Oraş mic şi liniştit, Vâlcea nu a avut niciodată o viaţă literară pe măsura marilor centre culturale ale ţării: Cluj, Iaşi, Timişoara sau Bucureşti. Tot “sângele proaspăt” al valorilor provinciale a fost absorbit de aceste conglomerate umane, de la poeţii şi prozatorii mai îndrăzneţi, până la cei mai buni istorici literari, critici şi teoreticieni.

Pentru că nu a avut nici o editură sau revistă literară de prestigiu, aşa cum vecinii din Craiova, Sibiu sau Piteşti au reuşit să-şi facă, Râmnicul a rămas mereu un “oraş al pensionarilor”, un loc în care nu s-a întâmplat mare lucru în plan literar-artistic. Cenacluri literare în perioada interbelică, de anvergura celor bucureştene, clujene sau ieşene, nu au existat, nici reviste care să ofere spaţiu pentru publicarea creatorilor locali. Doar Sala Adreani găzduia, când şi când, spectacolele diverselor trupe teatrale aflate în turneu prin ţară sau câte o conferinţă literară susţinută de poetul şi dramaturgul Victor Eftimiu, de exemplu.

Cât a stat la Drăgăşani, între 1924-1929, încercând să-şi câştige existenţa sa şi a familiei ca avocat şi profesor de educaţie civică, noţiuni de legislaţie, fizico-chimie şi franceză la Şcoala de ucenici, Gib Mihăescu nu a avut cu cine discuta la modul serios despre noile sale creaţii literare, în mica urbe neexistând oameni pregătiţi în acest sens. De aceea îşi invita prietenii scriitori din Bucureşti, Cluj sau Craiova să vină la “un pahar de vorbă” la casa din Drăgăşani sau la viile de la Călina. Peste cinci decenii, prin anii 1969-1977, poetul George Ţărnea s-a zbătut şi el să supravieţuiască la Rm.Vâlcea, dar climatul literar era unul modest, fără posibilităţile de afirmare (presă scrisă, radio, TV, scene de spectacol) pe care ţi le oferă Capitala.

La nivel oficial, toate fondurile culturnicilor de după război s-au consumat pe promovarea aşa-zisei culturi de masă, în care s-a pus accentul, exclusivist, pe un folclor de paradă, festivist şi falsificat adesea, un folclor bun pentru “Cântarea României” şi pentru primirea înalţilor oaspeţi politici de la Bucureşti “cu pâine şi cu sare”. În această situaţie de provincie literară, măcinată însă de uriaşe orgolii locale, nu s-a reuşit coagularea valorilor autohtone şi promovarea lor energică. Scriitorii născuţi aici au fost nevoiţi să plece, să-şi caute afirmarea pe alte meleaguri. S-au risipit care încotro, puţini mai păstrând însă în scrierile lor câteva urme din “culoarea” locurilor natale.

Cei mai mulţi scriitori de origine vâlceană s-au îndreptat către Bucureşti, limanul mai tuturor care doreau să se afirme în plan literar. Astfel, cărturarul Petrache Poenaru (n. în 1799 la Beneşti), deşi a început să înveţe carte la Craiova, unde a fost şi copist la Cancelaria de acolo a Episcopiei Râmnicului, se mută în 1818 în Capitală. De aici pleacă în 1822 la Viena, apoi în 1824 la Paris, unde va obţine brevetul de inventator al „condeiului portăreţ” – stiloul. Revine pe malul Dâmboviţei în 1832 şi pune bazele învăţământului românesc. Rând pe rând, în Bucureşti se vor mai stabili: prozatorul Dem Theodorescu (n. la Roeşti), Ion Hangiu (n. la Horezu), avizat cercetător al presei literare româneşti, publicistul Al.Cerna-Rădulescu, romanciera Ada Orleanu (pseudonimul Zoei Boicescu, născută Marinescu la Romani-Horezu), prozatorul Constantin Mateescu, criticul literar şi universitarul Nicolae Manolescu, filozoful şi eseistul Gabriel Liiceanu, poeta Florica Mitroi, toţi patru născuţi la Rm.Vâlcea, dramaturgul Gheorghe Vlad (n. la Mădulari), romancierul Dinu Săraru (n. la Slătioara), poetul Gheorghe Anca (din Ruda-Budeşti), fost câţiva ani lector de limba română în India, scriitorul Valeriu Anania (n. la Glăvile), poetul Mircea Demetriade (n. la Ocnele Mari) şi mulţi alţii.

Unii scriitori vor rătăci prin mai multe oraşe, până îşi vor găsi liniştea necesară creaţiei într-un anume loc. Astfel, drăgăşeneanul Gib Mihăescu trece prin Craiova, Slatina, Iaşi (ca elev la Şcoala de Ofiţeri Rezervişti de Infanterie), Cluj (unde participă la întemeierea revistei “Gândirea” şi lucrează ca redactor la ziarele “Înfrăţirea” şi “Gazeta Ardealului”), la Chişinău (pentru scurtă vreme, ca avocat), după care se stabileşte din 1929 la Bucureşti. Al.Oprea (n. Goruneşti-Bălceşti) urmează Liceul “Fraţii Buzeşti” din Craiova, apoi lucrează câteva săptamâni (februarie-septembrie 1950) ca redactor la ziarul “Înainte”, dar nu rămâne aici. Se va duce la vestita Şcoală de literatură “Mihai Eminescu” din Bucureşti, oraş unde va lucra în redacţiile mai multor reviste literare, ajungând succesorul lui Perspessicius la conducerea Muzeului Literaturii Române şi a revistei “Manuscriptum”. Publicistul Ilie Purcaru, mutat cu părinţii de la şapte ani la Craiova, unde va fi vreme de opt ani (1964-1972) redactor-şef al revistei “Ramuri”, se va muta şi el în Capitală, la fel şi criticul literar Eugen Negrici, care a fost cadru didactic la Universitatea din Craiova până în 1989.

În oraşul Băniei se vor împlini literar publicistul Ion M. Negreanu (n. la Drăgăşani, unde a înfiinţat ziarul “Izbânda”), profesor peste douăzeci de ani la Liceul “Fraţii Buzeşti”, poetul Ştefan Roman (n.la Grădiştea), cadru didactic mulţi ani la universitatea din Bănie, poetul şi traducătorul Atanasie Pop-Marţian (pseudonimul lui Atanasie Popescu, n. la Şerbăneşti-Nenciuleşti), afirmat îndeosebi ca unul din actorii importanţi ai Naţionalului craiovean, epigramistul Miltiade Ionescu (n. la Mădulari-Beica), prozatorul şi publicistul Lucian Zatti (n. la Brezoi), redactor mulţi ani la Studioul de Radio Craiova.

În inima Ardealului, la Cluj, rămân prozatorii Constantin Zărnescu (n. la Lăpuşata), stabilit aici după terminarea facultăţii în 1972, şi Tudor Dumitru Savu (n. la Călimăneşti), ca şi poetul drăgăşenean Al.Florin-Ţene.

La Iaşi, fiind mai departe de Vâlcea, puţini se vor stabili aici. Putem aminti însă pe scriitorul şi traducătorul Nicolae I.Basilescu (n. în 1868 la Ocnele Mari), care îşi începe activitatea de profesor universitar la Bucureşti, dar o va continua din 1892 în capitala Moldovei, fiind cooptat printre literaţii junimişti de la “Convorbiri literare”.

La Timişoara, se vor integra printre bănăţeni poetul Damian Ureche (n. la Slătioara), care a început prin a fi corector la ziarul “Flacăra roşie” din Arad, de unde a trecut ca redactor la revista “Orizont” din oraşul de pe Bega, criticul literar şi universitarul Dumitru Vlăduţ (n. la Şirineasa). Doi dintre vâlceni vor găsi câmp de afirmare la Târgu Mureş: e vorba de scriitorul Ion Apostol Popescu (n. la Berislăveşti), cadru didactic la Institutul Pedagogic de prin 1963, şi de criticul literar Cornel Moraru (n. în satul Schitu, comuna Pietrari), ajuns înainte de 1989 director al revistei “Vatra”, iar după aceea lector la Universitatea “Transilvania” din Braşov.

Goana după gloria literară, nevoia de a contacta şi alte culturi literare, dar şi teama de repercusiunile în plan cultural ale noului regim politic instaurat în ţara noastră după 1947, i-au făcut pe mulţi români să ia calea exilului. Printre aceştia şi unii vâlceni. Astfel, criticul literar Virgil Ierunca (pseudonimul lui Virgil Untaru, n. la Lădeşti), rămâne la Paris, fiind cunoscut mai ales prin emisiunile culturale de la postul de radio “Europa Liberă”, poetul Dragoş Vrânceanu (n. la Băbeni-Bistriţa), pleacă în Italia, între 1928-1934 şi 1940-1946, unde leagă strânse prietenii cu scriitorii Eugenio Montale, Giuseppe Ungaretti, Carlo Bo, Salvatore Quasimodo şi alţii, din care va traduce masiv, poeta şi prozatoarea Mira Simian (n. la Rm.Vâlcea) va trăi, alături de soţul său poetul Ştefan Baciu, mai întâi în Elveţia şi Brazilia, după care se va stabili definitiv în Honolului, Hawaii.

Aşadar, din diverse motive, unii dintre cei mai buni fii ai Vâlcii s-au risipit în cele patru zări, punându-şi în valoare talentul şi afirmându-se ca scriitori departe de locul naşterii lor. Se pare că pe mulţi dintre ei i-a “ajutat” în a se înstrăina şi reticenţa oficialităţilor în a le recunoaşte cum se cuvine meritele literare, chiar şi atunci când voiau să se reîntoarcă acasă. Cei rămaşi pot depune mărturie în acest sens.

31 03 06