De multe ori mi-am pus întrebarea pe care cred că şi-au pus-o mulţi: ce anume diferenţiază
lumea de aici, mai de la sud sau de la est, faţă de cea din vestul Europei, din America, din Asia japoneză?
De ce tehnologia lor este mai bună ca a noastră, maşinile mai performante şi mai arătoase, arhitectura şi artele la fel, de ce ei ne dictează cu voia şi fără voia noastră?...Deşi, pe drept cuvânt, se spune că şcoala de aici este mai bună decât cea de acolo, cea din lumea lor…Cultura ne este mai vastă!
Clar este că am ştiut a face foarte multe lucruri bune, clar ne este că am făcut foarte mult rău, clar ne este că individual putem fi la fel sau, uneori, chiar superiori, la judecata colectivă însă, culmea, după 50 ani de colectivism, fiind inferiori. Nu odată am demonstrat că singuri, în sine, nu ne vindem dumnezeul propriu, altfel, faţă de alţii, putând fi, faţă de el, chiar batjocoritori…

Nu este uşor să trăieşti când valuri cât casa, uneori regulat, vin peste tine cu viteze ale vântului concurându-le pe cele cosmice, când însuşi nivelul mării se află, progresează, deasupra pământului pe care îţi cultivi hrana şi frumosul, îţi creşti copilul, când cutremure sunt din oră în oră, vin singure sau vin însoţite de năpraznice ape.
De la cei care s-au născut şi au trăit în condiţiile de mai sus am învăţat să trăim începând cam de la jumătatea secolului XIX, de la ei am copiat moda, starea de modernism, după şi prin ei am încercat să recuperăm ceea ce am pierdut în cel de-al doilea război mondial, prin ei am ieşit în lume în perioada ‘60- ’75.
Civilizaţia oceanului, căci aşa am botezat eu lumea în care au trăit şi trăiesc cei din vestul Europei, s-a bazat, la modul de evidenţiere a sa, pe o organizare de tip militarist, de supunere şi respectare excesivă arătate superiorului, pe spiritul de haită împrumutat de la lupi, pe mirosul pentru obiecte fără miros, pe însuşiri primare asemănătoare, de multe ori, celor specifice animalelor de pradă.
De aici şi rigoarea proceselor tehnologice aproape tip, specializarea pe rol şi post, neamestecul în treburile vecinului, permanent însă, datorită spaimei faţă de nedoritele surprize, cu ochii pe el.
Civilizaţia oceanului a consfinţit inegalitatea oamenilor, a recunoscut supremaţia lui Dumnezeu şi a inventat cultul democraţiei pentru a gestiona căt mai bine adevărurile creştine.
Acum, după secolul XX, observăm şi greşeli comise în cadrul acestor civilizaţii ale stihurilor naturii, pe unele le-am amintit deja mai sus, manifestate tangenţial arealului rezultat prin însumarea tehnologiilor exacerbate, cele care au scos sufletul din om şi i-au neglijat, acestuia, partea spirituală.
Acum discutăm despre ecologia sistemelor productive, ecologia spiritului, a gândului, a faptei etice şi morale…

Dacă în urmă cu un an nu mergeam, cu treabă, la Bayonne, în Franţa, în vest, pe coasta oceanului Atlantic şi nu vedeam blocurile medievale din bătrânul oraş, blocuri cu patru etaje, construite cu o deosebită ştiinţă a materialului, atunci aş fi rămas blocat în neştiinţă, căci din totdeauna am crezut că ele, blocurile în general, sunt de sorginte comunistă…Aşezăminte prin intermediul cărora se poate ţine lumea la un loc, se poate, când vrea muşchii cuiva, să i se suprime, acesteia, apa, lumina şi gazul, wc-ul…Să i se arate din când în când băţul (cum public, în al său banc, cel cu şoricelul, se exprima plastic poetul Dinescu înainte de ’89). Şi totuşi, în faţa stihiilor naturii, lucrurile nu stau aşa…
Blocurile de la Bayonne, prin desfăşurarea lor în mod continuu, labirintic, blocuri cu patru etaje, adevărate bijuterii în materie de istorie colectivă, construite în medievalism, mi-au sugerat faptul că ele au fost construite pentru prima dată pe malul oceanului (sigur, mai înainte, în deşert, vezi Egiptul şi Babilonul), acolo unde trebuia să se nască semnalul morse şi telefonul, faxul, telexul, adică în vremea circulaţiei pe ocean, atunci cînd ideea de tehnologie a pus stăpânire pe oameni. S-au construit pentru ca cei de pe ţărm să fie apăraţi de piraţi, de mânia valurilor dezlănţuite, pentru a sta lipiţi unii de alţii, pentru a-şi sării în ajutor, pentru a depăşi primejdia…
Blocurile medievale, de la Bayonne, sunt un prim pas de înfiinţare a oraşului cu acelaşi nume (în sens citadin), cu primărie şi consiliu local, cu responsabil pentru întreţinere, se autoconstituie ca un prim semn de iscusită tehnologie prin care se crează un produs puternic, capabil să înfrunte dezlănţuirea necontrolată a naturii.
În epoca medievală, deci, a trebuit inventată aducţiunea de apă la etaj, wc-urile suspendate, băile supraetajate, conductele capabile să reziste la lovitura de tun, robinetele, toate fabricate în producţie de serie, produse care au necesitat calitatea de interschimbabilitate!
Experienţa medievală a acestui mod de coabitare, la bloc, sau lipit în cartier, a făcut, datorită primei industri care s-a dezvoltat în lume, mai sofisticat, industria tehnologică de prelucrare a materiilor prime, să se dezvolte în mod uluitor meseriile practice în detrimentul celor referitoare la teorie, pe toată latura care înconjoară Europa de vest şi nordică, să se dezvolte o civilizaţie nemaivăzută pe care eu am numit-o, sugestiv, a Oceanului. O civilizaţie tehnologică care a dat lumii un ultrapreţios abecedar…Franţa, Anglia, Ţările De Jos, Suedia, Norvegia, Rusia de la San Petersburg, Japonia, America…Se subînţelege că nu este singurul!
Această civilizaţie, a oceanului, a consfiinţit, în primul rând, o înclinaţie înspre ştiinţa populară, execuţie după model, disciplinată, a aplicării tehnologiilor, cele care s-au învăţat din tată în fiu, fără diplome de masterat, dar cu evidentă aplicabilitate (aşa se explică, în vest, neconcordanţa între studiile executantului şi calitatea produsului său).
Această civilizaţie, populistic, a pus, deasupra averii din bănci, figura inexpresivă a lui Hommo Faber, a înrolat şcoala şi pe stăpânii de oraş la desăvârşirea acestei idei.
Civilizaţia oceanului se bazează pe arta de a fabrica bunuri de uz general, cele de strictă folosinţă, cele pentru toată lumea, de a fabrica arme, maşini care să fabrice alte maşini.
Prea obosit de lupta cu stihiile naturii, de reuşită împotriva lor, omul din civilizaţia oceanului a inventat, înaintea altora, să se deplaseze cu maşina, cu nava atomică şi cu avionul. A inventat elicopterul, a inventat iahtul şi luxul. A inventat mâna de lucru ieftină pentru lucrarea pământului, de cele mai multe ori departe de casă, cu mult mai ieftin decât costul propriilor sale invenţii: mecanismul, robotul, mecanizarea, automatizarea. A învăţat dominaţia de la distanţă…
Aici, Civilizaţia oceanului, s-a încurcat.Au apărut inerentele riscuri. S-a redus şi s-a revizuit prea repede canonul religios, s-a reinventat democraţia (la legile bătute-n cuie adăugându-se ordonanţele de urgenţă), a apărut concurenţa aprigă, s-a renunţat la vis, s-a apelat la satisfacţia imediată, s-au tăiat capete, unele fără rost, a apărut intransingenţa, s-a străpuns cu suliţa, animalul din curte s-a introdus în casă, sălbăticia la fel, aşişdirea şi pâra, totul, treptat, treptat, s-a transformat în bani…A dispărut mica întreprindere, a dispărut trocul, talentul individual…
Civilizaţia oceanului, câştigătoare până în prezent, este, precum a fost civilizaţia deşertului, cea care domină lumea de azi. Asemănarea cu lumea lui Iosif şi a lui Moise, de acum 5000 ani şi cu ramificaţii până astăzi, atât în lumea spiritului cât şi material, are la bază, înlăturând nenumăratele speculaţii, aceeaşi spaimă faţă de necunoscutul natural care a dus la exploaterea talentelor înăscute de către cei cutezători împotriva celor necutezători.
Aceeaşi civilizaţie i-a învăţat pe oameni că astăzi poţi să fii bogat, iar mâine sărac, precum şi faptul, dacă nu primul ca învăţătură, că existenţa de azi nu este o condiţie pentru cea de mâine…

Rm. Valcea, 14.08.05

    Comments >>