Nu ºtiu cum se face dar, de la alegerea sa ca preºedinte al Uniunii Scriitorilor din România, domnul Nicolae Manolescu calcã numai din gafe în gafe. ªi-a dorit atât de mult sã fie “stareþ literar” peste confraþii sãi, dupã cum singur clama în „România literarã” din 18 aprilie 2001, încât a uitat de toate animozitãþile ºi idiosincraziile sale, ºi a fãcut pace cu toatã lumea, de la Eugen Simion pânã la Ion Bogdan Lefter. Cu primul, critic literar instalat de pe vremea lui Iliescu în fruntea Academiei Române, s-a împãcat dupã mai multe runde de negocieri în urma cãrora a fost primit în sfârºit printre „nemuritorii” înaltului for ºtiinþific. Cu cel de-al doilea, mai colþos, încã nu a reuºit sã treacã de faza armistiþiului, þinta fiind desfiinþarea ASPRO condusã de acesta, Asociaþia Scriitorilor Profesioniºti din România, înfiinþatã în 1994, numãrând vreo 150 de tineri scriitori, pe care Manolescu îi vrea readuºi printre ceilalþi colhoznici de la Uniune.
Apreciat pentru longeviva sa activitate de cronicar literar, desfãºuratã metronomic între 1962 ºi 1993 în “Contemporanul” ºi “România literarã”, Nicolae Manolescu a devenit în ultimii zece ani un candidat de profesie la diverse funcþii oficiale: ba la preºedinþia statului, în 1996, ba la cea a Uniunii Scriitorilor, în 2001, ambele pierdute în mod lamentabil. Între altele, a reuºit ºi rara performanþã de a fi singurul conducãtor de partid (Partidul Alianþei Civice) care ºi-a îngropat propria formaþiune politicã, desfiinþând-o.
Având în vedere aceste antecedente electorale, nu e de mirare cã Niki de la Vâlcea nu prea a avut încredere în mãrturiile de dragoste ale fanilor sãi privind ºansele sale de reuºitã la alegerile scriitoriceºti din 17 iunie curent. De aceea, se spune cã nici nu a avut curajul sã stea pânã la sfârºit în Aula Facultãþii de Drept, unde s-a desfãºurat conferinþa de alegeri, ca sã vadã “pe viu” rezultatul voturilor, ci s-a dus sã adãste alãturi, la un celebru local studenþesc. “Alegãtorii - dezvãluie revista piteºteanã “Cafeneaua literarã” nr.6/2005 – l-au aºteptat aproape o jumãtate de orã sã vinã de la Tosca, unde noul preºedinte vorbea cu o bere…”
Când a luat în primire administrarea Uniunii Scriitorilor din România, Manolescu ºtia cã aceasta se aflã în colaps financiar, singura “gurã de aer” fiind asiguratã de cei 40.000 de dolari luaþi lunar pentru închirierea Casei Vernescu (sinecurã aranjatã de regretatul Laurenþiu Ulici). Numai cã actualul Cazino Palace, ca ºi Casa Monteoru, unde se aflã sediul propriu-zis al Uniunii, sunt pe cale de a fi revendicate de adevãraþii proprietari. În aceastã situaþie, Niki a apelat la serviciile bunului sãu prieten, poetul economist Varujan Vosganian, pe care a reuºit sã-l impunã ca vicepreºedinte ºi mâna sa dreaptã în gãsirea de noi resurse pentru supravieþuire. Nu conteazã cã acesta este stipendiatul miliardarului Sorin Vântu, demolatorul ºi prãdãtorul FNI, cã doar Niki ºi revista sa “România literarã” au beneficiat ºi ei de sprijinul financiar al unui controversat om de afaceri, Sorin Marin, ascuns multã vreme în spatele Societãþii Anonimul, cea care organizeazã ºi anualul Festival de film din Deltã.
Dacã din 1993, odatã cu intrarea sa în politicã, Nicolae Manolescu a renunþat la ceea ce ºtia el sã facã mai bine, cronica literarã, nu a renunþat ºi la scrierea unor editoriale sau tablete, publicate de regulã pe pagina întâi în revista al cãrei director este, “România literarã”. Din iulie anul acesta tonul acestor însemnãri a devenit deosebit de agresiv ºi radical. Ca ºi cum s-ar fi supãrat dintr-odatã pe toatã lumea, cel care era apreciat pentru eleganþa sa vestimentarã ºi verbalã, pentru prestanþa universitarã, a început sã vitupereze, cu ºi fãrã temei, împotriva nu doar a celor lumeºti, ci ºi a celor sfinte.
În tableta “Exorciºtii”, publicatã în nr.27 din 13-19 iulie 2005 al revistei “România literarã”, Manolescu pleacã de la “crima odioasã” de la mãnãstirea Tanacu ºi se dezlãnþuie incontrolabil împotriva a ceea ce crede el cã ar fi atmosfera de misticism ºi mistificare permanente întreþinute în þara noastrã de Bisericã ºi Mass-media. Nu îl ºtiam ateu ºi nici îndoctrinat ideologic al vechiului regim, dar nici dezlânat în gândire nu îl ºtiam. De aceea, trebuie sã îi dau dreptate tânãrului Cristian Bãdiliþã, doctor în istoria creºtinismului, care publicã o replicã durã în “Adevãrul literar ºi artistic” din 26 iulie 2005 sub titlul “N.Manolescu, teolog”. Într-o beþie de amalgamuri ºi inexactitãþi, “dl Manolescu face, de pildã, apropiere între ritualul sfinþirii unei biserici, emisiunile despre zodiac ºi despre tehnicile vrãjitoreºti, exorcizare, mistificare, Tanacu ºi BOR”, iar pelerinajele la locurile sfinte ºi cultul moaºtelor, precum cel de la Iaºi de Sfânta Paraschiva, le calificã drept “mistificãri”, ceea ce, considerã reputatul cercetãtor al religiilor, “nu e doar o jignire adusã sutelor de mii de creºtini a cãror fervoare se vede redusã la zero de un critic literar neatent, dar ºi o afirmaþie care te descalificã ºi te taxeazã ca intelectual”. Într-adevãr, “e grav cã un universitar, critic literar ºi mânuitor al cuvintelor nu are simþul proprietãþii acestora”.
Sunt de acord ºi eu cu concluziile articolului domnului Manolescu: “Mass-media ºi-a crescut audienþa prin evocarea senzaþionalului cel mai ieftin. Iar biserica a dat simbolistica vindecãtoare a paradigmei cristice pe mâna unor parodiatori seculari ai puterilor dumnezeieºti”. Dar nu sunt de acord cu amestecarea în aceeaºi oalã a zodiacelor matinale ºi a vracilor popularizaþi de “Flacãra” lui Pãunescu cu practicile exorciste sau cu cei care “au descifrat înaintea lingviºtilor alfabetul dacilor ºi pretind cã au tradus codexuri strãvechi al cãror mesaj a rãmas misterios pentru istorici”. Referitor la ultima afirmaþie, trebuie sã ne reamintim cã nu toþi marii descifratori de limbi vechi, necunoscute au fost ºi lingviºti de renume sau profesori universitari, iar cât priveºte codexurile invocate peiorativ (între care “Codex Rohonczi”, la care cred cã a fãcut aluzie dl.N.M.), acestea nu doar cã nu sunt acceptate, dar nici mãcar studiate de istoricii ºi lingviºtii noºtri, pentru cã ar da peste cap întreg eºafodajul ºtiinþific official construit pânã acum. Cu toate acestea, din comoditate ºi interes, ele sunt catalogate din start drept niºte “fãcãturi”, niºte mistificãri.
O altã tabletã care s-a vrut incendiarã este “Inchizitorii ºi criticii literari”, publicatã în “România literarã” din 20-26 iulie 2005. Pornind de la eseul lui Mario Vargas Llosa “Adevãrul minciunilor”, domnul Manolescu dezvoltã ideea potrivit cãreia “oamenii, care trãiesc în istorie, au nevoie de adevãrul minciunilor romaneºti”, dar aceasta nu înseamnã însã cã trebuie “sã obligi istoria sã mintã ºi romanul sã propage <> de puterea politicã, ºi anume sã treci pur ºi simplu scrierea istoriei în sarcina romancierilor”. De acest lucru uimitor ºi-a dat seama când a recitit romanele româneºti din anii ’50, care „se foloseau de prisma concepþiei marxist-leniniste, cu determinismul ºi teleologia care o fundamentau”, la care se „adãugau amãnuntele, culoarea, senzaþia de trãit ºi de firesc specifice romanelor”. Din pãcate, „toatã acea istorie falsã, dar dramaticã, loc al unui unic conflict numit lupta de clasã ºi avându-i drept protagoniºti pe exploatatori ºi exploataþi”, va fi introdusã în manualele de liceu ºi propagatã în subconºtientul generaþiilor viitoare.
În sprijinul afirmaþiilor sale, criticul literar dã ca exemplu romanele „Cronica de familie” de Petru Dimitriu, „Desculþ” de Zaharia Stancu, „Strãinul” de Titus Popovici ºi „Scrinul negru” de G.Cãlinescu, „socotite în era realismului socialist ºi, din nefericire, ºi dupã aceea capodopere ale genului la noi”, dar care „se dovedesc purtãtoare ale tuturor neadevãrurilor istorice de care s-a slujit comunismul în fãurirea omului nou, fãrã memorie...”
Bine. Sã zicem cã aºa este. Nicolae Manolescu a scris însã în repetate rânduri despre aceste romane, dar nu le-a amendat niciodatã pentru “falsa istorie” înfãþiºatã. Dimpotrivã. Iatã ce spunea în “România literarã” nr.49/1975: “Umanitate sfîºiatã, conºtiinþã sfîºiatã: acestea sînt premisele romaneºti propriu-zise ale ciclului Desculþ. (…) Ura ºi iubirea, solidaritatea ºi lupta, conflictul de clasã ºi acela confesional stau mereu pe cutia de rezonanþã pe care o oferã natura ºi biologicul, umanul luat în sensul lui cosmic general”.
De unde, oare, atâtea gafe ºi contradicþii la domnul Manolescu în aceastã varã?



Constantin Poenaru
Bucuresti,09.08.05

    Comments >>