În ultimele ceasuri, cele dinaintea aderãrii noastre la Uniunea Europeanã, vâlcenii, cum era normal, îºi cautã personaje istorice propri, mai ales dintre cele trãite în România veche, þarã mai europeanã decât cea de acum, care au fost în parte demolate în a doua jumãtate de veac trecut, tot aºa cum s-a demolat ºi centrul bãtrânului Râmnic.
Dacã în locul construcþiilor s-a reuºit cât de cât, cu multe rezerve, sã se punã ceva în loc, istoria, cea care va veni dupã generaþia noastrã, a anilor 50, va hotãrâ dacã noi am putut sã continuãm o tradiþie sau sã creem una nouã în locul celei demolate, în locul celei importate.
În faþa Europei unite nu se poate ieºi numai cu valoare naþionalã ci, mai ales, cu valoare de alurã regionalã, aceasta trebuind sã surprindã la scarã internaþionalã prin eul personal.
Astfel, se face orice politic ºi economic, pentru ca vâlcenii, nu zic anumiþi, sã fie prezentaþi cultural sub acoperiºul Parlamentului bucureºtean, Parlamentului european, sub cel al Casei României de la Bruxelles, sub cel al unor mai îndepãrtaþi sau apropiaþi prieteni privaþi din diasporã, în banale trocuri susþinute de puterea localã ºi centralã, numai în acte reale, de culturã, nu.
Din pãcate, în goana dupã propie valoare sau Legendã Personalã cum ar spune unul din marii scriitori ai timpului, actori ai acestei culturi, apelând la mima politicã ºi cea a corupþiei, exploatând ºi lipsa de interes al unui occident nu prea ales, etaleazã în exterior aceste acte la întâmplare, pe recomandãri subiective, creând astfel un nedorit risc de instalare, în diferitele medii locale ºi comunitare, al noþiunii de falsã valoare.
Acþiunea de atragere a Râmnicului în jocul internaþional s-a produs, dupã pãrerea mea, în mandatul domnului primar Zamfirescu, acþiune pe care i-o atribui la modul apreciativ, a culminat, datoritã eclipsei generale de soare, cînd comunitatea autohtonã ºi cea internaþionalã ºi-a adus aminte cã aici a existat o importantã divinitate localã, Zamolxes, cel dinaintea lui Zoroastru.
Ambasadorii de astãzi peste „nemãsuratele” graniþe, spre exterior, sunt aleºii culturali ai prezentului ºi, deºi nu au în lumea acestei aproximate culturi decât o existenþã, minimã, de câþiva ani, peste tot ºi oricând îºi etaleazã liste de activitãþi ºi foi crude care, în mod fals, le atestã prezenþa în culturã de foarte mulþi ani...
Sã ne întoarcem, totuºi, la valorile noastre care reclamã ideea tradiþionalã.
Deunãzi, domnul Constantin Poenaru, în ediþia de joi 03. 03. 05 a Info Puls, ne trimite cu gândul la niºte ani de cumpãnã pentru comunitatea româneascã interbelicã ºi postbelicã, când o parte a intelectualilor din Bucovina de nord ºi Basarabia au fost obligaþi sã se aºeze pe teritoriul oltenesc dintre Dunãre ºi Carpaþii getici.
C. Poenaru intuieºte o anume ºi însemnatã influenþã a acestora asupra culturii vâlcene, adaug eu, chiar româneºti, þinând cont de nume precum Leca Morariu, A.E. Baconski, Traian Cantemir, G.Parlapan, ºi mulþi alþii aºezaþi aici ºi în restul þãrii...
Despre cei amintiþi mai sus, în parte, pe meleagurile noastre au mai fãcut referire ºi oameni de culturã precum Ioan ªt. Lazãr, Petre Petria, Ioan Mãldãrescu ºi Emilian Frâncu, încã ºi alþii...
Întrucât l-am cunoscut personal pe Leca Morariu, am gândit cã nu ar fi în zadar sã dezvãlui câteva particularitãþi, intime însuºiri, care ar putea completa imaginea unei personalitãþi cu importante influenþe în mediul cultural al Râmnicului de altãdatã.

Lecþiile mele erau prilejul unor spovedanii pentru el

La iniþiativa fratelui meu, Modest, între 1961 ºi 1963, în douã etape, am luat lecþii de violoncel cu Leca Morariu, mai întâi la ªcoala de Muzicã, cea care nu mai existã decât în albumele lui T.M.Gherghina ºi care a fost condusã de I. Ionescu Basu, iar mai apoi, dupã o întrerupere de câteva luni, când Leca a fost obligat sã stea la domiciliu din cauza vârstei dar ºi al diabetului care îl mãcina, la el acasã, în superba vilã de sub dealul Capela, în apropiere de parcul Zãvoi unde ocupa prin închiriere, la parter, un frumos apartament.
Leca Morariu semãna cu Mihail Sadoveanu, cel din iconografia cunoscutã în manualele de citire, avea pãrul foarte fin ºi alb precum laptele, critica pe toatã lumea, era mândru ºi bogat cãci, aºa cum îmi repeta de câte ori intram în casa sa, avea cea mai valoroasã bibliotecã din Râmnic. Deþinea cel mai scump, la propriu ºi la figurat, violoncel, instrument pentru care nu odatã au venit la Râmnic, sã i-l achiziþioneze, Radu Aldulescu ºi Vladimir Orlov, doi instrumentiºti români afirmaþi la scarã mondialã ºi care nu au încãput în aceastã þarã.
Avea cea mai frumoasã amintire pe care putea un român din Bucovina sã o aibã, povestea tatãlui amintind despre prietenia cu Ciprian Porumbescu.
De aceea, oricine intra în casã, ori de câte ori, trebuia sã asculte înainte de obiºnuita conversaþie, ca un ritual, Balada lui Porumbescu cântatã de Leca la preþiosul sãu violoncel. Vã imaginaþi de câte ori am ascultat-o eu...ajungând chiar sã-mi displacã.
Curios, de câte ori mergeam la studiu, nu am întâlnit-o niciodatã pe doamna Lupu Morariu, soþia sa ºi profesoarã de pian.
ªtiu de la ilustrul meu profesor, învãþãtor în fond, cãci nu am avut timpul biologic, pus la dispoziþie de soartã, de a pãtrunde în adâncul superior al muzicii culte, cã în anume seri, în camera sa extraordinarã cu miros de muzicã ºi carte, dãdea concerte în triou, cu doamna Lupu la pian, ºi cu...Emil ªtefãnescu, pictorul nostru extrafin, la vioarã.
Nu peste unul sau doi ani aveam sã studiez cu Emil ªtefãnescu în particular, la Palatul Culturii, desenul artistic!
De ziua lui, odatã am fost ºi eu martor, Leca Morariu primea regulat din partea doctorului Filatu, prin fiul acestuia, o medalie comemorativã bãtutã la monetãria Statului. Toate acestea mã impresionau ºi, aºa cum aveam sã constat mai târziu, m-au iniþiat în ceea ce trebuia sã însemne mai târziu, pentru mine, tradiþie culturalã.
Oricine erai, când intrai în casã, primeai o perie de frecat podele pe care o foloseai la ºtersul propriilor tãlpi de pantofi, indiferent de era iarnã sau varã, deoarece nu-þi permitea sã te descalþi, tu fiind impresionat de imensitatea ºi adâncimea persanelor...
Clasa lui Leca de violoncel, la ºcoala de muzicã, a fost preluatã de Teodor Geantã, am lucrat puþin timp ºi cu acesta, ºi nu pot sã nu povestesc, ca element picant, cã Leca Morariu, atunci când funcþiona la ºcoalã, nu ieºea în pauze pe culoar sau sã meargã la cancelarie, pentru a nu o întâlni pe energica ºi inimoasa madam ªaþki, profesoarã de pian, cãreia el îi spunea „viespe”.
Între meritele recunoscute, atribuite omului de vastã culturã ºi profesorului Leca Morariu, stã ºi influenþa, pregãtirea iniþialã, pe care a avut-o asupra lui Modest Cichirdan, dirijor cunoscut în þarã ºi peste hotare, cel care împreunã cu alþi muzicieni a avut o influenþã directã ºi pozitivã asupra vieþii muzicale râmnicene, dirijor ºi director al filarmonicelor din Botoºani ºi Craiova, al unor festivaluri din Italia ºi Elveþia, cu imprimãri discografice mai ales în exterior ºi care, într-o anume vreme, a concertat de multe ori la Rm. Vâlcea.
Modest Cichirdan a absolvit liceul Lahovari în promoþie cu Doru Moþoc, cu Gh. Dumitraºcu, cu I. Mãldãrescu ºi cu alþii.


Rm. Valcea, 07.03.05

    Comments >>