În fața Primăriei Titești (județul Vâlcea), se află o lespede de piatră care are în centru dăltuită cu linie dublă o cruce, având în jur un înscris specific cu litere chirilice, iar alături – o placă metalică neagră cu următoarea… explicație scrisă cu alb (v. foto 1): ”PIATRA ȘI CRUCEA DE MORMÂNT A LUI TIHOMIR BASARAB, TATĂL VOIEVODULUI MUNTEAN BASARAB I, RIDICATĂ DE FII SĂI: IOAN, FARCAȘ ȘI SENESLAU, SPRE SLAVA TATĂLUI LOR, VITEAZUL TIHOMIR”. Acest ansamblu, probabil cu pretenție de… monument comemorativ, se constituie într-un fals grosolan al istoriei noastre medievale! Voi explica mai jos de ce.
Trecând peste două flagrante greșeli de ortografie (un dezacord numeral – ”A”, în loc de ”ALE”, și ”FII”, în loc de ”FIII”), falsitatea textului explicativ în comparație cu inscripția de pe lespedea de piatră este evidentă chiar și pentru nespecialiști! Pe de altă parte, ea poate fi dedusă și logic din informațiile de care dispunem la ora actuală.
În lucrarea ”Titești – Vâlcea, file de monografie” (Ed. ”Agaton”, Făgăraș, 2021, p. 28-29), Ion Talpoș redă ”istoria” descoperirii acestei ”pietre scrise”, termen intrat demult în limbajul locuitorilor Țării Loviștei, astfel de artefacte găsindu-se din plin în arealul comunelor Perișani, Titești și Racovița, multe dintre ele fiind definitiv pierdute fie din cauza degradării în timp a inscripțiilor de pe ele, fie deoarece pur și simplu altele, cele mai multe din păcate, au fost folosite de către locuitori, care n-au conștientizat valoarea lor istorico-arheologică, la… fundațiile propriilor case și grajduri: ”Acum câțiva ani, Gheorghe Popa și-a făcut un șanț de scurgere pe lângă casă pentru devierea apei care se scurgea, din drum, prin fața casei lui. Lucrând acolo, a încercat să spargă piatra respectivă cu un baros, crezând că este o piatră obișnuită. A lovit-o de nenumărate ori și nu a reușit să o spargă, din poziția în care se afla. Când a întors-o, a văzut inscripția de pe partea cealaltă. Cerându-i părerea vecinului său, preotul Teleabă, acesta a realizat importanța înscrisului și nu au mai lovit-o. Au solicitat sprijin și autorităților locale, au salvat-o și piatra a fost expusă, ulterior, în fața Primăriei din Titești, în poziția în care se află și astăzi”. În paragraful următor, Ion Talpoș face următoarea precizare, cu pretenția de adevăr istoric incontestabil: ”Nu putem să nu asociem textul tradus al inscripției găsite pe piatra din Titești cu mențiunea unor documente provenite din anul 1319, care dovedesc că Țara Loviștei era atunci sub stăpânirea românească a domnitorului muntean Basarab. Se pare că Voievodatul lui Seneslau, fiul lui Basarab, și-ar fi avut centrul în depresiunea Brezoi”. Și… asta este tot despre acest… ”monument”!
Sesizând enormitatea acestui fals istorico-arheologic, n-am putut să nu mă întreb cine, pe ce bază (dovezi) și cu ce competențe a… hotărât cele înscrise pe acea placă metalică? Apoi, mai în glumă mai în serios, dacă Ioan, Farcaș și Seneslau (de ce nu și… Litovoi și chiar Gelu, Glad și Menumorut, dacă tot…?!) erau fiii lui Tihomir, atunci care dintre ei era Basarab? Sau de ce acesta nu a fost menționat ca atare acolo? În plus, Ion Talpeș se contrazice în mod flagrant atunci când scrie: ”…Voievodatul lui Seneslau, fiul lui Basarab”…! Cum adică: Basarab îi era în același timp și frate și fiu lui… Seneslau?!
Documentându-mă, am descoperit, fără prea mare surprindere, cunoscând aplecarea sa către astfel de tentative, că autorul ”traducerii” inscripției de pe acea lespede de piatră este nimeni altul decât dl. George Voica, filolog (profesor de limba română), poet și scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor, care, luând ”pe bucăți” fiecare grup de litere chirilice le-a dat sensul care i-a… convenit, și mă refer aici exclusiv începând cu rândul al patrulea de sus, întrucât semnificația primelor trei rânduri nu este greu de descifrat pentru cine cunoaște cât de cât limba rusă și alfabetul chirilic; astfel, inscripțiile de pe primele trei rânduri sunt echivalente în limba română cu INRI (”Iisus Nazarineanul – regele iudeilor”, r. 1), IS. HS. (deasupra brațelor crucii, r. 2) și NIKA (”Învingătorul”, în greacă, sub brațele crucii, r. 3), adică exact așa cum arată astăzi orice cruce autohtonă din epoca modernă! În continuare, ”traducând” rândurile 4-6, George Voica atribuie unor grupe de litere sau chiar litere singulare echivalențe în română total neverosimile, pur și simplu niște presupuneri personale; reproduc integral textul său: ”În vremea voievodului Sfântul Tgomir Basarab, FIII Răposatului Viteazului Tgomir, Ioan, Litovoi, Seneslau” care cică ar reprezenta traducerea următoarelor litere transcrise în alfabetul român (latin): SU’-B-C-TG-FIH-TG-IO-L-S, cu precizarea sa cum că ”IO (Ioan) se referă, limpede, la Basarab I, fiul cel mare al lui Tihomir”! După cum vedeți, față de ”traducerea” lui George Voica, pe placa metalică ”explicativă” apare Farcaș, dar nu mai apare Litovoi, iar din ”IO” nu se înțelege că ar fi vorba de… Basarab!
Adevărul istoric este că într-o diplomă din anul 1332, emisă de regele Ungariei – Carol Robert de Anjou, prin care acesta îl răsplătea pe comitele Laurentius al Zarandului pentru vitejia sa în Bătălia de la Posada, există următoarea mențiune: ”Bazarab, filium Thocomerii, scismaticum…” (Basarab, fiul lui Thocomer, schismaticul), pentru ca puțin mai încolo Basarab să fie caracterizat și ca ”infidelis Olacus noster” (valahul infidel nouă). Așadar tatăl lui Basarab era ”un oarecare” Thocomer sau Thocomerius, aceasta fiind singura informație despre tatăl lui Basarab. Noi l-am româno-slavizat la… Tihomir, căci în limba slavonă și, în general, în limbile slave, ”tiho” (тихó) se traduce prin ”liniște” iar ”mir” (мир) prin ”pace”; deci ”Tihomir” înseamnă… ”liniște” și ”pace”, alăturarea celor două cuvinte slave neavând nimic de-a face cu onomasticul menționat în documentul maghiar!
Revenind la subiect, faptul că ceea ce îndeobște numim Bătălia de la Posada a fost localizată ”cu cea mai mare probabilitate în zona Perişani – Pripoare din judeţul Vâlcea” (cf. Șt. Pascu, R. Teodorescu – coordonatori, în ”Istoria românilor”, Tratatul de Istorie al Academiei Române, ed. a II-a, vol. III, p. 578-582, Ed. Enciclopedică, București, 2001), susținut cu argumente de ani de zile și de subsemnatul, este una, dar să susții că Ioan, Litovoi și Seneslau, dar și Farcaș (v. pălcuța metalică, foto 1) erau… frații lui Basarab și, mai mult, că acesta era ”fiul cel mare al lui Tihomir” în comparație cu ceilalți (v. mai jos și argumentul logic) este un fals uriaș, o nouă confirmare a protocronismului exacerbat al nației noastre și a faptului că ”aflatul în treabă este metodă de lucru la români!” (Petre Țuțea).
Pe lângă evidenta interpretare eronată a rândurilor 4-6 din inscripția de pe lespedea de piatră din fața Primăriei Titești de către George Voica, există și argumente de ordin logic prin care se poate demonstra acest fals istorico-arheologic. Astfel, în anul 1247, regele Ungariei – Bela al IV-lea (1235-1270), emite Diploma Cavalerilor Ioaniţi, prin care atribuie acestora Banatul de Severin împreună cu alte posesiuni, fixând şi regimul de stăpânire al fiecăreia. Documentul maghiar indică existența în vecinătatea Banatului de Severin a unor ”țări” ale românilor (mai exact – ale valahilor) pentru care sunt folosite sintagmele ”cnezatele lui Ioan și Farcaș”, ”țara (voievodatul, n.a.) lui Litovoi” (între Jiu, Olt și Dunăre, plus Țara Hațegului), și ”țara (voievodatul, n.a.) lui Seneslau” (pe malul stâng al Oltului). În conformitate cu documetul regal maghiar, Banatul Severinului și cnezatul lui Ioan și Farcaș erau atribuite integral Ioaniților, în timp ce voievodatele lui Litovoi și Seneslau rămâneau, ca și până atunci, vasale regelui maghiar, fiind și obligate să participe la apărarea granițelor de sud-est ale regatului maghiar de unele popoare invadatoare (tătari, cumani etc.). Mai știm cu precizie, tot de la maghiari, dar și din alte surse, desigur – tot străine, că Litovoi avea un frate pe nume Bărbat. De asemenea, știm că între Litovoi și coroana maghiară izbucnește un conflict cauzat de pretențiile tot mai mari ale acesteia, conflict care trenează mai mulți ani cu episoade armate, Litovoi reușind la un moment dat chiar să cucerească Banatul de Severin. Conflictul se încheie în anul 1277 cu uciderea lui Litovoi în luptă și luarea ca ostatic a fratelui său, Bărbat, care ulterior a fost răscumpărat cu o mare sumă de bani și, acceptând să plătească tribut regelui Ungariei, i-a urmat tatălui său la conducerea voievodatului.
Dar… ce să vezi: nici urmă de… Bărbat la George Voica! La fel și la Ion Talpoș! Apoi, Basarab s-a născut cel mai devreme probabil în anul 1270, a devenit căpetenia valahilor probabil în anul 1310 și a murit, de astă – cu exactitate, în anul 1352; deci, între anul nașterii lui Basarab – 1270 și anul emiterii documentului maghiar -1247, este o diferență de 23 de ani! Cum este posibil ca Ioan, Farcaș și Seneslau – după George Voica, plus Litovoi – după Ioan Talpoș, fără Bărbat, care a existat totuși în mod cert ca frate al celui din urmă, să fi fost… frați cu Basarab când toți aceștia, la 1247, erau bărbați în puterea vârstei? Apoi, dacă prin absurd ar fi fost așa, Thocomer sau Thocomerius, tatăl lui Basarab, câți ani trebuie să fi avut atunci când i s-au născut toți ceilalți… fii, pretinși frați ai lui Basarab? Cel mai probabil el ar fi fost un copilaș dacă nu chiar nici nu s-ar fi născut! În plus, cum rămâne cu afirmația lui George Voica: ”…Basarab I, fiul cel mare al lui Tihomir”, rapotată la ceilalți presupuși… frați ai săi?
În treacăt fie spus, noi, astăzi, habar n-am fi avut de toate numele menționate mai sus ca fiind ale unor căpetenii ale românilor (valahilor), dacă ele nu ar fi fost menționate în documente maghiare! Este drept, unele – și în documente arabe și bizantine! Documente autohtone? Nu există! De aceea nu este deloc neîntemeiată aserțiunea conform căreia ”istoria noastră medievală se află la alții”; de altfel, Emil Cioran era exasperat de faptul că în istoria noastră ”au existat o mie de ani de întuneric”, referindu-se exact la perioada formării poporului roman și a limbii române! De ce? Fiindcă noi am început să scriem abia prin sec. al XIV-lea, și atunci – în limba slavonă (mai exact, medio-bulgară) și cu alfabet chirilic! În schimb, maghiarii, apăruți în Europa prin anul 862, aveau în anul 1000 un regat și un rege și scriau cronici în limba latină, în absența cărora noi nu am fi avut astăzi nici bruma de informații pe care le avem despre istoria poporului nostru din acea perioadă! Noi ce vom fi păzit oare?
Veți fi mirați probabil să aflați că acest gen de fals nu este deloc singular! Ca dovadă, am să evoc aici un articol mai vechi al meu, publicat în revista ”Povestea vorbei”, anul IV(X), nr. 3(40), septembrie 2010, pag. 14, sub titlul ”Despre o minciună catalogată a fi marea descoperire a anului”. În esență, acolo spuneam că o ştire Agerpres din 5 septembrie 2010, preluată în ziarul Curierul de Râmnic din 7 septembrie, același an, făcea cunoscută informaţia că la Titeşti, s-ar fi descoperit… mormântul cneazului Mislav, tatăl lui Seneslau, descoperire catalogată de aceeaşi agenţie de presă ca fiind nici mai mult nici mai puţin decât… ”descoperirea anului”! După textul cu pricina ”marea descoperire” ar fi aparținut unei ”echipe” de… ”specialiști” formată dintr-un filolog slavist și arhivist, un istoric și o muzeografă. ”Performanţa” acestei echipe era cu atât mai ”uluitoare” cu cât ea a fost ”realizată” doar… într-o singură zi! Dintre cei trei membri ai acelei echipe, îl voi menționa aici doar pe primul, și nu fiindcă Ion Soare nu mai este printre noi – Dumnezeu să-l odihnească! – ci fiindcă a fost singurul care a avut o atitudine corectă, echilibrată în comparație cu ceilalți doi, care au dat dovadă de o crâncenă impostură. Iată de ce spun asta.
În perioada 2-9 august 2010, din inițiativa Asociației ”Cultul eroilor” – Filiala Vâlcea, a avut loc în Țara Loviștei, o cercetere de teren la care au participat cercetători arheologi, istorici – cadre universitare, studenţi şi elevi olimpici la istorie, alături de o serie de reprezentanţi ai unor ONG-uri culturale vâlcene. Acţiunea a fost organizată în colaborare cu Primăria Perişani, primar Ion Sandu, şi a avut în vedere împlinirea în acel an – 2010, a 680 de ani de la ceea ce îndeobşte numim Bătălia de la Posada, din 9-12 noiembrie 1330, care a avut loc, cum am arătat mai sus, ”cu cea mai mare probabilitate” în Ţara Loviştei, şi care a marcat începuturile statalităţii româneşti şi opţiunea definitivă pentru ortodoxie a poporului nostru. Cercetarea de teren a cuprins ambele părți ale Loviștei – argeșeană și vâlceană, până la Curtea de Argeș. Ulterior, s-a editat și o antologie de studii privind momentul Posada 1330, unul de cotitură istoria românilor, cuprinzând și concluziile specialiştilor participanţi la cercetarea de teren din 2-9 septembrie. Ei bine, aflând despre această acțiune, inclusiv amănunte despre o piatră uriașă inscripţionată cu litere chirilice aflată în Dosul Dealului, punctul Gruiul Plăcintei, din Titești, Ion Soare şi acel istoric, ambii nefiind adepții Posadei loviștene, au dat iute fuga la Muzeul Judeţean de Istorie Vâlcea unde, împreună cu o muzeografă, au format acea… ”echipă descoperitoare” iar a doua zi au picat toți pe capul fostului meu coleg de liceu și de internat, regretatul Telu Popescu din Titeşti – Dumnezeu să-l odihnească! – istoric, fost profesor și director al Școlii Generale din Perișani, cerându-i să-i ducă în Dosul Dealului, ceea ce el a şi făcut, de bună credinţă fiind! Şi, uite-aşa, s-a făcut… ”marea descoperire”!
Menționez faptul că eu știam de acea ”piatră scrisă” încă din liceu, de la Telu Popescu, iar în anul 1972, a treia zi de Crăciun (Sf. Ștefan) împreună cu el (tocmai reușisem amândoi la facultate, el la istorie, eu la chimie), cu dl. Doru Moțoc și cu tatăl domniei sale, regretatul Dem. Moțoc, am întreprins un fel de expediție pe valea Pârâului Posăzii (nu era zăpadă, era soare și chiar cald pentru acea vreme), unde am găsit nenumărate fragmente de piatră (gresii) având pe ele dăltuite linii și chiar litere chirilice. Bineînţeles, Dem. Moţoc ne-a ţinut atunci şi acolo o adevărată lecţie de istorie, amintind inevitabil şi de confruntarea dintre Basarab I şi Carol Robert de Anjou din 9-12 noiembrie 1330, precum și de celebra ”piară scrisă” din Dosul Dealului. Tot legat de acest articol, menționez faptul că, spre meritul său, Ion Soare, a lămurit toată ”chestiunea” într-o lungă emisiune de la o televiziune locală unde, l-a sugestia mea, l-a avut ca interlocutor pe dl. Doru Moțoc, care a prezentat mai multe fotografii alb-negru cu piatra din Dosul Dealului (dar și cu alte ”pietre scrise” găsite în arealul actualelor comune Titești, Perișani și Racovița), fotografii realizate prin anii ’60, ai secolului trecut, pe când era student, și în care inscripția se vede mult mai clar, nefiind degradată de intemperii ca astăzi (v. foto 2).
Excelente fotografii alb-negru ale aceleiași pietre dar și ale altora din același areal, pe care inscripțiile se văd perfect, mai există și în arhiva familiei Tamaș, fiind realizate pe vremea când fostul director al Arhivelor Statului – Filiala Vâlcea și soția sa erau studenți. De altfel, Ion Soare îi rugase pe cei doi coechipieri care îl însoțiseră în acea ”expediție” de la Titești să nu se grăbească să anunțe ”marea descoperire”, întrucât se îndoia de veridicitatea ei, propunându-le să se documenteze împreună temeinic înainte de a o face cunoscută. Pe de altă parte, în cadrul emisiunii TV menționate, acelasi slavist valoros care a fost Ion Soare, a venit cu dovezi documentare că acea ”piatră scrisă” din Dosul Dealului – punctul Gruiul Plăcintei, fusese cercetată în amănunțime prin anul 1971 de către reputatul cercetător istoric medievist și slavist – prof. univ. dr. doc. Damian P. Bogdan, de la Institutul de Cercetări Socio-Umane ”C. S. Nicolăescu-Plopșor” din Craiova, care notându-și cu acribie inscripția (v. foto 3), a reușit să traducă numai rândul al doilea al ei astfel: ”† Iartă-mă, Doamne, Dumnezeul meu”! Același regretat cercetător a promis că va reveni cu traducerea completă a inscripției; n-a mai apucat s-o facă însă! Numai că… și aici a intervenit George Voica și a… ”tradus-o” dânsul în maniera-i cunoscută. Astfel, rândul al doilea, tradus corect de către profesorul Damian P. Bogdan (în transliterație românească acel rând se citește astfel: ”PROSTI MNE, GOSPODIN, BOJE MOI”) – a devenit la George Voica… ”Precista-Născătoarea de Dumnezeu-Sfântul-Tatălui-Mângâietorul-Basarab (I), Biruitorul-Muntenia”! Restul… nu mai are, cred, niciun rost să-l redau!
Vă rog să remarcați că în știrea Agerpres tatăl lui Seneslau era Mislav, ceea ce este devărat, conform tot unor documente maghiare, în timp ce la George Voica tatăl lui era… Tihomir! Dar ”bomboana de pe colivă” o… produce dl. Constantin Ionițescu, medic oftalmolog, care într-o carte ca și în mai multe articole postate în mediul virtual face nici mai mult nici mai puțin legătura între lespedea de piatră din fața Primăriei Titești și… ”piatra scrisă” din Dosul Dealului, punctul Gruiul Plăcintei. Menționez că peste tot, domnia sa ia de bune toate ”traducerile” realizate de George Voica. Dintre toate voi cita întocmai un fragment din postarea de pe pagina www.gazetavalceana.ro din 5 aprilie 2020: ”Această placă, cu Crucea Împ. Iustin pe ea, a fost găsită în 2002, așezată în drumul comunal (drum de piatră), cu fața în jos. Acest monument a fost mutat din Punctul Gruiul Plăcinții, în sec. VI, când s-a construit o biserică în satul Titești, în actuala locație… Consider că iniţial această cruce a fost aşezată în „Gruiul Plăcinţii” din „Dosul Dealului”, pe vechiul drum … Loviştei ce făcea legătura între Câineni, Boişoara, Titeşti (castrul roman) şi Dealul Spinului spre Perişani, Sălătrucu, Curtea de Argeş”. Uluitor nu? Dl. Ionițescu știe cu mare precizie despre ”mutarea” din… sec. VI, dar nu vine cu nicio dovadă în sprijinul afirmației sale categorice! Așadar, onorabilul medic oftalmolog… consideră dar… nu și dovedește! De altfel, toată ”opera” sa istorică este plină de interpretări cel puțin eronate dacă nu de-a dreptul aiuritoare (de ex. că muntele sacru al dacilor – Kogaion, sau mai corect, Kogaionon – ar fi… Muntele Cozia și că Zalmoxe ar fi locuit… într-o peșteră, în realitate – o banală scobitură destul de strâmtă în pământ de pe raza satului Racovița, din comuna cu același nume aparținând județului Vâlcea).
În concluzie: așa ne… ”coafăm” noi istoria și ne mirăm apoi că ni s-a dus buhul în lume de neserioși / superficiali (”Merge și așa”!), bășcălioși (Petre Țuțea: ”Bășcălia este metoda prin care poporul roman transformă toate dramele în fleacuri”!), mincinoși, falsificatori, trădători și proști fuduli! Asta, ca să nu mai înșir și restul ”calităților” nației noastre că sunt mult prea multe și deloc onorabile, în ciuda unora, puține, reale, dar neputând fi valorificate din cauza celorlalte, statistic majoritare, și care – de ce nu? – ne-au adus fix unde merităm! Cu excepția… excepțiilor, desigur!
