În fiecare an, la 12 iulie, Biserica Ortodoxă Română sărbătoreşte icoana făcătoare de minuni, numită „Prodromiţa”, fiind cunoscută şi sub numele de „Icoana nefăcută de mână omenească”. Ea se păstrează în biserica mare a Schitului românesc „Prodromul” din Sfântul Munte Athos – Grecia.
În anul 1983, când îndeplineam funcţia de mare eclesiarh la Catedrala episcopală din Râmnicu Vâlcea, am petrecut o perioadă la Schitul românesc „Prodromul”, unde am cercetat scrierile călugărilor, păstrate în Biblioteca acestui sfânt aşezământ românesc. Printre mulţimea manuscriselor, am descoperit un frumos Cuvânt de laudă la Icoana Prodromiţa, care înseamnă Înainte-mergătoare, „cea cu dumnezeiască minune săvârşită”, cum precizează scriitorul manuscrisului.
Dintr-o însemnare, am descoperit că această Cuvântare datează din anul 1904 şi a fost „compusă şi scrisă de smeritul între monahi Sava din Chinoviul Prodromul românesc”, fiind donată obştii călugăreşti a Schitului, în anul 1907.
Potrivit documentelor păstrate în Arhiva Schitului Prodromul, monahul Sava era originar din oraşul Ploieşti. În primii ani ai secolului al XX-lea, se găsea la Sfântul Munte Athos din Grecia, desfăşurând o bogată activitate cultural-spirituală în Schitul românesc; aici copiază câteva manuscrise după altele mai vechi, dar, în acelaşi timp, compune şi numeroase cuvântări bisericeşti, afirmându-se, în oratoria sacră printre monahii români athoniţi.
Primul manuscris, copiat de monahul Sava, este intitulat Carte către mântuire, de mână ducătoare, fiind redactat în anul 1900; despre el, copistul spune că: „S-a prescris şi cules de prin alte cărţi, de smeritul, nevrednicul şi păcătosul între monahi Sava Ploeşteanul în Sfântul Schit românesc Prodromul”, iar în altă parte, citim că, „s-au prescris de smeritul între monahi Sava monahul, român Ploeştean, spre a mea pomenire, şi mângâiere fraţilor”.
Din anul 1902, se păstrează două manuscrise copiate de monahul Sava; unul cuprinde Cuvânt la Sfântul Mucenic Gheorghe alcătuit de Sfântul Ioan Gură de Aur, fiind donat în acelaşi an, potrivit însemnării păstrate pe una dintre filele sale, care precizează că: „Se gratifică din partea Chinoviului român Prodromul Prea Cuvioşiei Sale Părintelui Gherasim ieromonahul pentru Chilia sa cu hramul Sfântul Marele Mucenic Gheorghe din Capsala, Sfântul Munte Athos. Superior Antipa ieromonahul, 1902, martie 15”; al doilea manuscris, intitulat Cuvântări de laudă, unele fiind probabil originale, după cum mărturiseşte caligraful: „S-au adunat acum din Dumnezeiasca Scriptură de smeritul între monahi şi nevrednic Sava Ploeşteanul din Chonoviul român Prodromul”; de asemenea, ele sunt adresate „fraţilor şi părinţilor cei duhovniceşti, şi toţi împreună nevoitori”, să primească „şi această puţină osteneală”, ca şi ei să dobândească „de la Domnul multă milă”.
Înzestrat cu talent oratoric, monahul Sava Ploeşteanul alcătuieşte şi acest „cuvânt” pe care îl intitulează: Cuvânt de laudă la cinstita Icoană cea cu dumnezeiască minune săvârşită a Preasfintei Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu şi pururi Fecioarei Mariei, numită „Prodromiţa”. La finalul cuvântării, autorul notează că este „compusă şi scrisă de smeritul între monahi Sava”.
Pentru frumuseţea „cuvântului” şi minunea mai presus de fire a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioarei Maria, redăm textul integral:
;„Plină de bucurie şi de duhovnicească veselie, plină de toată lauda este prăznuirea pe care o săvârşim astăzi, fraţi creştini. Este pomenirea minunii care s-a făcut cu această prea slăvită Icoană a Maicii lui Dumnezeu, a cărei istorie începe astfel:
Ştim că între milostivirile mari şi fără de număr, care neîncetat se revarsă de la Părintele îndurărilor asupra prea iubitei Sale fiice, sfânta şi drept măritoarea Biserică, este şi bogatul dar al preaslăvirii sfintelor icoane pe pământ. Că, prin minunata Sa putere dumnezeiască, se săvârşesc minuni prin ele.
Dumnezeu preaslăveşte, prin sfintele icoane, pe cei ce Îl preamăresc prin credinţă vie şi prin viaţă plăcută Lui. Prin acest mare dar, cu primirea dreptei şi adevăratei credinţe, s-a luminat şi străluceşte ţara noastră, iar bisericile din România au ajuns pomi de viaţă, cu adânci rădăcini ale credinţei drept-măritoare. În toate părţile ţării au adus roade de drepte şi îmbelşugate slăviri, încât au împodobit toată faţa pământului românesc cu mlădiţele sale roditoare de minuni, prin sfintele icoane.
Nu numai în zilele drept măritorilor noştri strămoşi, care ardeau cu duhul pentru adevărata credinţă, a înmulţit Domnul minunile Sale, prin arătarea şi descoperirea sfintelor icoane, ci şi în timpurile noastre, mai sărace în credinţă, a revărsat asupra poporului un râu îmbelşugat de aceeaşi nepomenită milostivire a Sa, ca să adape inimile cele cuprinse de uscăciunea puţinei credinţe, pentru a răsări din ele fapte bune creştineşti. Astfel, cu voia Domnului a răsărit această Icoană, nefăcută de mână omenească, care izvorăşte tuturor celor ce o cinstesc pe ea viaţă şi bucurie.
În anul 1863, părinţii ieroschimonahi Nifon şi Nectarie, fondatorii Schitului românesc Prodromul din Muntele Athos (Grecia), venind în Ţara Românească pentru trebuinţele acestui Schit, aveau la inimă dorinţa şi evlavia pentru o sfântă icoană mai însemnată şi de minuni făcătoare a Maicii lui Dumnezeu, care să fie spre mângâierea celor ce se află în acest sfânt locaş, după cum au aproape toate mănăstirile Sfântului Munte.
Deci, aflându-se părinţii Nifon şi Nectarie în oraşul Iaşi, capitala de atunci a Moldovei, au început a căuta acolo un zugrav mai iscusit şi cu viaţă plăcută lui Dumnezeu, care să le picteze o icoană a Maicii lui Dumnezeu. Şi, din purtarea de grijă a lui Dumnezeu, au găsit un pictor bătrân, cu numele Iordache Nicolau, care s-a învoit să le facă sfânta icoană, după modelul pe care i l-au dat părinţii. Ei i-au impus însă şi datoria să lucreze cu post, adică începând de dimineaţa până când i se va face foame, neluând nimic în gură; iar după ce va mânca să nu mai lucreze la sfânta icoană, şi aşa să urmeze lucrul până la săvârşirea ei.
Numitul zugrav a primit învoiala aceasta cu toată bucuria şi evlavia, zicând doară că nu mai poate lucra acum ca mai înainte, că a îmbătrânit şi îi tremură mâinile; iar părinţii Nifon şi Nectarie l-au încurajat, zicându-i să se străduiască şi să aibă credinţă, că îl va ajuta Maica lui Dumnezeu. Şi aşa, bunul bătrân zugrav a început lucrul cu multă evlavie, şi lucra bine şi cu bună sporire fondul icoanei şi veşmintele Maicii Domnului şi a Fiului ei Iisus Hristos, iar feţele le-a lăsat la urmă, după rânduială.
Deci, după a terminat de pictat veşmintele, după ştiinţa meşteşugului său, a început a lucra la chipul Maicii Domnului şi al Domnului nostru Iisus Hristos. Dând mâna întâi şi a doua, a mai rămas puţin ca să le desăvârşească. A doua zi, de dimineaţă, pictorul s-a sculat şi a început a lucra iarăşi la feţe, ostenindu-se cu mare stăruinţă aproape întreaga zi, cu nădejdea că va reuşi să corecteze şi să le termine. Însă lucrul ieşea cu totul dimpotrivă: nu numai că nu a reuşit să le îndrepte, ci le-a stricat cu totul, încât chipurile au rămas strâmbe, urâte şi nepotrivite.
Văzând acestea, binecuvântatul bătrân zugrav s-a întristat şi s-a mâhnit foarte tare, nepricepând ce va fi cu acest lucru al său. Atunci a încetat a mai lucra, zicând: păcat de osteneala şi postul ce am suferit atâtea zile, lucrând în zadar la această Icoană; Dumnezeu să mă ierte, nu ştiu ce să mai zic: că, de astă noapte, cu toată ştiinţa şi priceperea mea mă chinuiesc şi nu pot să le corectez; dimpotrivă, acum chiar cu totul le-am stricat, ca şi cum mi-aş fi uitat meşteşugul.
Din întâmplare, în ziua aceea au venit la dânsul părinţii Nifon şi Nectarie, ca să vadă cum merge zugrăvirea sfintei Icoane, şi când au văzut-o şi ei în starea aceea, s-au mâhnit foarte tare şi s-au socotit nevrednici să facă acest dar Schitului lor, zicând: Nu voieşte Maica Domnului să ne împlinească dorinţa şi evlavia noastră. Dar ei au lăsat lucrul la buna voinţă a Maicii lui Dumnezeu şi, mângâind cât au putut pe tristul zugrav, i-au zis să încerce să o termine cât îi va fi putinţa, fiindcă ei tot o vor lua indiferent cum va fi, şi plata ostenelilor lui o vor achita deplin, după cum le-a fost învoiala.
În aceea vreme, s-a întâmplat de era împreună cu părinţii şi părintele ieromonah grec Grigorie Esfigmenitul, în sinodia părintelui arhiereu Nil Pentapoleas, care, văzând Icoana într-acest fel, a zis părinţilor Nifon şi Nectarie: Păcat de cheltuielile ce faceţi sfinţiile voastre, şi vă rog să nu duceţi o astfel de Icoană în Sfântul Munte, că acolo sunt mulţi pictori foarte buni, care pot cu adevărat să facă o icoană cum se cuvine, după dorinţa sfinţiilor voastre. Părinţii i-au răspuns că probabil o vor dărui la o biserică mai săracă din ţară.
După aceasta, părinţii au plecat, mergând la metocul lor, iar bătrânul zugrav a acoperit Icoana cu o pânză curată şi, încuind cu cheia uşa camerei unde picta, a rămas foarte mâhnit, nemâncând nimic ziua aceea, ci numai se ruga şi se închina, până s-a obosit, apoi s-a culcat să se odihnească. A doua zi, sculându-se mai de dimineaţă, şi luând cheia a deschis uşa camerei unde lucra şi a început a pregăti cele necesare pentru zugrăvit, având multă dorinţă şi evlavie ca să se apuce de lucru; şi, făcând câteva metanii, se închina şi se ruga Maicii lui Dumnezeu ca să-i lumineze mintea şi să-l ajute.
Şi mergând la Icoană ca să înceapă lucrul, a ridicat pânza de pe faţa Icoanei, şi atunci, o, minune a Maicii lui Dumnezeu!, a văzut cu adevărat că sfintele feţe sunt cu dumnezeiască minune îndreptate, încuviinţate şi desăvârşite de la sine, fiind pline de dumnezeiesc har şi dar.
Această preaslăvită minune văzându-o bătrânul zugrav, împreună cu ucenicii săi, se minunau şi preamăreau pe Maica lui Dumnezeu, că ea singură cu minune dumnezeiască şi-a preamărit sfânta sa faţă şi a Fiului său, pe care minune, pentru mai bună adeverire, cu înscris şi punerea peceţii şi a semnăturii lui, a dat părinţilor Nifon şi Nectarie, mărturie care s-a pus să se păstreze în arhiva acestui Schit.
Cuprinsul acestei mărturii este acesta: „Eu, Iordache Nicolau, zugrav din oraşul Iaşi, am zugrăvit această sfântă Icoană a Maicii lui Dumnezeu, cu însăşi mâna mea, la care a urmat o minune preamărită, în chipul următor: După ce am terminat veşmintele, după meşteşugul zugrăvelii mele, m-am apucat să lucrez feţele Maicii Domnului şi a Domnului nostru Iisus Hristos; după ce am dat mâna întâia şi a doua, de noapte apucându-mă ca să o zugrăvesc desăvârşit, privind eu la chipuri cu totul au ieşit dimpotrivă, pentru care forte mult m-am mâhnit, socotind că mi-am uitat meşteşugul; şi aşa fiind, seara m-am culcat întristat, ne-mâncând nimic în ziua aceea, socotind ca, a doua zi, sculându-mă să mă apuc mai cu dinadinsul.
După ce m-am sculat a doua zi, mai întâi a făcut trei metanii Maicii lui Dumnezeu, rugându-mă ca să-mi lumineze mintea, să pot isprăvi sânta ei Icoană. Şi, când m-am dus să mă apuc de lucru, o! preaslăvite minuni ale Maicii lui Dumnezeu! S-au arătat chipurile refăcute desăvârşit, precum se vede, iar eu, văzând această minune, n-am mai adaos a pune pensula, fără numai am dat lustrul cuviincios; deci, cu sfială am făcut aceasta ca să dau lustrul la o asemenea minune. Aceasta este povestea acestei sfinte Icoane”. (Va urma).
