La drum cu Moskwici-ul

O nouă poveste de la Petre MERCEA pentru Felix Sima///
În dimineața zilei de sâmbătă, 7 noiembrie 1987, mă aflam în delegație la București. Pe vremea aceea se lucra și (în mai toate) sâmbetele din an.  Tipic pentru acea perioadă din an; ziua era deja mai scurtă decât noaptea și cerul așa de acoperit că a pleca la drum fără o umbrelă era un act de curaj tineresc.
Pentru marea majoritate a celor născuți în România și care în ziua de azi sunt mai tineri de 35 – 40 de ani, o zi de 7 noiembrie a unui an nu le spune mare lucru (în afara cazului că tocmai ziua aceasta este data nașterii, cununiei sau a altui eveniment personal  mai deosebit). Dar multora din cei născuți în anii 50’, 60’ și 70’ în România, importanţa zilei de 7 noiembrie a fiecărui an le-a fost „implantată” în memorie în orele de istorie din școală, unde aflau cu detalii cum în acea zi, în 1917, bolșevicii și militarii ruși au alungat țarul din palatal de iarnă din Petrograd și au instalat puterea sovietelor în Rusia. De aceea, din 1922 și până în 1990, ziua de 7 noiembrie a fost sărbătoarea naționala a Uniunii Sovietice și era sărbătorită cu deosebită pompă (nu numai în URSS ci și în unele „tări prietene”). La Moscova, „mai marii” Uniunii Sovietice asistau de pe tribuna mausoleului din Piața Roșie la o gigantică paradă militară. Nenumărate coloane de militari (aproape) perfect aliniați defilau în cadență, urmau tot felul de unități de tancuri și blindate care făceau să tremure inimile spectatorilor prezenți și geamurile magazinului GUM de peste drum. Ca eveniment culminat era defilarea rachetelor intercontinentale lungi cât un bloc de nouă etaje și în stare sa pulverizeze cu unul din focoasele lor nucleare, în fracțiuni de secundă, zeci de mii de blocuri de nouă etaje. Din motive lesne de înțeles, la această paradă din Piața Roșie nu participau vapoarele și submarinele Armatei Roșii dar avioanele de vânătoare și bombardierele ei întunecau și zguduiau cerul de deasupra si spectatorii de dedesupt.
Eu însă nu mă aflam la București ca să  vizionez live aceasta paradă în vreun loc de „public viewing” pe un ecran uriaș cu milioane de LED-uri colorate fiindcă, pe de-o parte, în 1987, așa ceva încă nu exista și, pe de altă parte, nici n-aş fi avut timp pentru o atare „distracţie”. Eu venisem în Capitală ca să predau, personal, la aprobat și semnat un număr de proiecte de cercetare pentru  anul următor. Treaba asta am făcut-o la Măgurele, la centrala noastră, cu o remarcabilă eficiență, așa că în jur de ora 17 mă aflam înapoi în centrul Capitalei, cu scopul asumat să văd dacă nu găsesc ceva demn de achiziționat și de dus acasă, în provincie, surpriză. În anii aceia realizarea unui atare scop nu era ușor de concretizat, chit că din cu totul alte motive decât în prezent. Și aşa, tot plimbându-mă pe Calea Victoriei, ajung și la magazinul „Romarta Copiilor” – vis-a vis de Palatul Cercul Militar Național. Se zicea că era, la vremea aceea, cel mai mare magazin cu jucării și articole pentru copii din România, aşa că mi-am zis că poate găsesc ceva pentru Paul, fiul nostru de 2 ani și jumătate. Și într-adevăr la secția de jucării era expus pe raft un Moskwici albastru cu pedale. Acest produs de import din Uniunea Sovietica îl cunoșteam de la Moscova, unde fusesem cu câteva luni mai devreme în delegație la Institutul de Fizică Generală. Colegii ruşi de la institut, auzind că aș vrea să cumpăr aşa ceva pentru Paul, mă tot încurajau s-o fac. Eu le răspundeam că nu îmi imaginez să fiu lăsat să iau în Tarom-ul de București (peste bagajele cu care venisem la Moscova) o cutioacă de cam  1,5 m lungime și cam 0,8 m lățime și cântărind bine peste 20 de kg. La asta, colegii ruși îmi răspundeau că ei nu cred că personalul de la aeroport să fie așa de „fără suflet” ca să mă împiedice să iau în avion un cadou așa frumos pentru un copil. La care eu le răspundeam că poate personalul rus acționează așa cum gândesc ei, dar ce mă fac cu personalul Tarom de la București? Până la urmă, la Moscova a învins teama mea, așa că acuma, la 7.11.1987, cam pe la ora 17.30 stăteam la București în fața obiectului râvnit. Moskwici-ul în cauză nu era tocmai ieftin, dar pe de-o parte aveam un singur fiu de 2 ani și jumătate și Crăciunul nu mai era departe și pe de altă parte, ca orice delegat prevăzător, venisem din provincie cu un carnet de economii CEC la mine (pe vremea aceea nu existau cărți de credit sau bancare, totul se plătea în numerar) .  Așa că am aranjat rapid cu o vânzătoare foarte amabilă să-mi rezerve pentru un scurt timp obiectul râvnit, am dat o fugă pâna la CEC-ul cel mai apropiat, am devalidat aproape complet suma depusă pe carnetul menționat și am revenit în timp record la magazine, unde am plătit mândru, la casă, suma aferentă. Acuma eram posesorul de drept și fericit al Moskwici-ului fără însă să bănuiesc că „problemele simple ale vieţii” de abia de acuma se vor arată. Aceasta însă am realizat-o relativ repede, după ce am reușit sa târăsc cumva cutioaca cu mașinuța până în faţa magazinului. Problema „simplă” de rezolvat era: „Cum ajung eu cu namila asta până la Gara de Nord?”. A lua un mijloc de transport în comun samăbata pe la ora 18, când oamenii atârnau pe scările autobuzelor și troleibuzelor, se excludea din capul locului. Bani de un taxi nu mai aveam în buzunar iar la CEC nu aveam cum să mai ajung cu cutioaca. Dar nevoia te învață și așa, la mare strâmtoreală, mi-am adus aminte că aveam la București un bun prieten care locuia nu departe, avea telefon, avea și o mașină personală și, cu sigurantă, și benzină ca să circule cu ea (asta din urmă nu era, subânțeles, să fie procurabilă de către toți cei ce posedau pe atunci o mașină privată). Știind numărul prietenului pe de rost, m-am târât cu cutioaca pe strada Edgar Quinet, unde pe zidul Arhitecturii „Ion Mincu” erau, pe vremea aceea, o serie de telefoane publice cu monede (telefoanele mobile încă nu erau inventate atunci). Cu sufletul la gură, am sunat la numărul știut și să auzi și să nu crezi, după câteva apeluri, prietenul meu răspunde: „Ce faci, Petrică, unde ești?”.  Îi explic eu, pe scurt, unde sunt şi îl informez de „dimensiunile” problemei mele și-l întreb dacă ma poate ajuta să transport Moskwici-ul cu pedale de la Arhitectură până la Gara de Nord. Prompt primesc răspunsul. „Petrică, stai acolo unde ești, că vin să te iau de acolo în 10 – 12 minute, sunt însă foarte grăbit, am sa-ți explic eu pe drum de ce”. Și, într-adevăr, după cam atâta timp apare, cu o viteză sportivă, Dacia argintie, cu numărul special de București, a prietenului meu care oprește lângă mine, coboară din ea și, fără multa vorbărie, mă ajută să burdușim cutioaca în portbagaj. Legăm capacul acestuia cu o sfoară (ca să nu cadă afară obiectul râvnit) și după scurt timp, tot în ritm sportiv, prietenul meu s-o ia pe bulevardul Magheru către Gara de Nord. Concentrat asupra ciculației, prietenul meu conduce tăcut și, aproape involuntar, eu încep să-l măsor din cap până în picioare, așa cum stă la volan. Arăta „ca scos din cuite”, purtând pantaloni de gală pentru ofițeri și o cămașa albă-albă, ambele perfect călcate și pantofi negri, lustruiți la perfecție. Peste cămașa impecabilă poartă însă o jachetă de trening „Adidas” albastră!?  Simțindu-se inspectat, prietenul meu îmi spune: „Cam ciudată garderoba mea, nu-i așa? Explicația este însă simplă. Când m-ai sunat, eu tocmai terminam să mă îmbrac în ținută ca să plec la Ambasada Uniunii Sovietice unde azi, la ora 19.30,  începe recepția oficială pentru aniversarea a 70 de ani de la Marea Revoluție din Noiembrie 1917. Sunt și eu invitat și nu pot întârzia sub niciun motiv, darămite să lipsesc. Așa că, aflând de problema ta și vrând să te ajut, mi-am dat jos o parte din ținută, am luat repede haina de trening pe mine și am venit să te iau de la Arhitectură. Acuma mergem repede la Gara de Nord, însă eu te las cu cutioaca în față, „la coloane” și plec imediat înapoi, ca să mai apuc să mă (re)îmbrac complet și să ajung la timp la Ambasadă.”  Auzind acestea, am amuțit, realizând ce s-a întâmplat din cauza rugăminții mele. Prietenul meu era invitat la recepția de la Ambasada URSS fiindcă în 1981 el a fost primul cetățean român care la bordul unei nave cosmice (Soiuz 40) a efectuat un zbor de mai mult de 7 zile în cosmos. Pentru reușita acestei misiuni i s-au acordat, în Uniunea Sovietică, cele mai înalte ordine civile. Prin urmare, el nu era un oarecare invitat la numita recepție, ci unul din „invitații de onoare speciali” ai evenimentului. Și în pofida timpului puțin ce-l mai avea pană la începutul recepției, a bine cunoscutei  aglomerații în traficul de sâmbăta seara din central Bucureștiului și a riscului „evenimentelor neprevizibile”, a avut amabilitatea să-mi vină în ajutor pentru rezolvarea problemei mele… supradimensionate. În următoarele minute ale deplasării până „la coloanele” de la Gara de Nord am rămas tăcut, acolo am ajutat să scoatem, cât de repede, cutioaca din Dacia argintie, i-am mulțumit prietenului meu care, fără multe alte vorbe, s-a pus la volan și din nou, în ritm sportiv, a cotit-o înapoi către centrul orașului. Am aflat telefonic, câteva zile mai târziu, că ajunsese cu bine și la timp la recepția de la Ambasada URSS-ului. Eu am reușit să târăsc cutioaca până la tren, să obțin permisiunea „șefului” de la vagonul meu de dormit să plasez obiectul în compartiment (spre nemulțumirea colegului de compartiment care abia mai putea să coboare din patul lui) și la Cluj să transfer Moskwici-ul cu pedale într-un loc ascuns, unde a stat cuminte, în cutioaca lui, pană când l-am despachetat si parcat, în toată splendoare lui, sub pomul de Crăciun al anului 1987. Cu greu vă puteți imagina cât s-a bucurat Paul pentru acest cadou și câte „raliuri” a făcut el și prietenii cu „obiectul” prin apartamentul nostru și pe trotuarele Clujului, până în primăvară anului 1992 (când abia mai încăpea în Moskwici). Atunci, noi am emigrat în Germania, dar printre puținele lucruri pe care le-am salvat de la „lichidarea bunurilor materiale” impuse de un atare act, a fost și Moskwici-ul care a fost „repatriat” în șura casei bunicilor care locuiau într-un mic sat din Munții Apuseni. Dar nici acolo mașinuța nu a stat să ruginească, fiind „călărită” (de multe ori cu „maximă hotărâre”) de toți copiii (nu putini la număr) ai vecinilor. Dar, produs sovietic solid, Moskwici-ul a rezistat până și acestui tratament, ce-i drept după un timp fără parbriz, cu adânci urme și dâlme în caroserie și o direcție total dereglată. Norocul mașinuței a fost că zișii copii creșteau și așa, după câțiva ani, nu numai că nu mai încăpeau în Moskwici, dar și descopereau noi actitivtăți, mai interesante.
Așa am redescoperit eu, venind în România în urmă cu vreo 7 ani, Moskwici-ul în șura lui Tata Petre – bunicul lui Paul și socrul meu. Am inspectat imediat obiectul și am văzut că, în pofida „rănilor” menționate, substanța și componentele care mai existau erau în acceptabilă stare. Așa că am burdușit mașinuța și tot ce am mai găsit de la ea în portbagajul mașinii cu care venisem în România și am „exportat” obiectul la noi, la Stuttgart (care cred că știți că prin firma lui Carl Benz este orașul unde s-a născut industia automobilistică modernă). Numai că eu sunt fizician și nu lucrez la Daimler-Benz, așa că mi-au trebuit multe săptămâni pană am reușit, la noi în garaj, sa ciocănesc și îndrept cât-de-cât toate dâlmele și îndoituriele din caroserie, să chituiesc, să șlefuiesc și să lăcuiesc din nou Moskwicu-ul. I-am făcut și un nou parbriz dintr-o placă de plexiglas care a trebuit decupată și pe urmă îndoită la cald pe un calapod special făcut tot de mine. Am schimbat toate șuruburile și componentele sovietice ruginite – cu unele noi, din inoxidabil „made in Germany”. Am înlocuit instalația electrică veche și complet defectă cu una cu LED-uri. Am reparat și claxonul din volan și jocul din direcție și de la pedale. Așa că, după câtva timp, Moskwici-ul arată ca nou (aș zice eu, cu falsă modestie). Acuma este o combinație dintr-o bază și tehnică sovietică solidă şi o serie de componente germane de bună calitate. Singura problemă a fost că aici, la Stuttgart, nu avem incă, în familie sau în cercul de prieteni, pe cineva care să „călărească” mașinuța. Așa că, deocamdată, ea stă „parcată” pe un suport special, pe peretele garajului nostru și asteaptă, cuminte, să vină „generația nepoților” s-o repună în serviciu. Dar, de fiecare dată când mă duc în garaj și mă uit la Moskwici-ul cu pedale îmi aduc aminte de seara de 7.11.1987 și cum m-a ajutat prietenul meu să ajung la Gara de Nord cu cutioaca mea.
Am avut norocul în viată să am o serie de prieteni care m-au ajutat cu mult elan și dăruire la nevoie. Dar un gest așa de generos cum l-a făcut prietenul meu în acea seară (într-un moment așa de critic pentru el) nu mi s-a mai arătat nici înainte și nici după 7.11.1987. Numai un om cu un suflet cu totul și cu totul deosebit era în stare de așa ceva. Cu puțin timp în urmă, la 7.11.2017, l-am sunat pe prietenul meu la București și l-am informat că suntem la a 30-a aniversare a „raliului” lui de la Arhitectură la Gara de Nord și că de tot atâția ani, de fiecare dată când aud de ziua de 7 noiembrie, nu mă gândesc nici pe departe la Revoluția bolșevică din 1917, ci tocmai la acest „raliu”.  Mulțumindu-i încă o dată pentru ajutorul de atunci și asigurându-l ca Moskwici-ul este încă în bună stare, în garaj la Stuttgart, prietenul meu mi-a răspuns simplu: „Petrică, țin minte acest eveniment. Ce să-i faci, așa-i dacă ai prieteni, trebuie să-i ajuți la nevoie!” Frumos spus, nu-i asa?
P.S.  Ați remarcat, cu siguranță, că în conformitate cu „corectitudinea politică” ce se practică în zilele de azi, nu am menționat în clar, în text, numele prietenului meu, coleg de facultate. Dar pentru mulți dintre dumneavoastră nu cred că este o problemă să deduceți din cele povestite de mine despre cine este vorba…
Petrică MERCEA – Stuttgart, 2020. București/ Cluj 7 noiembrie 1987