15 ianuarie este Ziua Culturii Române, dar ea a fost sărbătorită ca atare de oamenii din popor cu mult înainte de a fi proclamată oficial de către politicieni, căci acum s-a născut, în anul de graţie 1850, cel mai strălucitor luceafăr dintre câte stele au luminat pe bolta poeziei româneşti.
Omul providenţial al Culturii Române, vajnicul apărător al Limbii şi Credinţei ortodoxe strămoşeşti, luptătorul fără odihnă pentru Reîntregirea fiinţei naţionale şi re-întoarcerea la sânul Maicii România Mare a fraţilor noştri ardeleni de peste munţi – MIHAI EMINESCU – a trăit şi a murit ca un martir, jertfindu-şi puţinii ani pentru împlinirea acestor sfinte idealuri.
Pentru toate aceste suferinţe îndurate întru netezirea drumului către fericirea Neamului său, să i ne închinăm cu plecăciune şi pioasă recunoştinţă.
Iar ca Viitorimea să nu-şi uite rădăcinile şi vlăstarele care au rodit câte sunt perene într-ale Artei şi Literaturii noastre, să-l aşezăm pe Eminescu într-un loc public, de vază, unde să poată fi văzut şi omagiat de toţi cei care l-au citit, îl mai citesc şi îl mai preţuiesc, ca şi de cei veniţi din toate zările pentru a afla cine a fost ctitorul şi Domnul Poeziei Româneşti.
Să-i construim aşadar lui Mihai Eminescu, aşa cum se cuvine, un loc special de închinăciune, aflat într-o agora publică, în preajma unor monumente semnificative pentru geniul creator al poporului român, care să atragă milioane de pelerini din lumea întreagă, care să vină şi să se împărtăşească din spiritul său îndumnezeit ca dintr-o apă vie şi fără de moarte.
Iar acest loc, acest aşezământ, care să se numească Memorialul Mihai Eminescu, după cum propune eminentul filozof şi eminescolog Constantin Barbu, poate fi chiar o bisericuţă din vecinătatea Catedralei Neamului. Trupul marelui nostru poet ar trebui exhumat din mormântul de la Cimitirul Bellu, unde nu are expunerea publică necesară, şi aşezat într-o raclă de argint, în vid, precum moaştele sfinţilor, ca să reziste peste secole.
La racla cu osemintele Domnului Eminescu vor veni în pelerinaj nu doar oameni din ţară, veniţi să se închine la Catedrala Neamului, ci şi mii şi mii de turişti din toate colţurile lumii dornici să viziteze Catedrala şi Palatul Parlamentului din apropiere.
Lângă Bisericuţa lui Eminescu ar putea fi pusă şi o cruce de marmură albă, simplă, ca în cimitirele de la ţară, la care să se închine toţi aceia care nu au timp sau nu ajung să treacă prin faţa raclei cu osemintele Poetului.
Toţi aceşti pelerini ar putea să afle astfel de Eminescu, luceafărul literaturii române, să se împărtăşească din Spiritul său Înalt. S-ar crea astfel un spaţiu spiritual deosebit, unic prin frumuseţea şi trăirea sa, un loc de reculegere, închinăciune şi omagiere a Domnului Poeziei Româneşti, un loc sacru, am spune, care ar da şi mai mare strălucire Catedralei Neamului.
