LOCUL UNDE A ÎNVĂŢAT ANTIM IVIREANUL TEHNICA TIPOGRAFICĂ

Despre personalitatea ilustră a marelui ierarh, Sfântul Antim Ivireanul, s-a scris mult, evidenţiindu-se darurile cu care a fost înzestrat de Dumnezeu.
În urmă cu o jumătate de secol, la împlinirea a 240 de ani de la mucenicia sa, Biserica Ortodoxă Română a comemorat cu solemnitatea cuvenită durerosul eveniment, iar numeroşi cercetări au evidenţiat personalitatea şi activitatea ierarhului martir. O simplă menţionare a tematicii tratate atunci, şi publicată în revista Patriarhiei din Bucureşti, „Biserica Ortodoxă Română” (1956, nr. 8-9, p. 766-778), arată multiplele preocupări ale talentatului ierarh. Astfel, Antim Ivireanul a fost prezentat de profesori, istorici şi oameni de cultură ca: miniaturist şi sculptor, de Profesorul Victor Brătulescu; predicator şi orator, de Preotul conferenţiar Alexandru I. Ciurea; ctitor de locaşuri sfinte, de Profesorul Victor Brătulescu, luptător pentru Ortodoxie, precum şi apostol şi mucenic al dreptei credinţe, de Diaconul Ioan Rămureanu, şi nu în ultimul rând, ca iscusit tipograf, de Preotul Niculae Şerbănescu.
De atunci, s-au înmulţit studiile şi cercetările referitoare la personalitatea Sfântului Antim, aducându-se noi clarificări referitoare la viaţa şi activitatea sa. Noi ne vom opri însă numai asupra unui singur aspecte esenţial: locul unde a învăţat arta tipografică.
Virgil Molin (1898–1968), cunoscut istoric al artei şi tehnicii tipografice, într-un studiu, se întreabă: Unde a învăţat Antim Ivireanul meşteşugul de „typarnic” („Glasul Bisericii”, 1966, nr. 9-10), şi susţine că Antim era „tipograf de-acasă, din Iviria”, învăţând meşteşugul în tiparniţa domnitorilor, aşezată în capitala regatului, la Tiflis sau Tbilisi, unde a devenit „iscusit typarnic”. De acolo, Patriarhia ecumenică l-a dus la Constantinopol, având în plan înfiinţarea unei tiparniţe bisericeşti, necesară Ortodoxiei din Orientul apropiat. Proiectul nu s-a realizat, întrucât s-a opus Coranul şi padişahul, păzitorul purităţii acestuia.
Deşi opinia cea mai acreditată este că Antim a ajuns rob la Istambul, fiind răscumpărat de Patriarhia ecumenică, în cadrul căreia a tipărit cărţi, ajungând la o anumită stare materială, totuşi ipoteza nu are temei istoric, întrucât în epoca respectivă nu exista nici o tipografie în capitala Imperiului otoman şi nici nu se admitea tipărirea cărţilor în centrul islamismului, arta tipografică fiind considerată o „vrăjitorie a necredincioşilor” şi netolerată.
Preotul Niculae Şerbănescu admite ipoteza, considerată „mai aproape de adevăr, după care Antim a început să lucreze într-o tipografie din afară de hotarele ţării noastre. Unde? Nu se poate şti din lipsă de izvoare”.
S-au mai lansat presupuneri că Antim ar fi învăţat meşteşugul la Moscova, Kiev sau la Uniev, ba chiar la Veneţia, ceea ce îl face pe Virgil Molin să afirme că „ipotezele sunt numeroase”; dintre toate, credea că preotul Niculae Şerbănescu a intuit „mai aproape de adevăr” când a susţinut ipoteza că Antim s-a iniţiat în tainele „artei secrete” a tiparului în anii tinereţii în afară de graniţele noastre. Şi conchide autorul: „Subscriem şi noi la această supoziţie care are – după cum vom vedea – toate premizele de a-i găsi cuvenita confirmare, fixându-i locul, data şi împrejurările în care s-au petrecut lucrurile”.
Virgil Molin a susţinut că Antim ar fi fost adus în ţară ca mirean, având numele Andrei; ipoteza sa ar fi confirmată de existenţa a trei ucenici tipografi – Pavel, Ursul şi Andrei – ai ieromonahului Mitrofan, „făcătorul tiparelor” la Viaţa şi petriaceria svenţilor, lucrare cunoscută sub denumirea de „Proloagele” mitropolitului Dosoftei al Moldovei, tipărite la Iaşi, între anii 1682 şi 1686. Apoi, în scurt timp s-a călugărit, devenind Antim ieromonahul, nume cu care îşi va semna tipăriturile sale.
Nicolae Iorga credea că Antim a deprins această nobilă artă în ţara noastră, la Buzău, unde a fost ucenic al episcopului Mitrofan (1691–1702); el scrie că: „Se pare că fostul rob… învaţă meşteşugul tipografic de la Mitrofan în Buzău, căci nu vedem unde aiurea ar fi putut să-l deprindă”. Adoptând ipoteza istoricului Nicolae Iorga, episcopul Athanasie Mironescu al Râmnicului credea, cu probabilitate, că Antim va fi fost „încredinţat poate episcopului Mitrofan al Buzăului, de la care va fi învăţat meşteşugul tipograficesc”. Totuşi, ipoteza nu se confirmă, deoarece Mitrofan ajunge la Buzău în iunie 1691, când Antim lucra la Tipografia din Bucureşti prima sa carte cunoscută până acum, pe care o dă la lumină în luna octombrie a aceluiaşi an. Virgil Molin nu-i de acord, şi scrie că lui Antim „această artă îi era streină şi că la Bucureşti şi-a făcut ucenicia pe lângă fostul episcop al Huşilor, Mitrofan, care conducea tipografia domnească, iar nu la Buzău, şi cu atât mai puţin în afara ţării”.
Profesorul Nicolae Dobrescu înclină să creadă că Antim ar fi învăţat acest meşteşug la Tipografia din Bucureşti unde, între anii 1687–1693, lucra Mitrofan, fost episcop de Huşi şi mai apoi de Buzău. Opinia este adoptată şi de preotul academician Mircea Păcurariu.
Preotul profesor Gheorghe I. Moisescu, ştiind că exista în Bucureşti o tiparniţă domnească, sub conducerea lui Mitrofan, din teascurile căreia apare Biblia (1688) şi câteva cărţi greceşti (1690), crede că aici a intrat ucenic şi priceputul ivirean Andrei, activând iniţial la tipărirea cărţilor greceşti, ca un bun cunoscător al acestei limbi, învăţând totodată limbile română şi slavonă. Ucenic harnic, înzestrat cu bogate daruri sufleteşti, trebuia câştigat pentru Biserică, astfel că „Vlădica Teodosie, cel ce ocârmuia atunci Mitropolia Ţării Româneşti, şi un ieromonah anume Macarie îl vor fi îndemnat de bună seamă să se călugărească, primind numele de Antim”.
În studiu introductiv la Predicile lui Antim Ivireanul, apărute într-o ediţie critică de Gabriel Ştrempel (Editura Academiei, Bucureşti, 1962), academicianul crede că la venirea lui Antim în Ţara Românească, arta tipografică îi era străină. Şi are dreptate.
O recentă descoperire în bogatul fond arhivistic al Bibliotecii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din Bucureşti clarifică pentru totdeauna speculaţiile respective.
Documentul respectiv este o Scrisoare a patriarhului Hrisant Notaras al Ierusalimului (1675–1731), adresată în anul 1709 lui Ianache Văcărescu, sfetnicul domnitorului Constantin Brâncoveanu, în care precizează adevăratul traseu al vieţii lui Andrei, cum a fost numit la botez. Născut în satul Ude din Iviria, a căzut de tânăr în robia turcească, dar a fost răscumpărat de patriarhul Dositei al Ierusalimului (1668–1707). În Sfânta Cetate, aderă la obştea monahală a Sfântului Mormânt, unde s-a călugărit, devenind monahul Antim. În Ţara Sfântă, care pe atunci era sub dominaţie otomană, tânărul monah învaţă limbile greacă, arabă şi turcă. Prin anii 1680–1682, patriarhul Dositei îl trimite la Mănăstirea Cetăţuia de lângă Iaşi, care era închinată Patriarhiei Ierusalimului, unde a învăţat limbile româna şi slavona. Primind ajutor financiar de la domnitorul Moldovei, patriarhul pune bazele unei tipografii greceşti la Cetăţuia, în care au apărut mai multe cărţi pentru apărarea Ortodoxiei faţă de prozelitismul catolic din Ţara Sfântă. Noua tipografie a fost condusă de ieromonahul Mitrofan, adus de la Mănăstirea Bisericani, fost ucenic al mitropolitului Dosoftei, căruia i-a tipărit câteva cărţi. În anul 1682, Mitrofan ajunge episcop la Huşi, dar în 1686 părăseşte Moldova, plecând la Bucureşti, unde devine conducătorul Tipografiei domneşti, coordonând editarea Bibliei din 1688. Tot din Scrisoarea patriarhului Hrisant, aflăm că Antim a învăţat „meşteşugul tiparului” de la Mitrofan, la Mănăstirea Cetăţuia, devenind chiar conducătorul tipografiei de acolo. Prin anii 1690–1691, Antim pleacă la Bucureşti, probabil chemat de Mitrofan care, în 1691 este ales episcop la Buzău (Scrisori. Ediţie îngrijită de Mihail Stanciu şi Gabriel Ştrempel, Bucureşti, 2014).
Prin această epocală descoperire, s-au încheiat speculaţiile cu privire la locul unde a învăţat Antim Ivireanul arta tipografică; ea s-a petrecut pe pământ românesc, în Mănăstirea Cetăţuia din Moldova.