucrurile să se schimbe, această tehnologie, luând un curs imberb, se aruncă cu ochi închişi către micro şi macrocosmos.
Arta părăseşte obiectivizarea lumii, o neagă, şi aruncă spiritul în cele mai tenebroase laturi ale existenţei sale. În primă fază, prematur, artiştii îmbrăţişează, dintr-un handicap cultural, comunismul. Îl îmbrăţişează, fiindcă au convenit să trăiască în boemă…Este un adevăr care nu a putut să însemne un fapt evolutiv (ori de involuţie nu are nevoie nimeni!).
Credem, unii, că din acest secol, arta şi tehnologia, în coabitare, prima "urmărind-o" pe a doua, dar şi invers, mai mult, cea de a doua oferindu-i primei materialul necesar, amândouă ţinând cont de cele două realităţi, sensibilă şi materială, vor realiza o nouă vorbire, cu bătaie lungă, numită Ecoartă.
Exprimarea eccologică a artei,să spunem din nou, înseamnă acele lucrări care întăresc spiritul omului în univers, forţa sa de creaţie, importanţa sa, a vieţii, faţă de toate celelalte realităţi. Înseamnă exacerbarea meşteşugului, a spaţiului plan şi tridimensional, a spaţiului cu şase grade de libertate…Înseamnă absenţa inovaţiei decadente...
Prin ecoartă, oamenii vor trăi să producă artistic necesităţile mediului lor.
Posibil ca mediul, prin artă, să fie transformat într-o plăcere a vieţii. Paradoxal, va fi o plăcere chiar şi starea de neplăcere, căci prin raritatea ei, prin tehnologia de eradicare, se va găsi o cale de valorificare…
Însăşi tehnologia va deveni o artă, căci şi înainte timp era o artă. Artă şi meserii, doi termeni care, prin comasare, înseamnă ecoartă. Estetica, creaţia şi simţirea divină vor sta la baza tuturor lucrurilor.
Ecoartă va însemna să se creeze numai pe bază de logică, chiar şi atunci când se manifestă ca urmare a unui suspans sentimental.
Logica devine o necesitate pentru creaţie, ca şi credinţa, precum fenomenele fizice au nevoie de repere în spaţiu, chiar şi în sistemele relative, precum soarele se mişcă odată cu pământul. Sufletul şi simţirea au şi ele nevoie de referinţe.
Să sperăm, că pe lângă faptele legiuite de Dumnezeu, vor fi şi faptele legiuite de Artă.
Prin ecoartă omul trebuie să-şi creeze spaţiu vital, unul terestru, rupt de veşnicia condamnării sale în subteran, nu unul idilic, de zbor, căci el nu este pasăre, ci unul pe scoarţă, între cer şi subteran, aşa cum este logic. Dinspre jos în sus se ridică minerala substanţă şi dinspre sus în jos se lasă aerul inspirat spre dumnezeiasca viaţă.

Rm. Vâlcea,24.11.03



























    Comments >>