Trebuie sã recunosc cã rar mi-a fost dat sã am o asemenea tentaþie, aproape obsedantã, una care m-a urmãrit insistent dupã ce am citit aceastã carte - “Lumea de ipsos” - a lui Valentin Dolfi, un surprinzãtor poet cunoscut de mine la o întâlnire cu poetul Felix Sima, cum spuneam, aceea de a scrie despre poezia sa, despre el ca naturã poeticã, despre volumul apãrut recent. Vãzând coperta, cartea, fãrã sã recunosc autorul, am fost fascinat de simbolicul banal, de banalul figurativ, cel care în permanenþã ne înconjoarã, de scena tipãritã, trecãtori traversând( street crosing ),oameni de ipsos, o lucrare de George Segal, în timp ce, de pe coperta doi, o banalã pereche de ochelari mã privea impasibilã dintre zgârie nori ºi semne de circulaþie (impasibil- este un mod de a fi, specific autorului ºi, în plus, care poate trãi egal starea de jos ºi cea de înãlþime…). Am fost încântat ºi de calitatea tipograficã… Cartea a apãrut în 2005 la editura EX PONTO din Constanþa ºi are o inspiratã alcãtuire: titlul, coperta, dar ºi mottoul, ultimul luat din “Viaþa ca o paradã” de Marin Preda, prefigureazã conþinutul, stabilesc coordonatele în care se întrezãreºte spaþiul eteric specific poemelor. Este Dolfi un mare poet? Mai poate exista un mare poet precum Nichita Stãnescu într-o lume în care atâtea televizoare ºi ºtiri puerile existã la orice pas? În care copilul îþi creºte ºi, personal, nu-l observi, în care lucruri comune, zi de zi ºi repetat, þi se perindã prin faþã în timp ce nu îþi doreºti decât surprinzãtoarea stare de noutate? El, poetul, surprins cã un mare creator precum Nichita a putut exista într-o lume atât de banalã ca aceasta ºi în care a fiinþat, totuºi, etericul ºi metafora, se declarã orbit de adevãrul din juru-i substanþiat în ipsos ºi lut ºi, folosind cuvântul înºiruit fãrã însemn propoziþional, fotografiazã întâmplarea simplã, accidentalã sau voitã, o expune în rafale de cuvinte… 
     Dacã Arghezi cãuta sã dea sensuri noi, alese, cuvintelor vulgare sau învechite, poetul din Govora cautã sã punã în luminã poeticã banalul fapt, cel petrecut pe trotuar, în intersecþii de strãzi… El nu suferã cã nu trãieºte într-o lume paralelã, etericã, nu suferã trucul, nici muzeul, lui îi place strada, preferã periferia, cãci de acolo poate privi mai bine infinitul, cerul, mai bine decât dintr-un centru alocat zgârie-norilor! Textul, da - avem de a face cu un text - banal text, este aproape telegrafiat, aparent necãutat, este necenzurat, pare a fi computerizat, model aliniat la un capãt, ºi nu foloseºte semnul de punctuaþie. Spun aparent, cãci, la o mai atentã citire, propoziþia se reliefeazã, stilul îngânat ºi telegrafiat devine unul curat ºi rãspicat, apar posibilele cugetãri ºi idei filozofice… “…/ singur singur am bãtut toate strãzile de la/ periferie noaptea stelele strãluceau de acolo/ parcã se vedeau mai bine (…) mã gândeam la tine/ era un portar care zicea puºtiule viaþa ta/ a fost mai nimic viaþa ta a ars ca o þigarã bunã/ ºi îndurãtoare moartea ta va veni repede repede” Iatã, cititorul poate reorganiza ( poezia nu o citeºte decât cel care vrea sã citeascã poezie sau, în mod sigur, toþi cei care au scris, în ascuns, poezie )…”…/singur, singur am bãtut toate strãzile de la periferie/ noaptea stelele strãluceau/ de acolo, parcã se vedeau mai bine…” Aproape ca în neorealismul italian, cel specific anilor dupã al doilea rãzboi mondial ºi prezentat frecvent în cinematografia peninsularã, ºi imaginile descrise de Valentin Dolfi curg pe retina vizibilitãþii reale, clasice, uneori ele sunt adevãrate strigãte de neputinþã, strigãte de remarcare a unor adevãruri implacabile… ”Barney e singur” este o mostrã de maximã concentraþie a sensibilului în simplitate, o mostrã de imagini, atitudini ºi fapte neimportante, dar care reliefeazã profundele adevãruri din viaþã. Acest poem scurt, prezentat prozaic, de o acurateþe a descrierii aproape cehovianã, expune în câteva cuvinte ºi imagini simple unul din adevãrurile de netãgãduit: comunicarea, interacþiunea individului cu societatea, nu mai sunt posibile, de la o anumitã vârstã, decât în doi!… “scrisorile ºi maºina pleacã la Barney nu opreºte/ el e singur i-a murit nevasta anul trecut/ el îºi tunde iarba lui n-are cine sã-i scrie” Valentin Dolfi, în aceastã culegere, este poet. El este tumultos în potenþial. Acest tumult îl ascunde, îl doseºte, în inspirata sa formulã de mitraliere a propoziþiilor clare, în candida înºiruire a versului alb dintr-o singurã suflare…Este un intelectual al poeziei ºi are ceva din dinamismul, hotãrât ºi sigur, maiakovskian…Dacã doreºte, deºi nu cred cã este cazul, formula sa, admiþând o infinitate de posibilitãþi, poate face furori pe piaþa modernã, actualã, a textului scurt. “…/ din ziare vechi din cãrþi ºi caiete de / ºcoalã îmi construisem o ascunzãtoare ºi/ deseori ieºeam din buncãrul de hârtie/ ºi priveam lumea de ipsos”…Minunat, bravo, extraordinar! Dacã volumul se deschide cu poemul “Un mare poet”, în care ironicul (chiar zeflemist) despre condiþia geniului se împleteºte cu implacabilul destin al vieþii - “ºi uite cum îþi trece viaþa ºi nici mãcar/ nu eºti un mare poet aºa ca Nichita Stãnescu” - el se încheie tot sub o alurã ironicã, de aceastã datã tranºant, cu o prozaicã adresã la persoana proprie, spunând aluziv… dacã Nichita nu e atunci, sigur, cel puþin pe tãrâm familial, pentru pãrinþi, va fi fost realizatã infima cotã de fericire… “…/pe Cristina pe Cãtãlin ºi pe mine ne-au dat/ la ºcoalã dupã puterile noastre am învãþat ne-am/ prefãcut cã suntem ºi noi o familie fericitã” (poemul “Ofamilie fericitã” ). Incitat de stilul ºi conþinutul poeziei lui Valentin Dolfi, cea din “Lumea de ipsos”, încã de pe acum, când poate încã nu s-a uscat bine tuºul de pe volumul recent tipãrit, îmi exprim nerãbdarea de a vedea posibila sa nouã lucrare literarã, mi-ar place, o nouã incursiune între poetic ºi cotidian, între prozaic ºi poem ºlefuit... 08. 03. 06