Gheorghe Pârâianu și soția lui – Vochița erau profesori la un liceu dintr-un orășel prăfuit de câmpie, din sudul județului Vâlcea, el – de muzică, iar ea – de desen; s-au căsătorit pe când erau amândoi prin anul II de facultate, el – la conservator, ea – la arte plastice, și până au absolvit facultățile respective s-au ales el și cu… doi copii, mai exact – două fetițe superbe, mama lor reușind performanța de a nu-și întrerupe studiile, fiindcă după doar două luni pentru fiecare sarcină după naștere, copilele au fost date în grija socrilor ei. Gigi, cum ea cunoscut în familie, sau George – pentru prieteni și colegi, era un bărbat brunet, cu părul des și creț, de înălțime medie, bine legat și cu alură atletică, îi plăcuse dintotdeauna sportul, în special înotul, apucându-se la un moment dat și de box și lupte; Vochița era o moldoveancă de prin județul Vaslui, minionă, blondă natural, cu părul des, purtat în valuri care i se revărsau pe umeri-ii sculpturali, ce mai – frumușică foc.
George absolvise conservatorul pe locul al șaselea din promoția sa și, fiind căsătorit și cu doi copii, au apucat amândoi repartiție în aceeași localitate, una destul de bună, în condițiile în care pe vremea aceea, de obicei, absolvenții de studii superioare, mai ales cei cu specializările lor ori similare, în general – din zona științelor umaniste, erau repartizați „unde-a dus mutu’ iapa și surdu’ roata”, ori pe la… Cuca Măcăii, cum se spunea…
Era fiu de preot, tatăl lui fusese declarat „chiabur” de noul regim politic instalat la putere în România după 1945 de „cozile de topor” din țară cu ajutorul sovieticilor și care era pasămite unul „democrat-popular” (aiurea!), în realitate – unul criminal care avea să „radă” fizic în închisorile politice și lagărele de muncă forțată aproape toată „crema” intelectualității românești de atunci; iar pe cei pe care nu a reușit să-i elimine fizic, după eliberarea din detenții unde au fost chinuiți și torturați fără milă de niște călăi ordinari, niște specimene care nici măcar numele de „animal” nu-l meritau, darămite pe acela de „om”, i-au ostracizat și marginalizat socialmente, obligându-i să-și câștige existența prestând munci mult sub nivelul lor de pregătire și cultură…
Atunci când a început nebunia colectivizării, părinții lui George a fost deposedați de tot avutul familiei, unul deloc de neglijat, dar obținut prin muncă cinstită, neamul Pârâienilor fiind din tată-n fiu unul vechi și de viță nobilă; nu doar că au fost deposedați de toate proprietățile agricole și forestiere pe care le dețineau, ci le-a fost confiscată și casa, în fapt – un conac boieresc construit cu mult bun gust de tatăl preotului și bunicul lui George, și care fusese extins atunci când în familia cucernicului preot au început să apară copii, șase la număr în final, respectiv – patru băieți și două fete. Autoritățile noului regim le-au transformat splendidul conac în sediu administrativ al Gospodăriei Agricole Colective, preotul și familia sa fiind obligați să-și construiască pe cheltuiala proprie o nouă locuință într-un alt sat, aflat la 5 km distanță de cel natal; n-au îndrăznit să-l scoată însă și din slujba sa de preot paroh în satul natal de teama unor revolte ale enoriașilor, în rândul cărora era foarte respectat și care erau deja extrem de iritați de înscrierea lor forțată în colectiv.
Cu o educație aleasă, având în casa părintească o bibliotecă impresionantă, cu multe volume rare, unele dintre ele cu autografele autorilor, altele chiar interzise de noul regim, plus și faptul că tatăl celor șase copii instituise în familie o disciplină destul de severă, punându-i de mici la treabă, cum se spune, iar ei, la rândul lor, fiind de altfel dornici de învățătură, părintele Pârâianu a avut mari dificultăți în a le satisface acestora dorința de a merge mai departe cu studiile, numai el știa prin ce trecuse, la ce subterfugii recursese, pentru ca urmașii lui să facă totuși liceul teoretic fiindcă, din cauza faptului că el era pasămite „dușman al poporului” și „exploatator”, singura școală pe care o puteau urma fără opreliști, după cea generală, era… seminarul teologic.
Așa se face că, George, fiul cel mare al părintelui Pârâianu, a absolvit Seminarul Teologic din Craiova și a reușit pe locul al treilea la Facultatea de Teologie din București. Student la teologie n-a fost însă decât un an, după care a renunțat, deși trecuse toate examenele cu note de peste 8; firește, vestea că el nu vrea să se mai ducă la facultate a iscat mare supărare în familie, cel mai afectat fiind, se înțelege tatăl său, care se tot frământa căutând un răspuns la întrebarea ce avea să se aleagă de viitorul primului său copil…
George însă nu voia cu nici un chip să urmeze profesia tatălui, susținând tot timpul că nu avea chemare pentru aceasta, dorința lui arzătoare fiind aceea de a urma Conservatorul de Muzică „Ciprian Porumbescu” din București. Într-adevăr, lui George îi plăcea de mic să cânte din gură, având o voce foarte frumoasă, în școala generală devenise chiar vedeta serbărilor școlare; tot de pe atunci începuse să învețe singur a cânta la diferite instrumente: muzicuță, fluier, acordeon și vioară. Mai mult, autoperfecționându-se, cu timpul ajunsese chiar să câștige bani frumoși de pe urma unor evenimente la care era invitat și unde se… producea cu tot mai mult succes atât ca solist, cât și ca instrumentist.
Marea problemă era însă faptul că, pe atunci, seminarul teologic nu se echivala cu liceul teoretic, al cărui absolvent cu bacalaureat trebuia să fie pentru se putea înscrie la admiterea de la conservator. Cum-necum, după câțiva ani în care a fost profesor suplinitor de agricultură, educație fizică și… muzică la o școală dintr-o comună vecină cu cea natală, George a absolvit Liceul Teoretic Horezu, însă la cursurile fără frecvență, adică la „ff” – așa cum se spunea pe atunci; și nu oricum, ci fiind primul din cei șase care au promovat examenul de bacalaureat, totalul celor de la „ff” înscriși la acel examen fiind de peste o sută! În același an, deși concurența fusese acerbă, a intrat cu brio la Conservatorul de Muzică „Ciprian Porumbescu” din București, acolo unde visa încă din copilărie să ajungă. După ce a fost admis la conservator. George a fost luat în armată, pe care a făcut-o lângă București, la Măgurele, unde se deschisese un mare șantier pentru construcția viitoarei Facultăți de Fizică din Universitatea București și a Institutului de Fizică Atomică, pe acel șantier lucrând o mulțime de soldați, dar și de… pușcăriași. A fost repartizat de la început la popota garnizoanei, iar la sfârșitul perioadei de instrucție, comandantul remarcându-i seriozitatea și priceperea, l-a însărcinat cu funcția de administrator al popotei, la vremea liberării acesta dându-i și o adeverință-recomandare, ce avea să se dovedească destul de curând a fi extrem de utilă pentru el, deși atunci nici nu bănuia asta…
Așa că, la absolvirea conservatorului și primirea repartiției, George lăsase în București un frate student la teologie și o soră studentă la biologie. În același an, cealaltă soră a reușit la medicină tot în București, iar peste câțiva ani și fratele cel mic al lui urma să devină student la teologie tot în București, celălalt frate al lui, adică cel de-al patrulea copil al părintelui Pârâianu devenind student la Facultatea de Horticultură din cadrul Universității Craiova ceva mai târziu, vom vedea de ce în cele ce urmează…
Având concomitent trei copii studenți, ba unul căsătorit și cu copii, pentru părintele Pârâianu a fost atunci o perioadă foarte grea din punct de vedere financiar. De aceea, la sfatul lui George, Marcel, următorul frate după cel de la teologie și sora de la biologie, deși a absolvit cu o medie destul de bună Liceul „Nicolae Bălcescu” din Râmnicu Vâlcea, unde s-a transferat din clasa a X-a de la cel din Horezu. norocul lui și al familiei fiind acela că, între timp, se renunțase la se mai ține seama de… „originea nesănătoasă” a candidaților la admitere, nu a mai dat examen de admitere la nicio facultate, ci s-a lăsat luat în armată, de unde s-a întors… șofer cu toate categoriile luate. După liberare, Marcel s-a angajat ca taximetrist în București, având… din partea tatălui „directiva” de a-i ajuta pe frații și sora lui studenți, că poate într-o bună zi îi va veni și lui rândul să urmeze o facultate. De altfel, era obișnuit cu munca încă de acasă, unde părintele nu-și scutea deloc copiii de la ea, iar în ultimele două vacanțe de vară ca licean, precum și după aceea, el lucrând în București, ca piccolo la celebrul Restaurant „Monte Carlo”, de pe insula din Parcul Cișmigiu.
Cum a reușit Marcel această… performanță? Păi, fratele lui cel mare, care locuia cu soția la un cămin de studenți familiști de pe strada Hristo Botev, văzând că părinții lor se tot frământau cum să facă pentru a se ajunge cu banii, deși copiii și nora lui aveau ca studenți bursă, încă și categoria I, căci toți patru învățau bine și erau serioși, și-a luat inima-n dinți și s-a dus în audiență la directorul Întreprinderii de Alimentație Publică Locală (IAPL) București, ditamai… colonelul de Securitate și un șef extrem de exigent, rău chiar cu subalternii, și, ohooo, avea o mulțime, rugându-l să-i aprobe să lucreze în branșă sâmbăta după amiază și duminica, fiindcă erau șase frați la părinți, el student căsătorit și alți doi tot studenți în București. Dacă ar fi rămas doar la această rugăminte, mai ales că acel director îl primise în audiență încruntat și afișând în fața lui un aer de superioritate de… „nu-i ajungeai cu prăjina la nas”, George n-ar fi avut nicio șansă și ar fi plecat de acolo „cu coada între picioare”. A avut însă inspirația de a-i vârî sub nas acelui director-securist adeverința-recomandare primită de la comandantul garnizoanei unde-și satisfăcuse serviciul militar; o și mai mare inspirație s-a dovedit a fi fost și faptul că gestul său lent nu a mai fost însoțit de nicio altă explicație din parte-i, el limitându-se doar la a-l privi cu subînțeles fix în ochi pe securist. Acesta, tot cu o mișcare lentă, imitând-o pe cea pe care tocmai o sesizase la cel din fața sa, a luat acel document și, pe măsură ce-l citea, ochii lui se tot căscau, ajungând în final cât… cepele. În același timp, atitudinea față de studentul conservatorist Gheorghe Pârâianu, suferea treptat o vizibilă schimbare, totală chiar, sfârșind în cele din urmă a fi cu totul deferentă, aproape slugarnică. Urmarea a fost că i-a aprobat atunci, pe loc, cererea, ba, mai mult, l-a sunat pe șeful Restaurantului „Monte Carlo” din Cișmigiu, căruia a început a-i da instrucțiuni ce și cum… Și uite-așa, George a ajuns să lucreze în puținul lui timp liber ca ospătar la acel restaurant, iar peste puțină vreme să ajungă acolo și fratele său, studentul la teologie, dar și Marcel, cel… sacrificat de la a urma o facultate, din fericire temporar, cum urma a se dovedi în cele din urmă.
Curios, dar periodic, directorul IAPL București, se tot interesa la șeful restaurantului cu pricina despre comportamentul fraților Pârâianu acolo, acesta asigurându-și șeful cel mare că totul este în regulă cu ei, ba mai și lăudându-i căci și el era convins că ei trebuie să fi avut un… „spate” mare, nu se putea altfel… Peste ani și ani, George s-a revăzut cu acel director al IAPL București, un bătrân pensionar atunci și, din curiozitate, l-a întrebat de ce-l tot chestiona pe șeful restaurantului unde lucrau el și cei doi frați despre comportamentul lor; bătrânul i-a răspuns:
– Păi, măi băiete, erați trei frați acolo, bacșișul curgea, tu chiar crezi că nu știu cum mergea treaba în branșă, mă temeam să nu cumva să formați un grup infracțional organizat, dac-ai știi tu câți au înfundat pușcăria lucrând sub comanda mea!…
– Poate vreți să spuneți că dumneavoastră i-ați băgat la răcoare – i-a replicat George.
– Da, măi, recunosc, nu pe toți, dar pe cei mai mulți, ce voiai, eram sub directivă de partid, trebuia să fiu vigilent, nu?
Interesant este faptul că, tot atunci, fostul director, acum pensionar, nu a fost deloc surprins când a aflat de la George că, atunci când i-a dat aprobarea să lucreze în branșă, el de fapt nu avea nici un fel de… „spate”, spunându-i:
– Oh, da, m-am lămurit și eu de asta, dar era prea târziu să mă mai răzbun pe voi, n-avea nici un rost, chiar mi-a părut bine că v-ați văzut de treabă acolo, iar eu am fost apreciat mai sus pentru alegerea pe care am făcut-o. Apropo, țin să te felicit pentru teatrul jucat prima dată în fața mea, atunci eram convins că aveai pile mari, sus-puse, dar cum ți-am zis – când m-am lămurit ce și cum era cu tine și apoi cu voi, era deja prea târziu, iar eu n-am avut a suferi cu nimic de pe urma voastră, dimpotrivă, am crescut în fața superiorilor!
– Dar, domnule director, eu n-am jucat nici un teatru atunci în fața dumneavoastră, vă jur, eram pur și simplu disperat să mai fac rost de bani, îmi era milă de părinții mei cum se tot zbăteau să ne țină în facultăți și aș fi făcut orice pentru a le ușura situația…
Fostul director al IAPL București și George au mai întârziat la un păhărel, unde altundeva, decât la… Restaurantul „Monte Carlo”, depănând amintiri, după care s-au despărțit strângându-și călduros mâinile și promițând fiecare să se mai revadă; n-au mai făcut-o însă niciodată…
După câțiva ani de la angajarea fratelui cel mare și a cumnatei lui ca profesori, Marcel s-a angajat ca pedagog pentru elevii-băieți din internatul aceluiași liceu. Doar pentru un an de zile fiindcă, în acel an s-a pregătit intens pentru admiterea la Facultatea de Horticultură din cadrul Universității Craiova, unde a intrat fără probleme. A absolvit acea facultate cu media generală 9,80, fiind al doilea după șeful de an care avea media mai mică decât el, dar i s-au acordat 50 de sutimi în plus fiindcă avea acea funcție încă din anul I.
Liceul la care soții Pârâianu au fost repartizați era unul destul de mare, avea două corpuri de clădire, cu parter și câte două etaje fiecare, unde învățau la zi în jur de 600 de elevi, la care se adăugau încă în jur de 200 care urmau cursurile la seral, în afară de cei de la „ff”. De asemenea, liceul avea internat și cantină proprii pentru elevii care proveneau din sate mai îndepărtate de oraș.
La primul lor loc de muncă, soții George și Vochița Pârâianu și-au luat fiecare profesiile în serios, punându-se imediat pe treabă; și nu doar rezumându-se la ce-i cerea fiecăruia programa școlară, întrucât urmaseră acele profesii din pasiune și talent pentru ele…
Astfel, în trimestrul III, din chiar primul an de activitate, Vochița, fiind îndrăgită de elevi prin felul ei de a fi ca om și profesoară, a înființat un cerc de pictură, pentru care de la început a fost nevoită să facă o selecție riguroasă, fiindcă mulți elevi erau dornici să pătrundă tainele acestei arte. Treptat, holurile și sălile de clasă ale liceului au început să prindă viață, fiind înfrumusețate cu tablourile tinerei profesoare de desen, dar și cu ale multor membri talentați ai cercului. După câțiva ani, Vochița Pârâianu devenise deja o participantă constantă cu lucrări la expoziții de grup și chiar personale, care se produceau nu doar în urbea aceea prăfuită și uitată de lume, multe fiind organizate sub patronajul Uniunii Artiștilor Plastici din România la Galeriile de Artă și Palatul de Cultură din Râmnicu Vâlcea, ceva mai târziu, ca invitată specială – chiar în diverse orașe mari din țară, inclusiv în București.
La fel, și George Pârâianu, soțul ei, în al doilea an de activitate ca profesor de muzică, a înființat un cor al elevilor cu care concerta în diverse ocazii și cu care începuse să se facă remarcat prin câștigarea unor premii la concursurile de profil la care participa. După alți trei-patru ani, George a pus pe picioare un cor mixt format din cadre didactice și elevi aleși „pe sprânceană”, firește, din punct de vedere muzical. La fel, și cu acest cor s-a făcut remarcat, premiile neîntârziind să apară. Puțin mai târziu, el a înființat și o orchestră de muzică populară formată din elevi talentați, instrumentiști și soliști pasionați de muzică. În curând, și orchestra de muzică populară a liceului a devenit o… abonată la premiile diverselor concursuri la care participa…
Așa se face că, încă de la debutul Festivalului Național „Cântarea României”, atât corul cât și orchestra de muzică populară instruite de profesorul George Pârâianu, au fost participanți permanenți în fazele finale ale edițiilor anuale, neexistând participare la care cele două formații muzicale să nu fie premiate. Ideea acestui festival, devenit repede un concurs de masă, menit să promoveze talentele artistice, mai târziu chiar și pe cele tehnico-științifice (inovatori și inventatori), a fost lansată la Plenara Comitetului Central al Partidului Comunist din România (PCR) din 3 noiembrie 1976, fiind inițial dedicat sărbătoririi a 100 de ani de independență a României. Festivalul-concurs „Cântarea României” avea trei faze: de masă, județeană și republicană. Deși a fost un mega-eveniment tipic „epocii de aur”, mare consumator de bugete și resurse de tot felul, acesta a avut totuși meritul de a evidenția numeroase talente în toate domeniile de activitate și care trebuiau valorificate. Ultima ediție a festivalului a avut loc în perioada 19 mai – 6 iulie 1989.
…Ei, dar a urmat și… reversul medaliei pentru familia profesorilor Pârâianu, deveniți tot mai cunoscuți și apreciați nu doar în orășelul acela, ci și în țară: invidia unor colegi, în special a directorului liceului și a secretarului de partid pe liceu…
Directorul celui liceu era profesor de științe sociale, aflat în prag de pensionare, un tip destul de limitat cultural și profesional, dar evident – omul partidului. Secretarul de partid pe liceu era o profesoară de limba română, absolventă a aceluiași liceu și care fusese mulți ani pedagog pentru fete la internatul liceului. După absolvirea târâș-grăpiș a liceului, a dat mai mulți ani la rând admiterea la filologie, picând cu… succes. Cum tatăl ei era președintele Cooperației de Consum Orășenești, având în subordine și comunele limitrofe orășelului aceluia, fiind deci și el, ca și directorul liceului – omul partidului, văzând că pe fiică-sa n-o prea ducea capul, a angajat-o ca pedagog pentru elevele de la internatul aceluiași liceu. După mai mulți ani, a reușit în sfârșit să absolve filologia la „ff”, apoi, tot datorită relațiilor sus-puse ale tatălui ei, a devenit profesoară de limba română la același liceu. După numai doi ani de activitate la catedră, cu o prestație didactică cel mult mediocră în comparație cu profesorii de aceeași specialitate și, în general, în comparație cu tot restul corpului didactic, a ajuns și secretar de partid pe liceu, numărul cadrelor didactice fiind destul de mare pentru a se înființa acolo o organizație de bază a PCR. Așadar, ea – o fată bătrână, de o răutate patologică, și el – un individ cu un caracter execrabil, mascându-și incompetența și incultura printr-o exigență… exagerată, care lua uneori forme de-a dreptul ridicole, cu alte cuvinte, „tusea și junghiul” și-au… dat mâna în a-i sabota pe soții Pârâianu, și în special pe George, desigur, cei doi profitând în acest scop de pozițiile avute în cadrul liceului.
Iată doar două exemple, câte unul pentru fiecare, în care directorul liceului și secretara de partid înțelegeau să… „dea glas” practic invidiei lor față de George, „boală” care le rodea ca un vierme sufletul. Se întâmpla adeseori ca, în urma unui succes remarcabil al corului și/sau orchestrei de muzică populară, Inspectoratul Școlar Județean Vâlcea, uneori chiar direct Ministerul Învățământului, să răsplătească munca instructorului acestor formații cu câte o primă consistentă de cele mai multe ori, care era virată în contul liceului exclusiv pe numele lui. De fiecare dată însă, după ce banii intrau în casierie, unde erau imediat blocați din ordinul ei, secretara de partid convoca repede o ședință de partid extraordinară, dacă se nimerea să fie lunară, deci ordinară – cu atât mai bine, la care, așa, netam-nesam, lua cuvântul prima spunând același lucru, cu diferența că numele pe care le rostea de fiecare dată erau altele și, desigur – niciodată al profesorului de muzică:
– Stimați tovarăși și tovarășe, noi am hotărât ca prima venită pe numele tovarășului profesor Pârâianu, pe care îl și felicităm cu această ocazie, să o dăm tovarășului profesor Georgescu!
Deci – „noi am hotărât!” – adică ea și directorul liceului, evident, fără ca cel căruia îi era expres destinată respectiva primă să fie consultat în această privință, dar și fără ca cei doi să motiveze în vreun fel de ce i-o atribuiau altcuiva; așa se face că acele… hotărâri aiuristice ajunseseră să arate în realitate ca niște… sancțiuni pur pecuniare la adresa profesorului de muzică, pentru ce fapte… abominabile ale sale nu se știa precis, deși toată lumea era convinsă că ele erau cauzate exclusiv de invidia cruntă a celor doi pe succesul său, ceea ce corespundea total realității. Atât de des se repeta situația de mai sus, încât directorul și secretara de partid ajunseseră, nu doar în liceu, ci și în oraș, subiect de glume și chiar de bancuri care mai de care mai savuroase, evidențiind ridicolul absolut al situației în care se plasau, dar de care cei doi ipochimeni nici măcar nu-și dădeau seama, ce mai – atât se mare era invidia și chiar ura lor față de profesorul George Pârâianu, încât aceste defecte de caracter ajunseseră șă le întunece pur și simplu mințile, și așa nu prea… destupate ele…
Apoi, a rămas de pomină una dintre „figurile” cele mai execrabile la ce s-a pretat directorul liceului, din aceeași cauză și cu același scop. Astfel, s-a întâmplat ca, la una dintre edițiile Festivalului Național „Cântarea României”, faza republicană și la care, ca de fiecare dată, se calificase atât corul cât și orchestra de muzică populară instruite de profesorul de muzică George Pârâianu, ambele formații să fie programate în aceeași zi, corul – la București, Ateneul Român, ora 11:00, iar orchestra la Sibiu, Teatrul de Stat, ora 19:00; era cum nu se putea mai rău pentru instructorul lor, care trebuia să le dirijeze pe fiecare.
Cu o zi înainte, două autobuze au dus corul la București și orchestra la Sibiu. Spre surprinderea lui, în ziua de dinaintea plecării celor două formații, George a fost chemat în biroul său de către directorul liceului, care i-a spus cu un glas miros, chiar slugarnic:
– Tovarășe profesor, am aflat că ați fost programat să concurați în aceeași zi cu ambele formații, dar în localități diferite. Uitați ce m-am gândit eu să fac pentru a salva situația în care vă aflați: formațiile merg cu două autobuze la București și Sibiu, iar pe dumneavoastră vă duc eu cu mașina mea personală, mai întâi la București și apoi cât putem de repede, după ce vă susțineți programul cu corul, plecăm la Sibiu, ar fi păcat să nu le puteți dirija personal și să ratați un nou premiu, care ar onora liceul nostru.
Fără să pară surprins de propunerea șefului său, George i-a mulțumit politicos și a acceptat-o; era însă convins că amabilitatea directorului era doar de fațadă, fiind absolut sigur că aceasta ascundea o nouă potlogărie la adresa lui, fiind chiar curios să afle ce mai pusese șeful lui la cale pentru a-l… carota. Pe de altă parte, directorul habar nu avea că George, discutând cu soția și căutând o soluție pentru a ieși din încurcătura în care se afla, a sunat cu o săptămână înainte la Agenția TAROM din București, interesându-se ce curse aeriene erau spre Sibiu sâmbăta. Aflând că la ora 15:00 decola un avion de pe Aeroportul Băneasa spre Sibiu, și-a rezervat un bilet dus la acea cursă.
Așadar, în acea sâmbătă, la ora 9:30, George era în fața Ateneului Român, adus la București de către șeful lui cu mașina personală. În parcare, înainte de a se despărți, acesta i-a spus:
– Tovarășe profesor, să fiți fără grijă, atunci când vă terminați programul, aici mă găsiți și plecăm imediat spre Sibiu. Vă urez mult succes!
Zis dar… nefăcut! De ce? Fiindcă, terminându-și programul pe care l-a susținut cu corul, la ora 12:15 George era în parcare, venise doar să verifice dacă directorul își ținuse promisiunea căci, înainte de a intra în Ateneul Român, se dusese pe ocolite la Agenția TAROM, care era în apropiere, a plătit și și-a luat biletul de avion pentru cursa spre Sibiu de la ora 15:00. Așa cum se și aștepta, mașina directorului era de negăsit, ticălosul așteptase ca el să plece și, după nici un sfert de oră, a plecat înapoi către casă…
La Sibiu, George era așteptat cu sufletul la gură de către membrii orchestrei de muzică populară, dar mai ales de soția și fratele lui – Marcel, care veniseră cu o zi înainte, așa cum am precizat. Văzând-o pe doamna Pârâianu dându-se de… ceasul morții așteptându-și soțul, membrii orchestrei tot căutau s-o liniștească, asigurând-o că, în cazul în care instructorul lor nu va putea veni la timp, orchestra se va descurca și fără dirijor, dânsa doar trebuia să prevină organizatorii și membrii juriului de situația apărută din cauza programării în aceeași zi și în locuri total diferite a reprezentațiilor celor două formații care aveau același instructor și dirijor. Iată însă că în jurul orei 18:00, George a apărut la Teatrul de Stat din Sibiu și totul a fost în regulă…
Culmea a fost că atât corul, cât și orchestra de muzică populară au câștigat fiecare premiul cel mare la secțiunile respective ale festivalului. A doua zi, după prânz, membrii orchestrei în frunte cu George, soția și fratele lui au plecat cu toții fericiți acasă, unde vestea marelui lor succes, unul… dublu, atât la București, cât și la Sibiu, ajunsese deja. Urmarea a fost că li s-a făcut tuturor o primire fastuoasă, corul și orchestra, în frunte cu profesorul George Pârâianu, soția și fratele lui făcând un tur de onoare cântând pe strada principală a orașului, după care primarul însuși a oferit la cantina partidului un banchet pe cinste în onoarea lor.
Desigur, după o astfel de ispravă, directorul liceului și secretara de partid mai-mai să turbeze de furie, nu-și puteau explica în ce fel reușise profesorul de muzică să dirijeze în aceeași zi, două formații aflate în localități diferite, drept era însă – la ore diferite. După numai câteva zile, George a dat… nas în nas la liceu cu directorul care i-a spus cu un glas numai… lapte și miere:
– Vai, tovarășe profesor, vă rog să mă iertați, dar mi s-a defectat mașina, vă rog să mă credeți că am fost nevoit s-o duc pe platformă la reparat și de aceea nu m-ați mai găsit în parcare…
George, scârbit, nu l-a mai lăsat să continue ci, cum nu mai era nimeni prin preajmă, s-a apropiat mult de director și, privindu-l fix în ochi, i-a replicat apăsat, cu voce gravă:
– Te bag în p…da mă-tii, porc împuțit și ticălos nemernic ce ești! Și pe tine, și pe matracuca aia se secretară de partid, ai înțeles?! – după care i-a întors rapid spatele și a plecat furios, lăsându-și șeful împietrit și cu gura căscată…
Da, era prea mult pentru George… De altfel, soția lui, văzând că nu reacționează în niciun fel la șicanările repetate ale celor doi, îl tot amenința că, dacă el nu e în stare să se ia de ei, o va face într-o bună zi ea. De fiecare dată el îi spunea însă că lui nu-i pasă de ei și că ar face bine să stea în banca ei:
– Măi, femeie, tu nu-ți dai seama în ce situație mă pui pe mine, soțul tău, dacă eu tac ca porcu-n păpușoi, neluând seama la mizeriile pe care mi le fac jigodiile astea și de care ți-am zis de nenumărate ori că nu-mi pasă, iar tu, viteaza lu’ pește prăjit, te dai la ei? Și te cred în stare la ce gură mare ai, te-ai mai aliat și cu fetele și mă tot bateți la cap că de ce nu fac și de ce nu dreg, așa și pe dincolo,.. Da’ mai lăsați-mă la naiba în pace, e treaba mea ce fac, voi vedeți-vă de-ale voastre, altfel să știți că întorc foaia de nu vă vedeți!
Iată însă că mai repede decât se așteptau cu toții, lui George i s-a ivit pe neașteptate ocazia de a-i pune la punct pe ticălosul de director al liceului și pe matracuca de secretară de partid, desi, firește, cel dintâi n-a îndraznit să spună nimănui, cu atât mai puțin să-l reclame pentru beșteleala pe care i-o… administrase la câteva zile după marele lui dublu succes; și, fapt intersant, totul n-a fost decât o pură întâmplare, după… consumarea faptului pur și simplu nu-i venea să creadă că atât de ușor ar fi putut să rezolve „cazul”, încât după aceea îi părea rău că n-a „luat taurul de coarne” mai demult, ajungând să recunoscă faptul că soția și fiicele lui avuseseră perfecta dreptate… Iată cum a decurs totul…
George obișnuia adeseori să se plimbe de unul singur prin parcul orașului, locuiau foarte aproape de intrarea principală. În timp ce mergea agale pe alei, el fredona în surdină și schița cu brațul drept măsura vreunei piese muzicale cunoscute ori chiar compoziție proprie, caz în care încerca să o cizeleze profitând de frumusețea naturii și liniștea parcului, căci plimbările astea ale sale aveau loc mai mereu pe înserat. S-a întâmplat ca toamna anului în care el repurtase dublul succes la Festivalul National „Cântarea României”, să fie una foarte frumoasă, însorită și cu niște culori superbe ale frunzelor care stăteau să cadă din copaci, dar și cu varietatea crizantemelor, flori specifice anotimpului, sădite în ronduri cu diverse forme geometrce.
Într-o astfel de seară, George i-a spus soției care trebăluia prin bucătărie:
– Vochița, vezi că eu mă duc să mă plimb puțin prin parc, e tare frumos și-mi tot umblă prin cap o piesă muzicală, poate-mi va veni inpirația să-i aranjez puțin tempo-urile instrumentale…
– Du-te, dar să nu stai mai mult de o oră, hai – o oră și jumătate, că am să pun masa, iar mâine ai repețiții cu orchestra și corul. Și vezi, iar să începi a bombăni și a face semne cu mâna așa aiurea, de unul singur în timp ce te plimbi…
– Măi, femeie, tu te auzi ce spui? De unde naiba ai mai scos-o și p-asta? Nu-mi vine să cred ce mi-auziră urechile!
– Adică ce, tu vrei să spui că am inventat eu observația pe care ți-am făcut-o? Nu, omule, nicidecum, alții au făcut-o, nu eu!
– Ce naiba vrei să spui că tot nu pricep?
– Da? Nu pricepi? Păi, uite, îți zic. Mai deunăzi mă oprește pe stradă o doamnă în vârstă, care m-a întrebat dacă nu cumva soțul meu, adică tu, a luat-o razna cu capul. Când i-am cerut să-mi spună de unde până unde imi spune mie așa ceva, mi-a răspuns că te-a văzut plimbându-te prin parc mormăind ceva neinteligibil și făcând cu mâna dreaptă semne „ca popii” – și am ciatat-o exact! Eu îți știu obiceiul ăsta ciudat și ți-l înțelg, dar alții nu, ci cred că ești dus cu pluta, las-o la naiba și tu mai moale, ce vrei să ți se ducă buhul că nu ești sănătos la cap?
– Ete că nu vreau, na! Păi, dacă fredonez în surdină și schițez tempo-ul înseamnă că sunt nebun? Ce vrei, așa-mi vine mai ușor să-mi cizelez piesele muzicale!
– Eu nu, nu cred că ești nebun, nu încă, dar alții văd că o fac deja!
– Da’ ce, tu crezi că-mi pasă de ce cred alții despre mine? Tu de ce-o faci? Ia stai, nu cumva ție de fapt îți pasă, și nu de mine, ci de tine, că – vai, cum o să mai ies eu în lume dacă o să se creadă că soțul meu a luat-o razna?! Ei, bine, nici de ce crezi tu nu-mi pasă, așa ca să știi! Hai, că am plecat, îmi pierd timpul de pomană cu tine…
După această mica altercație cu soția, George a intrat în parc deja destul de nervos. La nici zece minute de plimbat, desigur… „mormăind și făcând semne cu mâna dreaptă ca popii”, chiar prin mijlocul parcului, în capătul aleii principale l-a zărit pe nimeni altcineva decât pe… directorul liceului și șeful lui. Deja nervos, a simțit atunci că i se urcă sângele-n cap. S-a uitat în stânga, s-a uitat în dreapta, nu era nimeni prin apropiere, doar el și directorul care încă nu-l observase fiindcă mergea cu capul în pământ, lumina difuză a serii și vederea lui slabă avându-și aportul lor în acet sens. George s-a apropiat tiptil de director și a apărut brusc în fața lui, încât acesta s-a speriat și a rămas mut și nemișcat ca o… stană de piatră. După ce s-a asigurat din nou că nu-l vede nimeni și fără să-i spună niciun cuvânt, i-a dat rapid directorului în față două directe puternice, câte una cu fiecare brat, victima căzând fulgerător la pământ, cu capul la doar câțiva centimetri de bordura rondului central de flori, norocul lui George că se putea întâmpla o nenorocire. Lat pe alee, directorul sângera abundent din nas și pomeții feței. Agresorul s-a aplecat imediat asupra corpului său inert asigurându-se că avea puls, după care a dispărut rapid de la locul faptei, ieșind din parc prin cea de-a doua intrare, aflată în partea opusă față de cea principală.
Ajuns acasă, George a intrat tiptil, fără să facă deloc zgomot și s-a dus tot la fel direct în bucătărie, spre surpriza soției. Când Vochița a dat să-i zică ceva, George i-a fact semn să tacă și, apropiindu-se de ea, a întrebat-o în șoaptă:
– Zi-mi repede, fetele știu că am ieșit din casă?
– Nu, adică… nu cred, au fost tot timpul în camera lor, învață. Dar, ce s-a întâmplat, de ce te-ai întors așa de repede? – l-a întrebat ea tot în șoaptă.
Atunci, George i-a relatat repede ce s-a întâmplat în parc, după care a continuat:
– Vochița, ascută-mă bine: eu, în după-amiaza și seara asta, am fost tot timpul aici, în casă, ai priceput? Ar fi bine ca fetele să nu fi sesizat că am ieșit mai devreme, dar cum ne putem asigura de asta, pe moment n-am nicio idee.
– Aaa, las-pe mine că știu cum, tu să faci bine să mă asculți și să faci ce zic eu, ai înțeles? – i-a răspuns soția.
– Bine, măi femeie, mă las pe mâna ta, n-am încotro.
Spre sfârșitul cinei, Vochița l-a întrebat pe George, așa ca din întâmplare:
– Ia spune-mi, Gigi, ce s-a întâmplat cu tine astăzi de-ai stat tot timpul în sufragerie, nici zdrăngănind la chitară, pianină, acordeon, vioară sau nai, cum faci tu de obicei, de ne năucești de cap, nu te-am auzit?…
– Am stat și am citit, asta am făcut, nu-ți pare bine că… nu v-am mai năucit de cap? Și de unde până unde împunsătura asta a ta cum că eu zdrăngăni, nu cânt?
Atunci, fiica lor cea mare a intervenit zicând:
– Hai, măi tati că exagerezi, mami a glumit, ce Dumnezeu, chiar nu mai știi de glumă… De altfel să știți că mai devreme v-am auzit pe amândoi… zdrăngănind, dar din gură, n-am înțeles ce ați avut de v-ați ciondănit…
Atunci, cei doi soți au realizat că fetele nu știau că tatăl lor ieșise mai devreme din casă; s-au înțeles din priviri să nici nu le spună ce făcuse acesta câtă vreme lipsise, este drept – destul de puțin timp.
…Într-un târziu, răcoarea serii l-a trezit din leșin pe directorul liceului. A ajuns acasă cu mare greutate, soția îl aștepta îngrijorată. S-a speriat când l-a văzut în ușă plin de sânge și cu fața tumefiată, ochii înroșiți îi clipeau des, speriați, din mijlocul a două discuri mari și negre, ca niște ochelari hidoși. Fără să-l mai întrebe ce s-a întâmplat, ea s-a și repezit la telefon ca să sune la Salvare, dar el a oprit-o prinzând-o de braț. Când a fost întrebat ce a pățit, el i-a spus că s-a împiedicat și a căzut lovindu-se cu fața de o bordură în parc. Asistentă medicală fiind, femeia i-a replicat:
– Măi omule, halul în care-ți este fața nu poate proveni de la o căzătură, precis te-a aranjat cineva care avea ceva de împărțit cu tine, ți-am zis de atâtea ori să fii și tu mai omenos, dar tu ce să asculți de o muiere, că doar ești marele cocoș, director de liceu, de!…
Cu cât ea insista mai tare să sune la Salvare, cu atât el se opunea tot mai agresiv acestui demers, ținând-o una și bună că el alunecase și căzuse în parc și că nu are nimic…
Iată însă că peste trei zile, timp în care nu s-a dus nici la serviciu, comunicând că este bolnav, văzând că fața nu i se dezumfla, iar vânătăile din jurul ochilor persistau, directorul a fost nevoit să meargă la spital. Medicul de gardă care l-a îngrijit l-a sfătuit să-și scoată certificat medico-legal și să depună o plângere la miliție, certându-l că a venit atât de târziu la spital. Milițianul care i-a luat declarația, după ce i-a făcut același reproș ca și medicul, l-a întrebat înainte ca el să o scrie și după ce directorul i-a relatat verbal ce i se întâmplase:
– Dar ce dovezi aveți că cel care v-a agresat în parc este profesorul Pârâianu?
– Păi, l-am văzut cu ochii mei înainte de a mă lovi în față, ce dovadă mai vreți?
– Regret, tovarășe director, dar asta nu constituie o dovadă, ci este doar o afirmație a dumneavoastră, care poate fi reală sau nu. Aveți martori care să vă susțină afirmația?
– Nu, de unde să am, eram în parc, era seară, m-am pomenit brusc cu profesorul de muzică în față, după care, așa – din senin, m-a luat la bătaie de-am leșinat…
La câteva zile după ce l-a reclamat, George a fost convocat la sediul miliției printr-o adresă pe care a primit-o sub semnătură de luare la cunoștință. Milițianul care l-a preluat l-a dus într-o încăpere cu mai multe birouri și doar alți doi milițieni care răsfoiau niște dosare. L-a invitat pe profesor să i-a loc în fața lui la unul dintre birouri unde a fost interogat în calitate de prim suspect în legătură cu incidentul al cărui victimă fusese directorul liceului. George a negat totul. Când milițianul l-a întrebat cum poate dovedi că nu el îl agresase pe șeful lui, profesorul a răspuns:
– Deși nu este treaba mea să dovedesc ceva, uitați, vă spun: toată după-amiaza și seara acelei zile eu nu am părăsit domiciliul conjugal, fapt care poate fi dovedit de către soția și fiicele mele. Am ieșit din locuință abia a doua zi la ora șapte și jumătate, deplasându-mă la locul meu de muncă, adică la liceu.
Milițianul i-a replicat îndată:
– Da, dar dânsele nu pot fi martori credibili fiindcă vă sunt rude apropiate…
Atunci, George i-a răspuns cu voce ridicată, încruntându-se și privindu-l drept în ochi:
– Uite ce este, vă înșelați amarnic dacă aveți impresia că în fața dumneavoastră se află un fraier de amăreștean, căruia îi este frică de locul unde se află și de cel în fața căruia se află doar pentru că acesta poartă o anumită uniformă! Îmi cunosc foarte bine drepturile și vă repet că nu eu sunt cel care trebuie să dovedească ceva, ci aceia sunteți fix dumneavoastră. Iar dacă mă credeți sau nu, iarăși nu este treaba mea, ci tot a dumneavoastră. Prin urmare, nu aveți nici un motiv să mai continuați acest interogatoriu, care a devenit deja un abuz asupra mea și am să plec! Nu vă sfătuiesc să încercați a mă reține cu forța, fiindcă, vă asigur, habar n-aveți cu cine aveți de-a face și de ce sunt în stare.
S-a ridicat apoi brusc de pe scaun, acesta făcând un zgomot ascuțit și fiind cât pe ce să se și răstoarne; și-a îndepărtat apoi pe lângă corp brațele lungi, groase și cu pumnii strânși, arătând ca niște măciuci păroase, și a mai adăugat cu voce și mai ridicată, amenințătoare chiar, încât milițianul din fața lui s-a tras brusc înapoi încât era să și cadă de pe scaunul lui:
– Ați înțeles? Acum plec! Vă salut!
Atunci milițianul s-a ridicat ușor, aproape tremurând, de pe scaun și i-a spus lui George, de astă dată cu o voce blândă, fără a-și mai da aere de superioritate:
– Dar, tovarășe profesor, de ce v-ați supărat așa pe mine? Că eu nu-mi fac decât datoria. Da, aveți dreptate, nu vă pot reține, vă rog doar să mai rămâneți puțin și să-mi dați o declarație pe proprie răspundere, din care să reiasă unde ați fost în seara aceea și cine poate confirma asta. Asta este tot și sunteți liber…
Milițianul i-a pus în față o coală de hârtie și un stilou, pe care însă George l-a refuzat spunând:
– Nu, mulțumesc, îl am pe-al meu!
Apoi, milițianul a dat să-i dicteze cum să scrie:
– Scrieți așa…
N-a mai apucat să continue însă, că George l-a și repezit aproape strigând:
– Ei, nu, că asta-i culmea! Dumneata chiar crezi că ai în față un idiot care nu știe cum să scrie o declarație?
– Nu, dar mă gândeam că…, vă rog să mă scuzați, vă las să scrieți, nu vă mai deranjez…
George, nu i-a mai răspuns, începuse deja să scrie făcând totală abstracție de prezența… omului legii. A terminat rapid și i-a aruncat coala de hârtie pe care-și scrisese declarația în față, încât acesta a fost nevoit s-o prindă ca să nu cadă de pe birou. S-a ridicat apoi de pe scaun, și fără ca măcar să-l mai privească pe milițian, i-a întors spatele și s-a îndreptat către ușă, din pragul căreia i-a spus răstit:
– Vă salut!
A doua zi, și soția lui George a primit o convocare similară la miliție pentru interogatoriu. Vochița a confirmat într-o declarație asemănătoare că în toată după-amiaza, seara și noaptea în care directorul liceului fusese agresat, soțul ei nu a părăsit domiciliul conjugal, indicând ca martore pe fiicele lor. Înainte de a pleca, i-a spus aceluiași milițian cu care avusese de a face și soțul ei:
– Sper că nu aveți proasta inspirație de a convoca aici și pe fiicele noastre, cum ați făcut cu noi, sunt minore și, dacă o veți face, o să vă dăm imediat în judecată acuzându-vă de hărțuire de minore, să nu credeți că nu ne cunoaștem drepturile.
– Nu, tovarășa profesoară, cel mult dacă va fi nevoie se va deplasa cineva de la noi la dumneavoastră acasă pentru ca fiicele dumneavoastră să confirme verbal ceea ce ați declarat, vă vom anunța telefonic. Repet – doar dacă va fi nevoie.
Se pare că n-a mai fost nevoie și de confirmarea fiicelor… Astfel, din lipsă de dovezi, s-a încheiat toată… tărășenia, George scăpând de acuzația de agresiune asupra directorului liceului.
Urmările însă nu au fost deloc fericite, nici pentru director și nici pentru secretara de partid. Cum-necum, lumea a început să vorbească despre mizeriile pe care cei doi le tot făcuseră soților Pârâianu până la incidentul din parc, după care acestea au încetat definitiv; în schimb, simpatia față de cei doi soți creștea continuu. Nu după multă vreme, chiar și la Inspectoratul Școlar Vâlcea s-a auzit despre acele mizerii, la un moment dat conducerea inspectoratului autosesizându-se, cei doi au fost audiați urmarea fiind că directorul liceului a fost destituit din funcție, iar profesoara, și așa cel mult mediocră, nu a mai predat deloc elevilor de la zi, ci numai celor de la seral. De asemenea, s-a autosesizat și conducerea locală și chiar județeană de partid, aceasta pierzându-și funcția și primind chiar o mustrare scrisă cu avertisment.
În fine, „aventura” soților profesori George și Vochița Pârâianu în acel orășel cu liceu din sudul județului Vâlcea s-a încheiat prin a doua jumătate a anilor ’80, atunci când ei s-au transferat prin concurs la cel mai bun liceu din Râmnicu Vâlcea, de unde, la timpul potrivit au și ieșit la pensie…
